E semnalat rolul „omului roşu” în instaurarea acestei situaţii şi se pune întrebarea de ce tocmai rusul a dus Revoluţia franceză până la ultimele ei consecinţe, de ce numai el a cutezat şi a reuşit să creeze în laboratoarele marxism-leninismului „omul nou”, opus „vechiului Adam”, omul proiectat şi de utopii neruse ale lumii?
Dirijând vocile-martor şi victime ale dezastrului, Sveltana Alexievici denunţă toate aceste cauze alături de efectele lor cutremurătoare, punând la lucru un rar simţ al gradării şi al compoziţiei, pe care, într-un interviu, o aseamănă cu o compoziţie muzicală. E o compoziţie de tip puzzle, descentrantă în esenţa ei, a 
cărei imagine finală se configurează pas cu pas în faţa cititorului şi cu participarea lui. Pentru a realiza această compoziţie, autoarea alege mărturiile cele mai percutante, în speţă, mărturiile de iubire (vezi O voce omenească singură, Monolog despre simbolurile şi tainele unei ţări mari, Monolog despre monstrul care oricum va fi iubit, O voce omenească singură), din care face pilonii pe care se va ridică întreaga boltă alcătuită din zeci de alte mărturii, cu sintaxa, intonaţia şi conţinutul lor specific. Alăturate după principiul unei armonii speciale în care zecile faţete readuc în text motivul principal al suferinţei nemaivăzute în această lume, filtrat prin tot atâtea conştiinţe, această armonie este destinată să ne transmită, prin corul de voci, moduri de a vedea, de a trăi şi de a comenta cele întâmplate într-o zi de Paşti a anului 1986. Ziua fatidică se prezintă ca una care a afectat în primul rând Bielorusia, dar a trimis pe toată întinderea pământului semnalul că am intrat într-un nou timp şi o nouă lume, fie că suntem sau nu conştienţi de acest lucru. Împrejurarea îi permite scriitoarei să sublinieze în corpul cărţii ei, prin „monologuri”, „interviuri” auctoriale, metatextuale şi epilog, puse alături de monologurile martorilor direcţi, sensul global, general uman şi cosmic, al întâmplărilor pe care secretomania comunistă le vrea doar locale: „Cernobâlul este, înainte de toate, o catastrofă a timpului. (…) Cernobâl este o taină pe care va trebui s-o aflăm. Un semn ilizibil. Poate o enigmă pentru secolul XXI. (…) Nu este o carte despre Cernobâl, ci despre lumea Cernobâlului”.
În noua Lume a Cernobâlului, ca şi în Continentul Gulag soljeniţian, vieţuiesc oameni „cutremuraţi”, „cutii negre vii”, care „spun texte noi (…) ce răzbat (…) dintr-o lume paralelă”, abia întrevăzută de conştiinţa umană obişnuită cu o altă lume. Întâlnindu-se, în trupul şi în conştiinţa lor, cu noua lume în care, spune autoarea, „a izbucnit infinitul”, oamenii Cernobâlului vor spune texte personale şi, în acelaşi timp, cu o semnificaţie general-profetică, semnificaţie contrasă de autoare în titluri care tună a revoltă sau izbucnesc în tragice lamentouri. Titlurile respective se structurează în adevărate poeme în monostih sau în distih, precum cele ce urmează: O voce omenească singuratică, Interviu al autoarei cu sine însăşi despre o istorie uitată şi despre faptul că Cernobâl pune sub semnul întrebării imaginea noastră despre lume, Monolog despre o viaţă întreagă scrisă pe uşă, Monolog despre un cântec fără cuvinte, Monolog despre vechile prorociri, Monolog despre faptul că nu ştim să trăim fără Cehov şi Tolstoi, Monolog despre filosofia carteziană şi despre cum să mănânci cu un alt om un sandviş contaminat, ca să nu-ţi fie ruşine, Monolog despre cum o viaţă măruntă e lipsită de apărare într-un timp mare, Corul poporului, Monolog despre ce se află mai departe decât Kolâma, Auschwitz şi Holocaust, Corul copiilor etc.
Nu e întâmplător faptul că prin vocile celor mai naivi dintre martori (ţărani, casnice, soldaţi aduşi din toată Uniunea sau simpli lucrători la centrală) se construieşte respectivul sens pilduitor, apocaliptic şi profetic al suferinţelor pe care le trăieşte nu doar omul, ci şi tot ceea ce este viu pe pământ. Printr-o ştiinţă desăvârşită a lucrurilor şi printr-un mod absolut de a empatiza cu aceşti oameni, retrăgându-se aproape complet din text, Svetlana Alexievici face ca glasurile înregistrate de ea să răsune din viitor ca o înfricoşătoare avertizare a pericolelor care-l pândesc pe om atunci când nu e
ste atent la alt om şi nu respectă lumea în care trăieşte: „Lumea din jurul nostru, supusă şi prietenoasă, acum inspira groază. (…) O lume cunoscută necunoscută.(…) Animalele din pădure (…) merg triste, au ochii trişti (…). Pământul e o materie la fel de enigmatică precum sângele”.
Dar şi omul căruia i s-a dat în grijă acest Pământ este la fel de enigmatic. A inventat ştiinţa, şi iată că această ştiinţă este nemulţumită de om pentru că, fiind o fiinţă biologică, acesta îi stă în cale. A inventat şi o tehnică pentru care, tot biologic, psihologic, istoric şi cultural, el încă nu este pregătit, „nu este pe măsura ei”. Aşa încât, prin ceea ce a făptuit la Cernobâl, omul cu atomul a făcut evident faptul că s-au călcat nu numai relaţiile de încredere între oameni, pe care, fără nici un scrupul, i-a transformat în „roboţi vii”, ci şi relaţiile de încredere care trebuie să existe între om şi natură, aşa cum erau prevăzute în intenţia divină şi cum le trăiesc, în gesturi de o autenticitate şi inocenţă exemplare, ţăranii alungaţi din satele lor de catastrofa atomică: „Bunica a făcut o plecăciune casei. A făcut o plecăciune spre magazie. Le-a dat roată şi a făcut o plecăciune fiecărui măr. (…) Plângea după copaci ca după oameni. «Stejarul meu drag! Mărul meu drag!»”.
În ultimă instanţă, martorii ne transmit că, prin Cernobâl, i s-a declarat divinităţii ultimul şi cel mai distrugător război purtat de om care, aşa cum îl trăiesc ţăranii din satele Cernobâlului şi cum pare să nu fie înţeles de oamenii de ştiinţă, este în esenţă un război al omului împotriva lui însuşi aflat nu în alt neam, altă naţiune sau în altă clasă socială, ci împotriva omului trăitor ca specie. Este aceasta o avertizare pentru oamenii de pretutindeni că soluţia la suferinţa pe care a provocat-o Cernobâlul şi promite a o spori în viitor nu este mitraliera, tancul ori statul – „în biserici cu lumânarea în mână”, „la noi omul e fie cu o armă, fie cu o cruce. În toată istoria alt om nu a fost. Deocamdată nu este” spune o voce din carte – ci construirea anevoioasă şi de lungă durată a unei noi conştiinţe. Abia această nouă conştiinţă, după părerea Svetlanei Alexievici, va şti cum „să transforme suferinţa în libertate” şi să fructifice „noua privire, poate mai departe de moarte” pe care i-a dăruit-o omului groaza şi adevărul că în lumea Cernobâlului, „nu ne naştem cum trebuie, nu murim cum trebuie. Nu aşa cum o fac toţi”.
Deocamdată, şi aceasta este marea lecţie a acestei cărţi a scriitoarei bieloruse, omul, care a văzut la Cernobâl cum se îngemănează frumuseţea cu răul, cum, sub presiunea groazei, întreaga cultură umană i se poate înfăţişa ca „un cufăr cu manuscrise învechite”, cum i se năruie încrederea „în orice om cu carte ca-ntr-un preot”, acest om nu şi-a pierdut credinţa că se poate salva pe sine şi poate salva lumea prin iubire: „învăţ de la iubire, vreau să înving frica prin iubire”. La această iubire – faţă de soţul desfigurat de radiaţii, copilul născut monstru, pământ, animale şi copaci, tradiţia în care s-a născut – se adaugă conştiinţa lucidă a jertfei de sine a locuitorului Cernobâlului. Pe glasuri diferite – de ţărani, de istorici, profesori, chimişti, atomişti, ingineri, vânători, academicieni – aceştia ne spun că ştiu cum corpul lor distrus de radiaţii, cum groaza lor în faţa distrugerii pentru secole a naturii înconjurătoare, cum gândul lor bolnav de vină „înregistrează informaţii pentru viitor. Pentru toţi”, tocmai pentru ca specia umană să afle cum să supravieţuiască datorită acestor informaţii: „O să citească cineva şi o să priceapă. Mai târziu. După noi”.
Nu putem să nu percepem aici o adevărată lecţie cu semnificaţie christică ce se adaugă, cred că destul de polemic, atâtor şi atâtor lecţii christice oferite de renumiţi gânditori şi scriitori din cultura lumii, care nici cu gândul n-au visat ce se poate întâmpla cu omul în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Rememorând învăţătura creştină „iubirea vă va face liberi”, o voce din Rugăciunea de la Cernobâl invocă dostoievskiana Legendă a Marelui Inchizitor pentru a avansa ideea că trebuie să iubeşti şi să devii liber, pas cu pas şi prin gesturi nespectaculoase, în „timpul vieţii”, adică, în „timpul existenţial”, în „timpul individual”, iar nu într-un timp ideal promis şi zugrăvit de metafizică sau de ideologiile utopice ale lumii: „Cernobâl o să rămână. Dar unde e viaţa mea? Iubirea mea?”
E un bun prilej pentru Svetlana Alexievici de a ne propune, mai ales cu secvenţele Corul poporului, Monolog despre simbolurile şi tainele unei ţări mari sau Monolog despre faptul că rusul vrea să creadă mereu în ceva, o radiografie grăitoare a mentalităţii „omului roşu” crescut şi educat în raza timpului utopic pe care şi-a întemeiat comunismul doctrina. Autoarea întreprinde acest examen nu pentru a acuza, ci pentru a arăta la ce rezultate monstruoase poate ajunge înclinarea omului, „robit de un materialism de peşteră”, dar şi de „plăcerea de a filosofa”, de a călători cu „pasărea măiastră în mână, în timp ce roţile carului lui se-nfundă în praful drumului”, de a se minţi cu închipuiri ale unui viitor incert, ignorându-se pe sine şi chiar ruşinându-se de sine cel de fiecare zi, crezând orbeşte că deja trăieşte „frumos şi drept”, convins că el „e mai presus de tot” şi visând nu la o libertate interioară, ci „la slobozenie”, adică la o „anarhie” care-l obligă constant să stea cu arma în mână şi să trăiască „în groază”.
Şi, precum în Legenda Marelui Inchizitor, Iisus coborât pe pământ a doua oară stă închis în beciurile Inchiziţiei, neascultat de nimeni, tot aşa experienţa Cernobâlului pare a nu-i folosi la nimic „omului roşu”, intoxicat, se pare, definitiv, de iluzia măreţiei şi dreptăţii lui în lume. Cartea Rugăciunea de la Cernobâl vorbeşte îndeajuns de persistenţa acestei mentalităţi în spaţiul care trebuia să-l convingă pe om de nocivitatea ei. Însă ultima carte a Svetlanei Alexievici Timpul second hand din 2013 pare a ne spune că fenomenul relatat anterior o interesează nu ca efect al unei politici locale, ci, am spune, ca manifestare a unei boli generale a vieţii ale cărei simptome se manifestă cel mai clar la „homo sovieticus”.
În esenţă, în noua carte pe care, în data de 20 octombrie 2015, la un post de radio polonez, o numeşte „ o cercetare a experienţei civice pe parcursul a două secole” şi „letopiseţ contemporan”, scriitoarea bielorusă ne propune să medităm la faptul că întreaga lume trece acum printr-o „eclipsă a raţiunii” care face posibil următorul tablou halucinant: „Apare la suprafaţă fiara. (…) Poporul tace. Statul tace, jertfele sunt puse între paranteze”. În context, e semnalat rolul „omului roşu” în instaurarea acestei situaţii şi se pune întrebarea de ce tocmai rusul a dus Revoluţia franceză până la ultimele ei consecinţe, de ce numai el a cutezat şi a reuşit să creeze în laboratoarele marxism-leninismului „omul nou”, opus „vechiului Adam”, omul proiectat şi de utopii neruse ale lumii? Aceasta este o întrebare pe care şi-au pus-o mulţi gânditori şi scriitori ruşi care au simţit, ca şi Svetlana Alexievici, că înfierarea categorică a fenomenului poate fi răspunsul cel mai simplu pe care-l poate da, că, de fapt, e nevoie, înainte de toate, să înţelegem de ce le este atât de greu oamenilor sovietici să se despartă de proiectul marxist-leninist, ba chiar să revină la forma sa cea mai dură: stalinismul.
Cândva, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, P.I. Ceaadaev căuta nişte dominante ale firii rusului care-l fac neasemenea cu alte popoare. Mai aproape de noi, după prima revoluţie rusă de la 1905, Dmitri Merejkovski scria o carte cu un titlu grăitor pentru ceea ce s-a întâmplat ulterior, nu numai în ţara lui, dar şi în vecinătăţile acesteia: Rusia bolnavă. E o carte care, deşi intens tradusă în lume, n-a fost şi nu este citită cu atenţia pe care o merită. Boala pe care o diagnosticau Ceeadaev şi Merejkovski şi pe care o radiografiază acum Svetlana Alexievici în Timpul second hand este vocaţia rusului pentru suferinţa în sine şi puterea lui de a se iluziona că suferinţa lui e de natură creştină. În realitate, cum o demonstrează distanţa imensă de la cuvânt la faptă în ceea ce a întreprins Rusia fie şi numai în secolul al XX-lea, suferinţa pe care o invocă şi o suportă ea în numele „pravoslaviei”, acum, după Perestroika, este, ca întotdeauna, iubire de robie, neputinţă de a trăi în libertate, închinare în faţa statului şi a puterii, dispreţ pentru viaţa omului ca individ şi, mai ales, o mândrie de sine diabolică întreţinută de refuzul de a conştientiza şi a-şi stăpâni propriile traume. Astfel înţeleasă, suferinţa a devenit un bun temei pentru instaurarea „timpului second-hand”, adeverind convingerea Svetlanei Alexievici că „omul roşu” n-a fost în stare să intre în imperiul libertăţii”, că „pentru libertate e nevoie de alt om: un om gata să lucreze cu interiorul său”.
Ca şi în cărţile anterioare, Svetlana Alexievici ne oferă în ultima ei carte „fotografi simple. Fotografii la minut”, realizând, prin îmbinarea sintaxei, intonaţiei şi accentelor sentimentelor cartografiate, imaginea vorbită a unui „stalinism redivivus” care înfioară şi, în acelaşi timp, adevereşte calitatea ei de „istoric al invizibilului”. Cu acest prilej, autoarea consemnează că îşi exercită această calitate într-un moment foarte vitreg pentru un scriitor: momentul când el trebuie să se ridice nu împotriva puterii ca atare, ci chiar împotriva propriului său popor.
Şi când spune aceasta, ea se înscrie şi pe sine în „popor”, căci nu concepe a se apropia de alt om ca o scriitoare cunoscută, preferând, cum declara la o întâlnire cu cititorii de la Teatrul „Odeon” din 5 noiembrie 2015, să rămână cu acest alt om „o vecină în timp”, ce vorbeşte, ca şi el, simplu şi cu respectul strict al adevărului, despre lucrurile care o interesează: despre fiinţa umană şi despre relaţiile acesteia cu sine, cu timpul, cu spaţiul, cu întreaga creaţie şi cu divinitatea. Şi mai aflăm, din numeroase interviuri date de scriitoarea bielorusă că ea vorbeşte despre toate aceste lucruri nu pentru a aduna documente, pur şi simplu, aşa cum vor să o vadă destui comentatori ai operei ei, ci pentru a releva, într-o proză bine şi atent construită, cât de puţin se cunoaşte omul pe sine însuşi, de câte ori şi cum a reuşit el să-şi înstrăineze şi să-şi maculeze, atât prin gândire, cât şi prin faptă, propria esenţă.
Cât priveşte chestiunea în ce măsură ceea ce a scris proaspăta nobeliată se înscrie în cadrele a ceea ce până acum s-a numit literatură, aceasta rămâne a fi lămurită de viitor. Un aspect ce se poate semnala deja este că graniţele literaturii au fost demult deplasate sau chiar sfâşiate de destui scriitori prin intruziunea documentului în ficţional, dar şi prin amestecul ficţionalului în document. Se mai poate spune că vine un moment în care literatura nu poate trăda realitatea în numele artisticităţii cu orice chip şi că, precum Svetlana Alexievici, aceasta ar trebui să ceară „un drept al omului de a nu ucide, un drept care nu este înscris în nici o constituţie”, dar este scris, ca poruncă, în cărţile lui sfinte.
