Cei care vesteau o nouă ordine literară, constată, iritaţi, că ierarhia şaizecistă, la care a trudit şi Eugen Simion, rezistă încă. Că o nouă imagine axiologică a literaturii noastre întârzie, chiar dacă nimeni nu pare să conteste necesitatea revizuirilor.
„Spectacolul continuă, cu graţia lui Dumnezeu”
Într-un recent eseu monografic dedicat lui Eugen Simion, văzut ca un „model de existenţă”, Mihai Cimpoi întocmeşte, de fapt, cu minuţie documentară, o biografie a operei (impunătoare) şi a omului („senioral”, da, Horia Bădescu are dreptate!), cel care îndemnând/ „instigând la toleranţă”, aspirând a fi un călinescian pe temei lovinescian, plasându-se, cum spune, în „ariergarda avangardei” slujeşte cu hărnicie, de atâtea decenii, marea noastră cultură.
Deşi un mare neliniştit (cum, deseori, s-a mărturisit), Eugen Simion, printr-un tenace efort de autoconstrucţie, probându-şi strălucit vocaţia, având şi şansa longevităţii, cu o bătrâneţe dinamică (rodnicie editorială şi proiecte de amplitudine culturală) face figura unui ins cordial, de evidentă civilitate, ca om de lume. Este, recunoştea însuşi criticul, „fructul voinţei”. Chiar dacă „zbierătorii din Cetate” nu obosesc, iar „retorica jelaniei” e practicată sârguincios. Un arhitect cultural, vom spune, o
figură spiritualizată, de rafinament francofon, un constructor preocupat de soarta literaturii noastre, animat, printre atâţia demolatori, de mari proiecte, în pofida defetismului proverbial (ca blestem etnic). Un eurolucid (vezi colocviile Penser l’Europe), lansând şi coordonând iniţiative de miză majoră, de la tentativele (împlinite) de reconstrucţie instituţională pe filieră academică (fiind, două mandate, în fruntea Academiei) la izbânzi editoriale de ecou: DGLR, Atlasul lingvistic, Cronologia vieţii literare româneşti, operele clasicilor în colecţia de tip Pleiade. Dar, înainte de toate, un comentator avizat al literaturii, cultivând stilul epic, citit şi pentru frumuseţea textelor sale. Cu bucuria lecturii, deci, într-o proză de idei, excelând în arta portretistică, fără a neglija „lectura vieţii”. Cu diagnostice corecte, cu judecăţi credibile, sedimentate, interesat de înnoirea discursului critic. Şi acuzat, discret sau făţiş, taman pentru „monotonia corectitudinii”. Or, în viesparul scriitoricesc, Eugen Simion încearcă să fie un spirit obiectiv. Cumpănit, cu o „egalitate de umoare”, chiar excesiv-prudent pe alocuri, el examinează cu ochi de moralist „haosul fierbinte al momentului”; vrea o lectură „liberă, lentă, avizată”, eliberând astfel vocile textului şi redescoperindu-se (mereu) pe sine, palpând creaţii în mers şi creionând un destin de epocă. În fine, temperanţa, rezumând sugestiv, împiedică erorile flagrante. Să nu uităm, Eugen Simion nu este un pionier, ci, aşa cum s-a spus (uneori maliţios), un critic „de consolidare”. Nu poate vibra? Ar fi o răutate să preluăm afirmaţia (strecurată de cârcotaşi, nu puţini, cei care confundă – nepermis, dar cu bună ştiinţă – criteriile şi lipesc, cu o uşurinţă iresponsabilă, etichetele). Acel „portret al operei” creşte descriptiv din felii analitice şi exigenţă morală, dovedind echilibru şi autoritate: adică, altfel spus, Eugen Simion, personaj subţire, prudent, inspiră încredere şi este, recunoştea Nicolae Manolescu, „un critic ascultat”.
Mai mult, vom recunoaşte că Eugen Simion a devenit o instituţie. Criticul ne înlesneşte o „lectură” a ultimelor decenii literare, descoperind istoricitatea şi continuitatea. El are sentimentul valorilor şi e mereu atent la context. Propune rezumate în stil călinescian (de fineţe analitică, fără imaginaţia fugoasă şi furibundă a „divinului critic”), grefate însă pe un temperament lovinescian. „Lecţia” lui Lovinescu lucrează. Ea este, înainte de orice, o lecţie morală. Criticul de la Sburătorul îşi învingea „fondul de nelinişti” (temperamentul, în ultimă instanţă), afişând un scepticism „cordial şi creator”. Confiscat de literatură, el devenea un personaj literar, exprimând exemplar un destin, croit pentru „o profesiune aspră”. Simţul valorilor, imperativul etic, capacitatea de expresie, distanţa (care nu trădează comunicarea şi comuniunea) converg şi propun o mască lovinesciană. Critic-sinteză, Eugen Simion trăieşte la rându-i, probabil, o dramă temperamentală; dar admiraţia pentru Lovinescu nu înlătură iradiaţia altor modele. Categoric, se fereşte de excese. O „curiozitate sinceră”, zicea Ovid S. Crohmălniceanu, îl mână fără istov, dar nu cade în capcana fanatismului. E interesat de achiziţiile metodologice, dar nu este un „metodolog”; evită, repet, fanatismul metodelor, testându-le pe rând. Ceea ce contează este existenţa care se caută şi se exprimă, dezvăluindu-şi „tonul fundamental”. Puterea de a ajunge la creaţie cheamă viaţa ideilor: şi, neapărat, proza ideilor. Eugen Simion caută acel „dincolo” al operei, descoperă figura ziditorului, a celui „îngropat” în text; o figură morală în ultimă instanţă, apărând demnitatea şi responsabilitatea ideii de scriitor. Privirea sa – sceptică, de sus – nu scapă detaliile semnificative. Strălucit analist, criticul desfăşoară pânze epice, lăsând să se vadă la tot pasul plăcerea scriiturii. El interoghează peisajul istorico-literar şi recurge, deseori, la portretizări. Evită aerul funerar, tirania gustului, imperialismul opiniei. Are instinct epic şi mai puţin o armătură teoretică. Câtă vreme opera e chiar „voinţa noastră”, din experienţa franceză, de pildă, Eugen Simion reuşea o redescoperire de sine: traversând alte medii, respirând altă spiritualitate, criticul află rostul propriei existenţe.
Dar criticul, autor de fragmente analitice, gustă sinteza. Fie că plonjează în tematism, fie că e tentat de monografism, fie că discută (cu vădită simpatie) despre insurgenţii optzecişti sau despre „literatura subiectivă”, el e preocupat de construcţie. Eugen Simion încearcă, cu „ironie elegantă”, profiluri de epocă, radiografiind grupurile literare. Chiar gestul recuperator pledează în acest sens: vocaţia construcţiei se sprijină pe respectul pentru cuvântul scris şi, implicit, pe morala actului critic. Când vorbeşte despre „drama talentului copleşit de vremuri” sau despre zgomotoasa noastră viaţă literară, criticul nu face cu ochiul galeriei; el apără în permanenţă ideea de scriitor, alianţele axiologice fiind urmate şi armate de o reflecţie etică. Este plin de civilitate, protocolar, ferm când respinge; eleganţa frazei şi echilibrul edificiului dau trăinicie acestui spectacol exegetic, mereu înalt, fără a plăti tribut deliciilor suporterilor. În fond, ceea ce doreşte criticul ar fi „să ne înţelegem mai bine cu prezentul”. Demarând seria Scriitorilor români de azi Eugen Simion nu uită că „prestigiul unui critic se bazează pe acţiunea lui luată în totalitate”. Or, criticul nu are doar un raft de cărţi, ci o operă; mai mult, cu sentimentul măsurii, vădind toleranţă şi permeabilitate, el îşi taie drum spre „opera capitală”.
Reîntoarcerea autorului nu este o vorbă goală; filigranat în text, biografismul permite „dezvelirea latenţei”, încât – ascuns, pudic, păstrându-se într-o „rezervă naturală” (cum zicea Livius Ciocârlie) – Eugen Simion îşi dezvăluie prezenţa în tot ce scrie. Referind despre alţii, pagina sa ne aduce la rampă – fireşte, cu discreţie şi circumspecţie – chipul scriitorului însuşi, aflat la ceasul „mărturisirii”. Vocea moralistului răzbate, provocările biograficului îl stimulează. Fie că vorbeşte despre egocritica lui Eugen Ionescu, despre Mircea Eliade ca spirit al amplitudinii ori despre metafizica demonică la Cioran, exegetul rămâne echilibrat, apărându-şi seninătatea, stră-in de orice terorism metodologic. Coboară, însă, curios, în „pivniţele textului”, pledează pentru recuperarea povestirii (reepicizare) şi reciclarea romanului, în plină „pandemie romanescă” (dacă e să-l credem pe Richard Millet), în fine, bemolizează, cu un binevenit l’esprit de finesse, orice impuls polemic.
„Personaj bovaric”, narcisiac (după unii), criticul, aparent imperturbabil, se străduieşte „să-şi ţină firea”, rezistând la ceea ce, îndreptăţit, numea „comedia vanităţilor rănite”. „Fantezia neagră” a contemporanilor îl deprimă; dar apără cu cerbicie libertatea spiritului, condiţia etică a creatorului, autonomia esteticului. Şi încearcă să-şi ţină în frâu umoarea, ferind-o de „salturi acrobatice”. Un efort enorm, invizibil, câştigător, constatăm; chiar dacă, în clipele grele, recunoaşte că „cel mai greu pentru un critic român este să-şi ascundă dezamăgirile”. Iar ele au venit / vin în avalanşă, dacă ar fi să pomenim doar istoria tulbure a anilor postdecembrişti. Simion s-a construit cu tenacitate, având în faţă marile repere. Nu este, în pofida aparenţelor, un lovinescian „pur”. Crede în „fondul epic” al discursului critic şi dezvoltă, seducător, romanescul ideilor. „Arheolog” în Dimineaţa poeţilor, provocat de „lecturi noi” (să recunoaştem, nu chiar din „simpla plăcere”), reînvie o epocă, convocând preeminescienii matinali. Sau, dovedind pacienţă, încearcă să înţeleagă gâlcevile vanitoşilor literaţi, pledând pentru o convieţuire suportabilă, ştiind că „ura desfigurează sufletul unei naţii”. Iată o probă: cu ani în urmă, într-un serial din Cultura, scria despre ignoratul Eugen Barbu, lăudând un mare prozator, în pofida mizeriilor pe care le orchestrase omul Barbu. Trecea, aşadar, „testul Barbu”, aşteptând „liniştirea spiritelor” pentru a putea judeca senin, cu obiectivitate, cărţile sale, tranzitând de la stilul neorealist la fastuozitatea barocă, de răsfăţ lingvistic (fie şi demonstrativ). Am invocat cazul Barbu fiindcă, îmi amintesc, cineva nu ezita a-i distribui lui Eugen Simion, în agitaţii primi ani postdecembrişti, chiar rolul nefast al lui Barbu în perioada ceauşistă, când, la Societatea de mâine, criticul ar fi combătut „pas cu pas” strădaniile elitare ale GDS-ului! Dar câte insanităţi nu s-au spus şi câte atacuri n-a îndurat în acel climat tulbure! În fine, tot Simion ştia prea bine că trebuie „să treacă oarecare vreme” pentru liniştirea spiritelor înfierbântate, prinse în bătălii mărunte, de cartier literar. Or, ceea ce impresionează la Simion este tocmai miza iniţiativelor sale.
Iată, conceptul autonomiei esteticului, ne reaminteşte E. Simion, a fost, sub urgenţele militantismului, vituperat, satanizat, suspendat. Primatul politicului a impulsionat un „revizionism deşănţat”, haotic, sub pretinsa purificare morală. Iar esteticul a devenit, în ochii Monicăi Lovinescu, un concept „leneş”, o diversiune, acoperind demisiile etice. Aşadar, conchide E. Simion, est-etica „preia puterea după 1990”. Încât, sub egida lui E. Lovinescu, dar trădându-i principiile, partizanii est-eticii, invocând o situaţie istorică specială, renunţă, într-o lume învrăjbită, la „autonomism”, Simion devenind principala ţintă a intelectualilor radicalizaţi, gălăgioşi şi revendicativi. El ar conduce procesiunea „autonomiştilor”, devenind un trădător, un „fost lovinescian”, un dezertor demascat ca o mare decepţie, un apostol al apolitismului, cultivând un estetism pervers, pus la zid ca „om al puterii”. „Înţepenit în trecut”, reprezentând opoziţia conservatoare, cum scria N. Manolescu, ar fi blocat însuşi procesul revizuirilor.
Posteritatea critică a lui E. Lovinescu (Editura Tracus Arte, 2017) continuă studiul din 1971, sprijinindu-se pe o relectură a textelor şi a contextelor. Cu mărturisita „voinţă de a fi drept” şi cu şansa distanţei în timp, E. Simion reconstituie o biografie publică şi intimă (aşa cum ni s-a destăinuit Lovinescu, ca diarist umoral în Agende), interesat de receptarea marelui critic, recuperat, deformat, cu o posteritate „mistificată”, „accidentată”, deseori „în cumpănă”. Cu rădăcini maioresciene, dar „maiorescian dizident”, Lovinescu făcuse din scris o terapie şi oferise, prin testamentarul ciclu junimist, un „îndreptar estetic şi moral”. S-a bucurat, credea Monica Lovinescu (prin 1983), după recuperări etapizate, de „o posteritate însorită”, lăudând atunci „semnele” de rezistenţă prin cultură în regim totalitar, ca terapeutică subversivă. Părăsind „utopia estetică a tatălui”, diarista pariziană, cu ştiutu-i stil casant, tranşant, va introduce în publicistica postdecembristă conceptul surogat al est-eticii, întreţinând, se ştie, acerbe confruntări politice. O polemică „absurdă”, „fără noimă”, crede E. Simion, irosind energii şi făcând să curgă sânge intelectual. „Cabala apoliticilor”, suspectă, cu jocuri oculte, considera Monica Lovinescu, însemna o perfidă uzurpare a lovinescianismului. Unii dintre vechii rezistenţi, „desfiguraţi”, „descalificaţi”, devin „oportunişti de Curte-Nouă”, distrugând lovinescianismul din interior, blamând „prejudecăţile est-etice”. Şi, în primul rând, E. Simion, cel care, sub „masca apolitismului”, ca „estet oficial”, sfida urgenţele momentului, refugiat în ţarcul apolitismului, sprijinind o „operă de restauraţie”. Or, E. Simion, invocând „marele model”, se consideră un „incoruptibil lovinescian” şi nu acceptă teza că, în „vremuri de cumpănă”, esteticul ar fi o diversiune, autonomia – ca soluţie imorală – ascunzând „o mare laşitate”, cum vitupera de la Paris fiica marelui critic. Mai mult, problema autonomiei este capitală pentru exerciţiul critic, scrie E. Simion iar Lovinescu-esteticul este „esenţialul Lovinescu”. Oricum, în vacarmul postdecembrist, într-o lume literară în schimbare, invadată de politic, „procesul” intentat autonomiei esteticului în vizorul revizionist-moral, oferă un „capitol complicat” al posterităţii lovinesciene. Şi face din atitudinea faţă de Lovinescu un test esenţial pentru noua generaţie, supusă altor presiuni ideologice (globalizare, comercializare), configurând o schimbare de paradigmă. Sfatul său rămâne, însă, de neclintit: tema esenţială nu poate fi decât literatura română!
Posteritatea lui E. Lovinescu, constatase Mircea Iorgulescu, ar fi, din păcate, „ofilită” , ajungându-se chiar la anularea lovinescianismului. Valul revizuirilor a vizat, la ordin politic, indexarea unor autori, uitându-se că procesul are „o cadenţă naturală”, rezultat al unor acumulări şi al unor prefaceri (de gust, standarde etc.). Cele „cinci posterităţi” ale lui Lovinescu, identificate de Mircea Iorgulescu, divulgă un paradox: deturnat, el face loc unor revizuiri contaminate politic, sub comanda unui „cor anticomunist tardiv”. Încât, demontând confuzia dintre etic şi estetic, Nicoleta Sălcudeanu sublinia tocmai „sensul etic şi revanşard” al revizuirilor literare postcomuniste, întrebându-se, cu temei, dacă ele definesc o mişcare literară, se vor un demers estetic sau exprimă un fenomen politic.
Trebuie să observăm, pe urmele lui Eugen Simion, că cea care a trădat lovinescianismul a fost tocmai fiica criticului, Monica Lovinescu. Nimeni nu poate contesta rolul jucat de tandemul Monica Lovinescu / Virgil Ierunca în efortul de coagulare a opoziţiei româneşti (anemică, totuşi). Şi, mai ales, a influenţelor, cu rol director, în viaţa culturală românească după cotitura istorică din 1989. Evident, în acel Bucureşti-sur-Seine, cum spunea inspirat M. Iorgulescu, pelerinajul intelectualilor noştri (în clandestinitate, desigur, în epoca ceauşistă) însemna nu doar o solidaritate complice. Vizitele echivalau cu un „ritual valorizant”, gazdele bucurându-se de respect moral şi autoritate; cei „unşi” la Paris se întorceau, într-un mediu opresiv, aureolaţi şi omologaţi. Doar că acea critică est-etică, preluată de la Timothy G. Ash (un „făuritor de formule fericite”, recunoştea Monica Lovinescu), purtată „în tranşeele exilului”, devenise o critică de front, degradând demersul critic. Ingerinţele politicului (ca anticomunism) erau la vedere, livrând etichete şi ignorând valoarea intrinsecă, printr-o legitimă abordare estetică. Cum grupul parizian a dat tonul în evoluţia postcomunistă a culturii noastre, atitudinea „de front” a devenit o prelungită răfuială între „buni” şi „răi”.
Obsesiva temă a revizuirilor, stârnind polemici purtate cu îndârjire viscerală este corelată – inevitabil – cu discuţiile despre canon. În pofida alunecărilor (numeroase) în revizionism, în pofida prezenteismului agresiv (refuzând trufaş-beligerant continuitatea), a controverselor imunde care au răvăşit şi polarizat viaţa culturală postdecembristă, „abdicarea” canonului nu s-a petrecut, totuşi. Mai mult, mai degrabă reconfirmat, canonul „moştenit” rezistă; şi pare a îndreptăţi concluzia lui N. Manolescu, criticul considerând că „niciodată, canonul n-a părut a fi impresionat direct de politic”. Tentative, se ştie, au fost, de-ar fi să pomenim, de pildă, eşecul realismului socialist, încercând a impune o literatură nouă (ca moment zero). Iar după decembrie ’89 s-a propus, cu vehemenţe justiţiare, o reconfigurare a canonului printr-o grilă „sever controlată politic”. Or, cercetarea peisajului literar identifică, la o rapidă ochire, fie spaima de revizuiri (blocând procesul), fie, dimpotrivă, canibalismul axiologic, demolator. Pornind, fireşte, de la preceptul lovinescian, criticul de la Sburătorul vorbind de teoria mutaţiei valorilor estetice şi a autonomiei artei. Şi înţelegând procesul, în primul rând, ca autorevizuire.
Cei care vesteau o nouă ordine literară, constată, iritaţi, că ierarhia şaizecistă, la care a trudit şi Eugen Simion, rezistă încă. Că o nouă imagine axiologică a literaturii noastre întârzie, chiar dacă nimeni nu pare să conteste necesitatea revizuirilor. E vorba, mai degrabă, de o accepţie formală, de un discurs inerţial al frontului critic, dacă „liberalizarea” înseamnă pulverizarea unor dogme şi cutume, defrişarea spaţiilor tabuizate. După cum (aici ne întâlnim cu opinia lui I. Simuţ), revizuirile postdecembriste au un ton vindicativ moral. Şi în asta rezidă şi slăbiciunea lor.
Cu o vioiciune a spiritului de invidiat, Eugen Simion, în mare formă, ne propune un spectacol exegetic referenţial.
Adrian Dinu Rachieru
