Eugen Simion, cunoscut drept susţinătorul principal al tezei rezistenţei prin cultură sub regim totalitar, extinde ideea şi o leagă de condiţia intrinsecă a scriitorului, poate chiar a omului însuşi, şi adoptă ca atare rezistenţă culturală pentru orice Context…
Văzând fişa de creaţie a lui Eugen Simion, se constată că acesta a scris volume de monografii, foiletoane, uneori cu o bază teoretizantă, despre scriitori români din secolele XIX şi XX, autori de ficţiune, eseu, paraliteratură, un volum-interviu luat unui prozator contemporan, două cărţi de memorialistică de voiaj. Titluri multe, vreo 26, uneori în multiple tomuri, în 54 de ani, dar pagini în urma lor încă şi mai multe, uneori augmentate, nu însă revizuite. Din 1964 până în 1989, publică 11 cărţi, restul de 15 în continuare. Producţie constantă. După căderea regimului totalitar românesc, deschiderea sa devine evidentă. Nu în ea are o explicaţie oarecum închiderea receptării sale, cu excepţia publicisticii inclusă de asemenea în volume, dar care e mai puţin, să spun aşa, în cărţi, valoric vorbind. Îi lipseşte scrisului său, citit propoziţie cu propoziţie, un exeget autentic.
I s-a reproşat numaidecât la schimbarea regimului politic de la noi, iar uneori doar i s-a cerut lui Eugen
Simion să se auto-revizuiască, critic, literar, literal şi aşa zicând mentalitar. Mai ales în această ultimă privinţă, care a atras şi judecata scrisului său anterior. Răspunsul dârz a fost de refuz, cu motivaţia că are un crez cultural naţional şi nu politic. S-a retras din publicistica justificativă şi i-a citit pe marii scriitori exilaţi români, Eliade (amplificat într-un al doilea volum), Ionescu şi Cioran, pe autorii de jurnal ori literatură (auto)biografică.
Mă întorc asupra primilor şapte ani ai scrisului său, şapte ani de după Schimbare, şapte ani din noua casă a României, aşa nereconstruită, cu uşile şi ferestrele date la pereţi ca să se aerisească… În această perioadă, atras, exceptând un volum despre proza lui Mircea Eliade, într-o publicistică aprinsă, la suprafaţă calm întreprinsă, el scrie şi chiar denumeşte ceea ce face „fragmente critice”. Acum, pentru început: Fragmente critice, I. Scriitura taciturnă şi scriitura publică (1997). Volum editat în provincia oltenească, la Scrisul Românesc. Să nu trecem peste un prim indiciu al dificultăţilor celui suspectat mereu că era un privilegiat.
Exemplificările atacurilor asupra lui, în proiecţie nefirească, sunt suportate, nu fără un aer comic, din toată drama în care ajunge protagonist, în postura de critic auto-justificator, nu şi auto-revizuitor. E avocatul lui însuşi, apărând (citeşte: care apără şi apare) prin tot, uneori aproape tot, ce a scris şi continuă să scrie, într-un mod organic. Sau unitar, cum îi place să creadă că se constituie creaţia şi valoarea. Reacţionează atunci când i se aplică fapte ori vorbe, chiar scabroase, etichete ideologice denunţate drept calomnioase: stalinist, critic comisar (de către Hanibal Stănciulescu). Ori înregistrează tratamentul expresiv coborât într-o „publicistică suburbană” la L.I. Stoiciu! (Generaţia 80. Câteva precizări, 1993)
Explică, face eforturi de înţelegere a conflictului în literatură. Şi aici află o continuitate aşa zicând organică, oarecum şi categorială. E bine cunoscuta diferenţă de personalitate şi atitudine între cei care fac şi cei care apreciază literatura. E vorba de iubirea de sine (Despre egolatrie…, 1993). Opinia criticului, atacat la acel moment de poeţi, vizibili cândva şi pentru el, din varii generaţii (Şerban Foarţă, Călin Vlasie, Viorel Padina), poate fi suspectată de subiectivitate nu doar personală, dar şi de breaslă. Mai egolatri sunt scriitorii decât criticii, crede ES.
Cel care încearcă să rămână egal cu el însuşi trece pe la Paris, oraşul nu tocmai străin lui, şi scrie, în 1996, aşadar, spre sfârşitul acestei prime perioade care ţine cât schimbarea sau împrospătarea celulelor noastre omeneşti, un Mic jurnal parizian. Din Paris, notează, cu un amestec de durere şi mândrie, că „România este o ţară cu o istorie grea şi cu o cultură eminentă”. Partea a doua, a eminenţei, o copleşeşte însă pe cea dintâi, a durerii. Nu stăm rău, se sugerează în non-spusul textual, ba stăm chiar foarte bine, e-n regulă, asta e chiar regula, trebuie să vină acum şi excepţia, şi iat-o: ne lipseşte doar o bună politică culturală (în româneşte sintagma e inevitabil cacofonică…), începând cu traducerile şi ce-ar mai urma după ele. Program, în esenţă indiscutabil, de prezent şi viitor. Semnalare a unei realităţi culturale bine ştiută şi chiar recunoscută.
Fusese prezent la dialogul scriitorilor români din ţară cu cei depeizaţi, unde susţinuse reunirea, posibilă literar, critic, conştient şi el, desigur, de obstacolele ideologice, politice, etice. Fără ingerinţe extraestetice, fireşte, „literatura română trebuie să-şi reconstituie unitatea ei”, notează în Exil şi literatură (1992). Dar dacă literatura e artă, exilul e tocmai politică, ideologie, etică. Unitatea vizată, însă, ar fi geo-estetică. E. Simion se rezumă doar să enunţe că literatura din exil trebuie cunoscută şi judecată critic, artistic, drept, obiectiv. Tot acolo se declarase optimist, de asemenea într-un mod critic, recuperator, sincronist, adică păşind pe urmele deloc nisipoase ale premergătorului larg studiat, E. Lovinescu: „Nu cred în fatalitatea culturilor minore, cred doar în puterea talentului şi posibilitatea lui de a ajunge la esenţele lumii indiferent în ce limbă scrie”. Din nou sugerează ceva, tot ca perspectivă încrezătoare, anume că, cel puţin el, şterge şi graniţa dintre minorităţi şi majorităţi, chiar în plan cultural-artistic.
După primul septenal post-comunist sau post-real-socialist (ambiguităţile sunt înrădăcinate în cuvinte), poate găsi (nu regăsi?) „impura noastră viaţă literară” (Valeriu Cristea – 60, 1997). Pare a fi extrem de grav, dar unde şi de ce ar exista o viaţă literară pură? Şi-n ce sens pură? La prima vedere sensul moral sare-n ochi. Sigur, se poate vorbi de amestec sau amestecuri felurite, între şi în (cum e cazul aici cu literatura) cele mai multe domenii ale vieţii culturale. Purificare morală, aşadar. Sensul e pacific. Pentru că sensul politico-ideologic a repus istoria pe o cale tragică. Puritatea, purificarea există, în sens etic, poate şi estetic, pentru el.
A intrat, se justifică în 1993, în Academia Română (for privit cu dispreţ, invidie, mai puţin cu admiraţie) purtat de bucurie, şi pentru a fi purificată din interior. Cum? Fără agent sau lider făptuitor, pentru că „nimeni nu este atât de pur încât să conducă operaţia de purificare” (Fragment dintr-o scrisoare neterminată). Impuritatea e chiar o măsură a unităţii. Clamatele excluderi şi reconstituirea instituţiei, forului cultural cel mai înalt în orice ţară civilizată? Obstacolul este aflat în inerţia statutară care exclude demisia, întrucât statutul Academiei Române nu prevede excluderea. Cum ar mai fi posibil saltul de la impuritate la purificare din stadiul de încremenire statutară? Eliminare nu, selecţie da, atâta doar. Dar nimic nu rămâne indiscutabil.
În poziţionarea sa etică, exprimată în necrologul despre M. Sorescu, din decembrie 1996, Încet şi pe tăcute, unde nefăcutul şi tăcutul devin acum mai onorante decât făcutul şi scrisul ori vorbitul, E. Simion ajunge apărător al valorii lezate. „În ultimii ani, el (Sorescu) a fost contestat, calomniat, minimalizat”, supus unui atac extrem, în numele concurenţei nedrepte şi chiar inumane (dacă „O colegă de generaţie îi cerea moartea la un post de radio franco-român prin 1990-1991…”), el însemnând pentru critic „o operă reprezentativă, o conştiinţă morală şi un simbol”.
Simion caută o explicaţie a relelor relaţii dintre scriitori nu în literatură, dar în morală. Şi aici există o fatalitate. Spre deosebire de G. Călinescu, el crede că scriitorii sunt mai vanitoşi decât criticii (Despre vanitatea criticului, 1996). Niciodată nu e vorba de toţi, dar doar de unii, însă pare a fi o regulă dublată cum se cade de excepţie. E adevărat că unii critici „atacă orbeşte pe marii scriitori sub pretextul că-i revizuiesc moral…”. Dar, iată, constată nu lipsit de sarcasm criticul, „faimosul proces de revizuire!” Trebuie distins ceea ce se înţelege prin a fi, nu doar a te numi, critic. „Criticul literar adevărat se apropie cu modestie de opera literară…”. Modestie, deci: termen tot moral. Dar este modestia aptă de cunoaştere şi evaluare a operei literare? Nu e ea doar reversul orgoliului? Iar amândouă, modestie şi orgoliu, pot fi doar uneori potrivite sau motivate. Adecvarea apropierii şi mai ales a pătrunderii în operă, când critica
începe să se exercite până la capăt, adecvarea, aşadar, nu lor li se supune, dar numai ei însăşi. Despre inadecvare este vorba şi atunci când critica se exercită cu o libertate rău deprinsă, motivată în parte doar de faptul că a fost anterior cenzurată şi deturnată. Dedaţi anarhiei în exerciţiu sunt criticii despre care putem crede (real sau închipuit) că demolează valorile. Pentru E. Simion, aceştia sunt fenomenul disperant al momentului. Libertatea ca nouă necesitate îi dă drept necesari. Admiraţia şi premiile acordate lor ţin de o resemantizare revoluţionară: ca atare, „Poţi, într-adevăr, să demisionezi din literatură şi să-ţi iei câmpii…”. Dar asta înseamnă să fii slab, nu tare, ca cel care observă ce se întâmplă şi trece mai departe, după poziţionare, cu scrisul propriu şi continuu. Hiperbola sarcastică îl linişteşte: „Scriitorul român nu preţuieşte, de regulă, decât pe criticul care îl laudă şi, nu oricum, ci în mod absolut”. E numai o constantă, peste vremuri (in)umane: „totalitarismul s-a dus, dar orgoliul represiv a rămas”.
Eugen Simion, cunoscut drept susţinătorul principal al tezei rezistenţei prin cultură sub regim totalitar, extinde ideea şi o leagă de condiţia intrinsecă a scriitorului, poate chiar a omului însuşi, şi adoptă ca atare rezistenţă culturală pentru orice Context. În articolul Sorescu: o operă şi un stil, din februarie 1996, optimismul său se aliază cu stoicismul când scrie că „noi ne călim în glorii şi decepţii”. Păţit şi priceput, nu doar ca martor, dar şi ca agent aparte, el face apel la convenţia normativităţii profesionale, întrucât descoperă că nu sunt respectate regulile jocului literar şi ale moralei. Acuză o nouă vină colectivă, cel puţin la fel de gravă ca cea de care se face caz acum. Breasla, în întregul ei, l-ar fi alungat pe M. Sorescu de la direcţia Ramurilor. Exagerare retorică, metonimică sau sinecdocică: aleşii doar îi reprezintă pe membrii Uniunii Scriitorilor.
Simion scrie la persoana întâi singular, dar cel care spune „eu” apare mai curând strâns legat de „noi”, e prezent în postură „colectivizată”, aparent modest, dar esenţial strategic. Acest eu asociat reacţionează acum împotriva disocierilor care îl circumscriu. Unitatea tinde să se asimileze cu totalitatea. Un exemplu banal capătă elocvenţa lui. Scriind un articol ocazional, D. R. Popescu – 60 (1995), începe un enunţ astfel: „D. R. – cum îi zicem toţi”. Unitatea de destin, timp, loc (context), istorie, sugerează E. Simion, este atât de clară şi normală, încât relativismul îi apare incontestabil în mod raţional, lucid. Filosofia lui este una de sceptic, nu nemântuit, precum E. Lovinescu văzut chiar de el, dar de sceptic care crede că chiar mântuie, salvează, însă cu preţul inclemenţei: va spune undeva (Fiinţa papivoră, 1994) că izbăveşte scriitorul de operă, dar nu poate ierta omul din scriitor. Cine suntem, unde ne aflăm? Iată: „Într-o lume în care nu suntem decât nişte călători diletanţi…”. Dar cine poate revendica specialitatea vieţii pasagere? Diletantul, modest (şi altruist, oarecum) trece şi se trece, eventual (se) petrece, în vreme ce specialistul, egotist, opreşte şi se opreşte.
Contextul, în înţelegerea şi folosirea sa, ajunge nu delimitat, dar nelimitat. „Criticul literar stă şi el sub vremi”, reia şi el o veche scuză cu potenţial de deresponsabilizare, începând de la formularea ei, în Singurătatea cronicarului literar (1995). În realitate, vremurile sunt făcute de oameni, aflaţi de o parte sau de alta. Peste oameni sunt tot oameni. Ei fac vremurile să „stea”, mai grele sau mai uşoare, mai mult ori mai puţin (ne)omeneşti. Iar dacă istoria a fost într-adevăr din plin „maşteră” şi deloc mămoasă, mai putem crede că a existat independenţă individuală? Contradicţia bate la ochi. Şi când e „vremea” mai apăsătoare: cu cenzură sau fără? Un răspuns obiectiv rămâne imposibil de dat în retoricele subiective, din care nu se poate deduce mai mult decât: depinde de ce-a trăit fiecare. E. Simion arată cu un deget de foc spre cărţile de memorialistică „ficţională”, „inchiziţia” minţii, dezlănţuirile pamfletare la limita psihotică, frângerea moralei, încropiri de „cabale”, exponenţi „demolatori de serviciu (gen Grigurcu)”.
Dar nu-şi poate închide urechile la cearta literară purtată în contul descoperit al (auto)revizuirilor critice. Ce vede limpede aplicat la Spiritul critic (1991) este că se face o verbală revizuire morală şi politică, nu estetică, a scriitorului (om şi el) şi nu a operei sale, dezlegată în fapt de stigmatele de nomenclaturism şi colaboraţionism. Exemplar pentru confuzii grave şi de neiertat îi apare în calea polemică Gh. Grigurcu, „demolator” reamintindu-i-l pe fantomaticul zbir de presă Sorin Toma, un pasager excomunicator proletcultist al lui T. Arghezi. E. Simion desparte în scris esteticul de politic şi nu se recunoaşte în niciun fel de partea puterii. Admite, fireşte, ideea de revizuire, în sensul lui E. Lovinescu, prin relectura din perspectivă istorică. Dar legat de istoric: nu e măcar în parte nerezonabilă analogia ori aplicaţia lui E. Lovinescu la o vreme istorică posterioară lui, lungă de 45 de ani? Sigur, pentru Lovinescu mutaţia valorilor nu afectează marile opere. Dar cum? Neîntrerupt, de-a lungul istoriei? Aici intervine marele obstacol: tipul de context al valorizării, interbelic, democratic (în ansamblu) sau postbelic, totalitarist. E. Simion admite şi faptul că ideologia totalitară a lăudat cărţi mediocre. Cere o apreciere pur (particular, nu global) contextuală. Potrivit ei, încă e de apreciat curajul estetic, nu curajul moral, al romanului politic despre (şi nu din) obsedantului deceniu, sintagmă pe care o foloseşte nu doar biografic, dar şi istoric. Apoi, n-ar avea de ce să nu admită ca operele minimalizate şi interzise să fie reconsiderate. Nici el nu ignoră ceea ce numeşte fenomenele esenţiale: „Proletcultul, realismul socialist, sistematicele vânători de vrăjitoare în sfera ideologiei literare, fenomenul Arghezi, represiunile împotriva «decadentismului» şi a cosmopolitismului, ostracizarea miturilor naţionale în numele unei ideologii internaţionaliste şi a unei cauze comune, demisia intelectualilor, cazurile de colaboraţionism, literatura oficială, efortul de a rezista prin literatură, resurecţia esteticului şi întoarcerea la modelul modernităţii la începutul anilor ’60, mica «revoluţie culturală» din 1971…” E nevoie, mai enunţă, într-o critică reală, de adevăr, nu de zeflemea sau pamflet. Pare a exista şi o mare bucurie a salvării, a supravieţuirii, a înfrângerii neantului, clamat în abstract după depăşirea lui concretă. Încă există literatura română, care nici nu moare, nici nu trebuie să se predea, întrucât reprezintă şi ea „naţionalul”, mereu actual.
Evită sau doar dublează verbul consacrat „a revizui”: „am puţine lucruri de modificat”, notează despre poetul Gheorghe Tomozei (Parabola mandarinului îndrăgostit, 1996). Un substantiv conotat ideologic e preferat pentru ieşirea din terminologia sinonimică: revizionist. E un termen, întins în timpul istoric şi ideologic, care exprimă faptul că istoria, cea rea, se repetă, într-un fel chiar agravant, printr-un adaos de neînţelegere. Revizioniştii de azi – să fim atenţi la noul Context – cred „că refuzul meu de a mă revizui ascunde o fatală opţiune… stalinistă”. Confuzia de epoci şi de termeni ar trebui să exprime absurditatea şi stupiditatea, iar regresiunea în timp să vorbească de la sine. Stalinism, deci, nici măcar post-stalinism!, iată până unde vor să-şi aducă literaţii confraţii de luptă artistică.
Revizuire înseamnă schimbare, altfel se cade în sofistica unui personaj comic al dramaturgului I. L. Caragiale, autor care-l animă stilistic, pe placul lui E. Simion, deşi pe alţi clasici i-a citit extensiv (Eminescu prozatorul, cândva, Ion Creangă, mai recent): revizuire fără schimbare sau schimbare cu revizuire deopotrivă parţială şi esenţială… La noi ce s-a petrecut? Potrivit lui E. Simion, cei mai mulţi scriitori, dacă nu toţi („scriitorii”, la plural) (s)-au schimbat fundamental şi oportunist. Doar s-au schimbat în mod masiv şi făţiş. Dar s-au şi revizuit? Termenul nu apare. Sau pare înghiţit în cel de schimbare? Nu e ceva sigur. Citim că „Scriitorii şi-au schimbat fulgerător convingerile şi caracterele, adaptându-se circumstanţelor.” (Geo Dumitrescu – 75, 1995) Adaptarea trimite clar la politic. Un fel de politic iraţional, imaginar, de vis, devreme ce constată că există la acel moment „grupări politice onirice” (probabil fără legătură cu onirismul estetic şi structural, admis, în felul său, de critic).
O mărturisire ironică şi oximoronică, indirect, declarativ, dar tot în chip de justificare, auto-revizuitoare, produce într-un interviu acordat lui C. Stănescu, în 1992: „Am optat pentru «incitarea la toleranţă»”. Se auto-citeşte mental: „Am scris, de regulă (lasă loc de… excepţie, n. m.), ceea ce am gândit despre contemporanii mei, iar atunci când n-am putut să scriu – am tăcut. Şi tăcerea este o judecată de valoare.” Tăcutul şi nefăcutul sunt, cum am mai constatat, ţinute la mare onoare. Sugestia este că s-a abţinut ori de câte ori a voit. Şi, altă sugestie, tot mereu s-a şi putut? O spune, de altfel, explicit criticul. El a fost liber „cât a vrut şi cât a putut să fie”. Fapt valabil, de reţinut, pentru toţi cei care au fost critici în acel context greu. Nu şi neliber? Ba da, în fine, oarecum, se notează, pe o linie cam şerpuitoare sau cam întreruptă. Nu se poate nega, o recunoaşte, că a existat cenzură, dar cere să nu se uite şi rezistenţa la cenzură. Cultura deţine, iată, forţa naturală de a învinge, fie şi prin supravieţuire, în „închidere” exterioară, dar mai cu seamă în „deschidere” interioară, Cenzura este lipsită de această dialectică închidere-deschidere. Gând bun şi adevărat. Canonul critic, artistic, estetic, propriu-zis literar, n-a lipsit, şi el este recunoscut, dacă nu într-un mod relativist, atunci într-unul nuanţat: „aproape justa scară a valorilor literaturii actuale”. Cât despre revizuire, termenul zilei în literatură, ea nu e radere. Toţi rad şi practică revizionismul, în loc de revizuire? Acum cerul şi pământul nu se mai pot despărţi, pentru că revizuirea revizionistă e urmată şi de criticii care deţin un bun cont în banca, acum „schimbată”, a profesiei lor artistice şi culturale. Radicalitatea a „ras” nuanţarea din epoca depăşită. Istoric, însăşi epoca trecută a fost făcut bloc, a fost omogenizată: la izbăvirea ei ideologică şi istorică, se vorbeşte aproape exclusiv despre epoca post-stalinistă, stabileşte E. Simion, statistic, după lecturile sale din presa culturală a zilei. El nu pe sine se apără (nu direct), dar branşa sau breasla critică, pe protagoniştii ei. Criticii, la plural (sugestie, formal, de exclusivitate) şi-au făcut, cum consideră, datoria. Datoria: termen primordial moral. Cu greu şi-au făcut datoria, dar şi-au făcut-o, în limitele rezonabile, în lupta dintre cele două forţe, cenzura simplă, învinsă, şi cultura complexă, învingătoare. Aceasta ar fi regula. O regulă impusă de realitate. Şi regulile sunt impuse convenţional, contextual. Excepţiile rămân mereu la urmă: unii au mai făcut şi compromisuri. Iar recunoaşterea lor abstractă apare drept suficientă. Pentru compromisuri există, probabil că se sugerează, tăcerea, ca judecată de asemenea critică. În fine, criticul trebuie privit, cum se cere, nu doar în loc (context), dar şi în timp, în istoria sau biografia sa profesională integrală. Revizuirea (revizionismul, în orice caz) rupe unitatea, personalitatea. Poate chiar o neagă. E un risc, în tranziţia de la un context totalitar la altul antitotalitar şi s-ar putea să se vadă că amprenta estetică poartă urme ideologice. Unitatea se cade arătată, ea e câştigătoare, iar diversitatea ar rămâne secundă, ca excepţie, ca pierdere, însă, se mai consideră, nesemnificativă. Direct spus, să ştie tot scriitorul că trebuie a se ţine cont de ce-a făcut atât ieri, cât şi azi, nu doar azi, cum spun unii. Dispuşi la auto-revizuire, ori chiar la auto-negare, în mod formal, dar în fond ofensivi, agresivi, ar fi cei care au scris şi publicat în context totalitar. Dar E. Simion nu face deloc trimitere la cei care au „tăcut”, chiar total, nu doar, ca el însuşi, uneori, când n-a putut să publice. Nefăcutul şi nescrisul sunt luate de unii drept lucrul bine făcut, la scară istorică. Chiar cu preţul deplin al sterilităţii sau inexistenţei culturale. La mijloc, între acestea, se află lucrul bine făcut şi ascuns, păstrat în sertar. Eugen Simion găseşte că nu strică deloc să dea şi câte un exemplu din larga, copleşitoarea categorie, a celor care „rad” în chip „revizionist”. Acesta trebuie să fie un contestatar al său, pus pe o altă linie de opţiune. Alex Ştefănescu, crede E. Simion la ora aceea a literaturii române, „rade” tot din literatura contemporană. Poate că prin el înţelege, în felul său retoric, metonimic sau sinecdocic, doar o parte, anume acea parte care constituie lista „canonicilor” literari. E. Simion vede cu nelinişte detaşată literatura română contemporană desfiinţată în tot şi de aproape toţi. Critica „demolatoare” ar practica acum o sinucidere supravieţuitoare imposibilă. Ca apărător al literaturii căreia i-a fost martor şi mărturisitor critic, el ţine să repete ceea ce, în fapt, se admite, că avem câteva romane bune sau o mare poezie. Cât despre literatura înjugată sau conjugată politic, nici el nu o neagă ca realitate, o recunoaşte chiar într-un fel nuanţat. „Literatura a depins enorm de fluctuaţiile politicii”. Pare că aici trece, cu totul şi încă ceva pe deasupra, în tabăra opusă. Dependenţa enormă faţă de fluctuaţii politice o recunoaşte cât se poate de clar. Dar literatura (scrisul ficţional) nu se revizuieşte, un critic nu poate schimba nimic din literatură, ci doar din propria critică. Doar M. Dragomirescu (îşi) dădea acest drept inavuabil de-a rescrie literatura. Revizuirea literaturii se face prin (auto)revizuirea criticii, care o (re)ierarhizează şi o interpretează neîncetat. E. Simion nu vede totuşi în faptul că „Literatura a depins enorm de fluctuaţiile politicii” un argument al unei revizuirii radicale. Enorm n-ar fi încă destul. Enorm şi radical ar fi mai degrabă depărtate decât apropiate. O lecţie pentru viitor îi apare suficientă: el doreşte ca literatura să nu se mai politizeze. Pledează pentru apolitismul (nepolitizarea) literaturii, mai întâi, apoi a literatului, unde, cu voia tuturor, eventual ultimul, modest, se include pe el însuşi.
În acest interviu există şi alte exemplificări şi nominalizări adverse. Aici şi acum, el nu înţelege de ce S. Damian îl atacă pe M. Preda. Faptul că n-o mai face de pe poziţiile anterioare, proletcultiste, că are deja un alt trecut în cursul metamorfozei sale, nu i se pare decât şi mai agravant, nicidecum justificat. E de reflectat dacă asta nu e ca şi cum am face un palimpsest din scrisul unui autor ori un colaj de rostiri suprapuse, cumva asemănător cu revizuirea intervenţionistă în textul literar, bizar legitimată de M. Dragomirescu. Într-un alt caz, ce poate E. Simion ca să înţeleagă de la Monica Lovinescu ar fi ideea că azi autonomia esteticului ascunde o laşitate. Laşitatea apare exclusă de E. Simion chiar sub raport biografic, nu doar artistic, conform conceptului său impus drept criteriu estetic. El ne asigură şi, pentru noul context privit în continuitate, se asigură, că nu sunt de condamnat marile spirite care au ales Academia comunistă şi nu închisoarea. Impuritatea vie e preferată sterilităţii mortale. Dă acum năvală o falsă critică, se alarmează el, falsă de la subiect până la obiect. Nimic nu mai există pentru evaluare integrală şi unitară în chip creditabil. Dimpotrivă, există o devaluare enormă, de la cine o susţine la ceea ce se întreţine, în ideea că, chipurile, nu se mai menţine în chip canonic. De la vârful literar şi nu de la cel politic, într-o pornire voit greşită, se produce o mistificare: se contestă valorile, nu mediocrii care au făcut rău în politică şi-n cultură; se judecă exclusiv epoca post-stalinistă; se fac alianţe din interes personal, nu de cultură naţională; opozanţii sunt numiţi ataşaţi culturali. E. Simion cere criticilor să-şi vină în fire, el scrie chiar să lupte, lucid, raţional, argumentat, cu inerţia – iar expresia lui N. Labiş sugerează grava retardare a criticilor adverşi, iată, aici, o indirectă acuză de stalinism critic post-comunist. Noii adaptaţi, doar formal schimbaţi, auto-revizuiţi, „elitiştii”, văzuţi ca alcătuind o pseudo-elită, substitut al celei adevărate (alt mod de a le întoarce acuza de stalinism!) i se pare lui E. Simion că propun în alt moment al istoriei, o nouă utopie neagră, pe urmele lui Nae Ionescu. Fel de-a spune că se închid în sfera extremelor reunite: Mussolini, Hitler, apoi des invocatul, cum o reclamă, Stalin. De la politică, mai consemnează interviul din 1992, o singură aşteptare: statul să subvenţioneze cartea.
Profesia de credinţă? Cea exercitată cu raţiune, înţelegere, sentimente bune. Critica sau corectitudinea critică nu se face cu ură, resentimente, invidie, ranchiună. Iată că ajung la poziţionarea consacrabilă a criticului, demiurgică sau „divină”, legalistă, despărţind în literatură cerul veşnic de pământul trecător, faţă de care există, cum se spunea odată, datorinţă. Cu un cuvânt care deschide larg spre argotic şi evanghelic, principiul relevat şi revelator este formulat astfel: „misia mea pe lume este să izbăvesc, printr-o critică dreaptă, opera de omul care a scris-o…”. Însă, adaugă şi retrage totodată: „nu pot să fiu atât de bun creştin încât să-i iert…” (Fiinţa papivoră, 1994) Criticul şi critica îşi interzic mistica amneziei.
Profet critic în literatura sa, el scrie (Spiritul critic în faza de tranziţie, 1993) şi vrea să se ştie că vorbeşte în pustiul domeniului propriu de creaţie, ajuns la discreţia angoasantă a ceea denunţă a fi „cinismul balcanic”. Evită să spună direct cinismul românesc, pentru a nu întina, probabil, cuvântul care tutelează etnic. Vede, şi nu cu ochi buni, la nivel mare, nu doar balcanic, dar european. Deploră, nu fără patos ironic, creaţia, iată, care nu mai vrea să fie creaţie, artă, întrucât a fost eliminat criteriul estetic. Şi doar el face şi critica să existe. În mod diabolic, mai dezvăluie, îşi vâră coada măturătoare în artă, cu extremă perseverenţă, politicul, emoţiile omeneşti, solidarităţile energic acaparatoare. E. Simion face în tranziţie apel la un fel de front critic de salvare a raţiunii literare, a prieteniei pentru adevăr, nu pentru anume persoane ce au în comun doar faptul că sunt omeneşte şi nu artistic apropiate. Acum îndeamnă la singularitate, la întoarcerea fiecăruia la sine, la independenţa nealterată, la postură proprie, nu la impostură de grup. Toate acestea le posedă el însuşi? Pentru că de aflat nu le află la cei mai mulţi „confraţi duşmani”, dacă mi se permite aici parafraza la o sintagmă cunoscută, ideologic tenebroasă. Ei bine, E. Simion îşi clamează independenţa, blamată şi pusă sub semnul îndoielii de unii, cărora vrea să le transmită şi că nu este apolitic, tot aşa cum nu adoptă în artă criteriul politicului peste acela propriu estetic.
În Poezia română după 1990 (1995), el face figură critic-mesianică, deşi e evident că nu era singurul care, din 1990, să fi întrevăzut eclipsa romanului politic anterior şi voga literaturii documentare. Dar şi resurecţia metafizicului şi a radicalismului etic. Ori faptul că Estul literar va domina Centrul european. Revizuirile sunt necesare, admite, aceasta e chiar maxima sa îngăduinţă. Ocoleşte, consecvent, poate la acest adăpost, auto-revizuirile. Nici măcar nu dă o asigurare de auto-citire, de a cărei obişnuinţă nu ştim nimic de la cel care scrie imperturbabil chiar şi într-un fel de defensivă polemică.
Trădează, însă, măsurând cu gândul Şansele literaturii române (1996), o anxietate a prezentului şi a viitorului „valorilor româneşti” în noua Europă, în Noul Context, extins, deschis, când se reia disputa între „europenişti” şi „tradiţionalişti” (de fapt autohtonişti, naţionalişti), fiecare cu atribute mai degrabă nesigure, contradictorii. Punct în care exegetul lui E. Lovinescu, încrezător în ideea şi realitatea unei „unităţi” pe deasupra oricărei „diversităţi”, îşi expune independenţa şi se desparte de predecesorul care, nu vrea să (se) uite, n-a confundat valoarea estetică cu cele culturale, morale, politice etc. Chiar şi lui Lovinescu îi impută că a greşit, negând existenţa unui tradiţionalism autentic la noi, deşi a salutat unele valori ale sale, de exemplu în romanul Ion al lui Rebreanu. Un roman, totuşi, cum ştim, balzacian, european. Dar există, intermitent, şi un europenism tradiţionalist sau un tradiţionalism european/europenist. E. Simion schiţează şi un program, o direcţie, în bună măsură chiar… bună. Problema nu-i asta, pentru ceilalţi, dar persoana care o susţine. Şi nu pentru că ar fi (prea) independentă, dimpotrivă, e nu doar suspectată, dar chiar acuzată de supunere (a)politică. Programul, direcţia, sună plăcut la ureche. Şi chiar la minte, sună, pe ici, pe colo, destul de cunoscut, de mai demult. Prevede/revede evitarea complexelor, modurile de accedere la cunoaştere şi prestigiu (totul cu fonduri de stat), dialogul cultural, religios-interconfesional pe linia ortodoxie-romanitate, regăsirea românilor de pretutindeni, iar pentru literatură: primatul sau ultimatumul (independenţa!) valorilor estetice autonome.
Întors la Eugen Lovinescu (1996), bunul urmaş al lui Titu Maiorescu, rămas egal cu sine, europeanul singular (pentru că l-a numit astfel Ion Barbu), E. Simion revede în el un model de exemplaritate estetică şi morală, actual prin conceptele practicate: sincronism şi diferenţiere, autonomia esteticului (teză ce-i apare contestată de Monica Lovinescu), mutaţia valorilor estetice. E eludată acum ideea auto-revizuirilor critice, morale sau estetice. Dar, de data aceasta, E. Lovinescu e urmat şi în înţelegerea specificului naţional, a tradiţionalismului spiritual, idei pe care le găseşte respinse de alţii, identificaţi ca fiind autorii de sistem şi fanaticii ideologiilor.
Nu există nicio concesie în revizuirea critică, iar descoperirea ei n-ar fi una chiar de calibru teoretic, devreme ce ea, revizuirea critică, potrivit lui Lovinescu, e necesară şi fatală. Termenul, însă, e inadmisibil conotat şi pus în operaţie de către unii. Sensul desprins de Simion este distrus, profanat, pe măsura categoriei care îl afirmă şi prin care vrea să se afirme pe ea însăşi. E categoria largă a resentimentarilor, grafomanilor, veleitarilor, care întreprind o „radere totală” (Jurnalul lui Galaction. Despre revizuiri, 1996).
Polemica defensiv-ofensivă a lui E. Simion, într-un stil ce nu depăşeşte limita pamfletului urban, atinge delectarea prin ridicarea la absurd, în retorica ironică, adesea imitată după I. L. Caragiale. În Jurnal din timpul căldurii, 1996, clamează că se lichidează o literatură şi-n loc nu apare alta mai bună… În Mic jurnal parizian, 1996, citează amuzat cazul lui Ph. Sollers, fost maoist în anii 1960-1970, care nu regretă, adică nu se revizuieşte… În Sfârşit de vacanţă, 1994, E. Simion, des înţepat sau zgâriat publicistic, se revizuieşte în părerile despre… animale: dispreţuitor al felinelor, notează că pisica „Foxi mă sileşte să-mi revizuiesc părerile…”. Îi indexează pe cei care persiflează problemele mari şi arzătoare, dar, cu multă reţinere, persiflează el însuşi, de pildă, prin 1996, curriculum-ul care sincronizează eliminând pe unii dintre scriitori din manuale.
Când e la obiect, iar de obicei e, E. Simion, dezinteresat de literatura politică şi mai cu seamă politizată, se arată interesat de Politica literaturii (1995). Şi atunci ia act de ceea ce i se „aruncă” în faţă: apolitismul a ajuns oaia neagră, culpa capitală, iar el e socotit ideologul său promotor în noua realitate. Revista unde publicase foiletoane în slujba esteticului (cum va fi putut el să fie în regimul pretins de democraţie populară), România literară, îi face numai şicane. Răspunde, citându-l pe Heliade, scriitor totuşi implicat politic, că literatura este politica noastră cea mai bună. Motivează că intelectualii fac politică de obicei proastă, dar să se înţeleagă de aici că buna politică e garantată de condiţia privării de intelectualitate? E repetat cu obstinaţie principiul indenegabil: literatura trebuie judecată estetic (eludând pe moment conştiinţa că acesta este un termen şi el variabil semantizat). Din programul ideal(ist) al lui E. Simion se notează acum: „Visez un stat român cultural…” Şi atunci cum să luăm visul acesta: extensiv (cultura peste toate) sau restrictiv (doar cultură fără nimic altceva)? Când, ştim bine, statul nu poate fi apolitic sau nepolitic. Demagogia dispariţiei statului în societatea pretins ultimă, comunistă, nici ea, nu abolea politicul. E. Simion revine şi la metamorfoza unor foşti ceauşişti în disidenţi, enunţând-o, fără a spune lucrurilor pe nume şi chiar fără a spune numelor pe nume. Încrederea sa, una de sceptic profetic, izbăvitor, pare a sta doar în posteritatea critică şi literară, pe când contemporanii, văzuţi ca elitişti rămaşi alături de o adevărată elită, alunecă pe sub adevăr. Abia acum simularea şi disimularea îl pun în alertă. Momentul istoric trăit i se pare celui care leagă democraţia de şansa toleranţei că este închis în pulsiuni distructive.
Marian Victor Buciu
