Din cele 20 de cântări
Gândirea profundă din fiecare vers al lui Selimir Radulović necesită o lectură subtilă a poeziei sale, ce atinge toate sferele sufletului uman. Un alt aspect care poate fi remarcat în versuri este şi „identitatea fragilă a omului modern, când acesta este obligat să se proiecteze într‑un viitor în care, fără a avea un punct de sprijin, vede doar punctul final al morţii”, spune poetul şi filosoful sârb Saša Radojčić. El mai adaugă că „o privire asupra abisului neapartenenţei şi a solitudinii, care sunt interfaţa libertăţii intrinseci, nu poate fi îndurată de acest om pentru că nu poate construi pe prăpastie şi nici nu poate zbura deasupra ei. Omul acela şi‑a pierdut încrederea.” Se pare că nu poate lua o atitudine de încredere absolută pe care o sugerează poezia lui Radulović. Poetul întreabă „pentru că trebuie să întrebe: pentru a câştiga ceva (din nou) trebuie oare să renunţe la altceva? Omul respectiv ar dori să câştige ceva şi nu să piardă. Dar ce câştigă şi ce pierde cu adevărat? Cu ce‑şi plăteşte libertatea?”… „Ce câştigă oare un om dacă atrage întreaga lume de partea sa, făcând rău sufletului?” ,,Pentru că ce‑i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?’’ (Sfânta Evanghelie după Matei 16, 26.)
SORA, ÎN VIS
Te salut, suflete nocturn,
Suflet al sufletului ceresc,
Suflet al tuturor sufletelor.
Încă sunt palide cicatricele ce leagă
Micul alfabet al feţei?
Peisaje ‑ tunetele şi fulgerele tale
Micuţă coroană nocturnă de muşchi.
Te salut, sora mea.
Soră a tristeţii.
Îngere ce sustragi fibrele de zână
Şi îi retezi buclele laţurilor inimii.
Precum tăciunele ce fumegă sub cenuşă
Şi aleargă spre ciudata flacără
Aşa şi tu, când veni‑va iarna,
Iar un vârtej de umbre se va stabili în capul tău
Din membrana de argint a nopţii
Vei ieşi soră prea dulce.
Şi ca un copil, fără griji, alergi.
Legi covorul de frunze. Înflăcărezi masa cerească.
Te salut, suflete nocturn.
Te salut, sora mea.
Soră a tristeţii.
Pacea ta. Faţă întrepătrunsă de jetul angelic.
Aidoma unui ispitit ce în faţa pragului tatălui său
Atinge uşor eternitatea
Şi – pleacă în noapte.
NOCTURNĂ
Mă va voi şi pe mine
Când urma luminii se va stinge
Şi muri‑va coarda lirei
Mă va lua oare şi pe mine,
Cel tras la sorţi cu suflet de copil,
Doamna nopţii?
Îmi voi aşterne eu oare
Sufletu‑mi auriu
În cel mai liniştit colţ al lumii,
Unde totul miroase ca‑n vis?
Goli‑vei oare, tu, anxietate
Împodobită precum darul de Paşti,
Vasul destinului?
Sau vei preda secretul lumii,
În ciuda unui alt zeu,
Doamnei întunericului
Ce ne vizitează la timp!
ÎN ZORI
Când se crapă de ziuă
Noaptea luminează cămaşa întunecată
Şi pe faţa celor suferinzi
Strecoară firul auriu al soarelui
Observasem că antrenata ştiinţă pământească
Începe şi se încheie
În festiva schimbare
A zilei şi a nopţii.
Atunci, cu pasul simplu,
Cobor în ziua de toamnă
Să strâng uscăturile
Ce îmbrăţişate‑şi aşteaptă sfârşitul
Şi cu un strigăt din adâncuri
Fac cunoscut dorul zilei
Ce izbucneşte, tată.
*******
PENTRU CĂ NU ŞTIU CE SE ÎNTÂMPLĂ‑N VIS
Şi eu
Cine sunt
Mă‑ntrebasem
Slujind o gazdă prăfuită
Despre aerul din timpul zilei, plin de năduşeală.
În camerele sclavilor.
Nu hulesc,
Ci mă rog Domnului
Şi păcătos cad cu fruntea la pământ
Să binecuvânteze înceţoşata slujbă
Şi pământeasca mea pulbere
S‑o împrăştie pe versanţii infernali ai Imaginaţiei,
Căci nu ştiu ce se întâmplă în vis.
Traducere şi prezentare de Daniela Popov
Selimir Radulović