Scrisul, ştim prea bine, este o „meserie fără orar”. Pentru Cornel Ungureanu literatura nu este un mod de existenţă, printre altele, ci însăşi existenţa; cititor habotnic, animator ubicuitar, trăind şi glorificând literatura, scriind nervos, capricios, vitezist, debordant (pe un fond ironic), criticul timişorean este – înainte de orice – un mare truditor
Cronicar la Orizont (din 1963), Cornel Ungureanu debuta cu un volum (încropit „în glumă”, recunoştea), reţinând „câteva din emblemele foiletonului literar” (La umbra cărţilor în floare, Editura Facla, 1975), deşi, cu trei ani înainte, predase editurii timişorene, proaspăt înfiinţată, un manuscris care se ocupa, sub 
titlul Texte şi subtexte, de „valorile spiritului” (Blaga, Voiculescu, Sadoveanu ş.a.), respins de cenzură. Încrezător în ierarhii trainice, interesat de prezentul imediat al cărţilor, criticul propunea, jovial, un şir de portrete, dar şi acide tuşe polemice, corectându-şi contemporanii. Abia Contextul operei (1978) dezvăluia, cu adevărat, anvergura preocupărilor sale: cartografierea vioaie a prozei, pactizând cu biograficul şi documentarul, pentru un „studiu al profunzimilor” şi o mai bună „aşezare spaţială” (teme, obsesii, proiecte), cum va mărturisi, ulterior, în „proiectul geografic”. Format în Banatul mozaicat etnic, al literaturilor de contact, Cornel Ungureanu, spirit mobil, vervos, vădind „geocuraj”, îşi va deschide compasul critic înspre Europa Centrală, atent la conexiuni şi interferenţe, propunând un comparatism benefic, puţin frecventat la noi.
După impozantul op dedicat Literaturii Banatului (Editura Brumar, 2015), „o carte de căpătâi pentru fruncea bântuită de reverie care e Banatul”, cum scria Gh. Grigurcu (lăudând tocmai neteama de provincialism), Cornel Ungureanu ne răsfaţă cu un nou titlu („provocant”, şocant pentru G. Dimisianu, uşor nedumerit în privinţa „românităţii acestei capitale experienţe”): Arta paricidului la români (Editura Cartea Românească, 2017). Dacă distinsul critic, dedat la „lecturi libere”, promite că va mai reflecta asupra chestiunii, autorul timişorean ne previne din start (v. O notă) că n-a îndrăznit să împingă tema înspre „o cercetare mai întinsă”, având în vizor cultura şi civilizaţia românească. Poate că alţii vor izbândi, zice mucalit criticul nostru. Nu prea cred că se vor înghesui, iar contextul, ştim, nu e deloc îmbietor. Asistăm la „tribalizarea” scriitorimii, la războaie cu „iz de paricid şi canibalism”, constata – boemizând – Mircea Dinescu, încrezător doar în pacea care va domni în Uniunea Scriitorilor Subpământeni.
Până atunci, Cornel Ungureanu, decupând un capitol din Istoria secretă, pornită la imboldul lui Alexandru Muşina, cu binevenite adăugiri, se ocupă de fiii naturali, despre care, aflăm, „s-a scris puţin şi fără avânt”. Şi aduce în discuţie nume grele, trecute prin experienţe teribile, luminând cărţi (pornite „în căutarea Tatălui”) şi biografii obscurizate, „fracturate”, retuşate, cu recuperări şi verdicte de reţinut, de la Tudor Arghezi la Eugen Ionescu, recitiţi cu osârdie. Critic al conexiunilor, scenarizând alert, el împacă interesul pentru contextul operei cu febrilitatea foiletonistului, lansând, într-o caleidoscopie doldora de sugestii, analogii surprinzătoare, cu finaluri deschise. Istoria capătă, astfel, o sarcină ironică, observa mai demult Mircea Martin, dar şi răspunsuri proprii, formulate precipitat, topind informaţi diverse, aparţinând unui critic febril, expansiv, mereu incitant.
Ne întâlnim cu un Sadoveanu care aderă entuziast la „noua lume” şi se rescrie, animat de o ciudată „voinţă de autodistrugere” (p. 36); semnând, am zice, operaţiunea de paricid asupra propriilor texte, golind de „sensurile adânci” lumea sadoveniană, definită – cândva – rapsodic-ezoteric de prozatorul-antropolog. Cu un Panait Istrati (orfelin, hoinar), anunţând – ca om al Internaţionalei – ruina Utopiei. Şi cu Mateiu, fost elev silitor, urându-şi ilustrul tată (care ar trebui „înlocuit”); rescriindu-şi, „sub pecetea tainei”, biografia şi reînviind, sub delir sudic, o lume crepusculară, atinsă, estetizant, de „o pâclă râncedă de viţiu”. Maladiile ar explica, în cazul Hortensiei Papadat-Bengescu, „reducţia eroilor” într-o lume bolnavă. În Camil Petrescu, autorul vede „cel mai important sacrificat” al literaturii deceniului unu (p. 78); „gigantismul camilian”, vrând să cuprindă totul, visând gloria culturală, se luptă cu romanul („gen insuficient”), dar şi cu „infernalii” contemporani. Iar Un om între oameni pare „o corabie supraîncărcată”. Oricum, „tema arzătoare” a scrisu-
lui său rămâne tema paternităţii şi a fiului natural (p. 78).
Evident, G. Călinescu, ca „profesor pentru toate anotimpurile”, se înregimentează „în stil personal” (p. 79); adică urieşesc, fantasmatic, privit cu suspiciune, totuşi. Se bate pentru romanele sale, dialoghează cu primul secretar (Gheorghiu Dej fiind şi un prim cititor). Şi, pe bună dreptate, C. Ungureanu, evidenţiază influenţa modelului călinescian, cu deosebire după ’65, asupra literaturii autoreferenţiale. Nu putea lipsi, fireşte, Arghezi, criticul cercetând pagini necunoscute şi refăcând, luând în piept „întrebările alunecoase”, pe urmele lui Ferenczes Istvan şi Z. Cârlugea, arborele genealogic: un „bun oltean”, cu o mamă din secuime (Ergezi) şi suflet gorjenesc. Observând că numeroasele revolte argheziene se leagă, inevitabil, de „redefinirea identităţii” (p. 20). Sunt, cu toţii, conchide C. Ungureanu, scriitori care „se nasc din nou într-o lume nouă” (p. 11). Scriitor „cu adevărat balcanic” (p. 104), cu „patima culisei”, aglomerând fişe şi anunţând spăimoase proiecte ciclopice, Eugen Barbu venea, cu mari „energii luptătoare”, din subterana literară a anilor patruzeci; firesc, aşadar, constată Cornel Ungureanu, ca prozatorul să vorbească despre vitalitatea mahalalei, deloc străină de competiţia pentru putere, şi, mai apoi, atins de „parada erudiţiei”, despre eşec şi trădare. După cum Eugen Ionescu, cercetat în vecinătatea negativistului Cioran, desfăşoară un „stil al anatemei” (p. 108), dezgustat de amintirea Tatălui. Ionescu-tatăl, abject, aşezat în „galeria Răilor”, alături de alte „păsări feroce” este demascat cu îndârjire; ca şi alţi contemporani, posibili „părinţi spirituali”, dramaturgul pendulând între hulă şi laudă: cazul lui Eliade, cândva „îngrozitor de ascultat”, marcând – recunoaşte Ionescu – reîntoarcerea sacrului în viaţa intelectuală a Planetei. În fine, Mircea Streinul, descins din „nordul literar”, cercetat prin „metafora numelui”; Cornel Ungureanu, interesat precum puţini de geopolitică, va nota relaţia cu spiritul slav, dar şi legătura traducătorului lui Trakl cu universul crepuscular al Europei Centrale.
Iată, în rezumat, depoziţia criticului timişorean, explorând „arta paricidului”. Cercetând harnic arhivele, îndeosebi RFR, propunând conexiuni, risipind idei, deschizând noi piste exegetice. Fiindcă, instalat în tranşeele criticii de întâmpinare, Cornel Ungureanu a înţeles contemporaneitatea în sens larg, ca istorie a vieţii spirituale. Decupând un fragment, el va căuta rădăcinile literaturii actuale, va interoga cu febrilitate contextele, interesat de relaţiile de continuitate / discontinuitate şi de iluzia (nostalgia) începutului absolut. Împătimitul foiletonist devine – tot mai mult – istoric literar; desigur, fără a fi prizonierul unor metodologii în vogă, tehnicizate. El forează ispitit de biografia spirituală, propunând insolite puncte de vedere. Croite în „spirit personal” (cum bine observase Adrian Marino), cărţile lui Cornel Ungureanu au stârnit bogate comentarii. Apariţie necesară, de ecou, Proza românească de azi (1985) marca o despărţire. Criticul se desprindea din armata foiletoniştilor („funcţionali”), luminând contextul, pătrunzând în cutele epocii, luându-i pulsul, numind preferinţele şi preferaţii unui timp emblematic (inaugurând o lume), înţelegând cucerirea tradiţiei ca o re-cucerire. Prefacerile ei, ajutându-ne să „citim” atmosfera şi mentalitatea, developează liniile de forţă, articulaţiile unei epoci. Ideologia artistică, vârstele interioare capătă relief doar prin montura în context; iată obsesia constructivă a criticului, reordonând un material vast, aparent „fragmentarizat”, contaminat de moda retro, comentând vervos „tinereţea maeştrilor”, învăluindu-şi eroii într-o lumină tandră. Dar şi luând distanţă ironică, atent la jocurile vieţii literare, ataşat geografic de spaţiul banatic. El este, neîndoielnic, un maratonist al lecturilor. Febrilitatea cronicarului, mereu ingenios şi surprinzător, zglobiu, expeditiv, chiar imprevizibil, trece în pagină, uneori, dezordinea oralităţii. Greu de aflat, au spus cârcotaşii, sub avalanşa textelor sale, vădind vioiciune, acrobaţia ideilor, „poftă de joacă” (cf. Valeriu Cristea), un program. Totuşi, să recunoaştem, criticul are un program.
Instalat în prezentul continuu, Cornel Ungureanu cunoaşte voluptatea lecturilor simbolice. S-a observat „înclinaţia ezoterizantă” a criticului, descoperind mereu, cu o seriozitate surâzătoare (cf. Livius Ciocârlie), îndărătul textelor, embleme, acte iniţiatice, mituri, alegorii. Dacă preferinţele merg spre critica arhetipală, spre orizontul arhaic şi profunzimi, Cornel Ungureanu nu cade, totuşi, în manie mitosofică; ponderat, ferindu-se de excesele limbajului „noii critici”, rămâne un entuziast, făcând din arhaicitate o realitate a vieţii interioare. Criticul este un scafandru al spiritului, cercetând „temele adânci”, impunând prin densitatea ideaţiei. Şi, nu mai puţin, prin capacitatea de absorbţie, cu lecturi cât se poate de variate, fiind „protectorul” unor experienţe şi orientări care îmbogăţesc spectrul cultural.
Remarcabilă este, însă, deschiderea lui Cornel Ungureanu spre un comparatism mai puţin frecventat la noi, sondând „a treia Europă”. Este aici, întâi, un câştig metodologic, nutrit – iarăşi – de lecturi bogate, aducând în atenţie un alt sistem de raportări; interesul pentru sud-estul Europei, posibil şi prin „evoluţia solidară” (similitudini istorice), împărtăşind, dincolo de diferenţe, o istorie comunizantă, depăşeşte, prin efortul tenace al criticului, faza deziderativă. A ctitorit şi păstorit, alături de alţii, grupul A treia Europă, asumându-şi neînţelegerile iscate de răuvoitori; a cercetat Mitteleuropa periferiilor, cea care se năştea „sub semnul revizionismului” şi s-a dorit „sustrasă” competiţiei Est/ Vest. În plus, stilul său fluid, colocvial, contaminat de bună dispoziţie (post-modernistă, să-i spunem), refuză solemnitatea scrobită. Cornel Ungureanu nu este un sursier mohorât, înăcrit de timpul cheltuit între hârţoage prăfuite. Oficiind parcă în halat, el impune prin uşurinţa redactării, prin ţinuta beletristică a frazei, în fine, prin „viziune epică”. Am putea spune că avem în Cornel Ungureanu un prozator care se ignoră. Comentând, cu ani în urmă, Imediata noastră apropiere (I, volum din 1980), Dana Dumitriu chiar asta semnala: stofa de prozator. Dar romanele sale, anunţate, poate chiar scrise, se lasă aşteptate. Încât, chiar lipsit de răbdare, el nu poate fi considerat „deloc beletrist” (cum aprecia tot Adrian Marino), elogiind stilul „limpede, sobru, rece”. Mi se pare, dimpotrivă, că Ungureanu amestecă – cu bună ştiinţă – genurile, că afectivitatea şi verva ironică fac casă bună, că proza comisă (vezi, de pildă, Caseta nr. 5, într-un vechi Orizont, anunţând un lung roman, depănând „amintiri din copilărie”) are tot un scop recuperator. Martorii, venind din etapa „eroismului cultural”, nu sunt convocaţi în numele localismului vanitos sau a trufaşului izolaţionism. O istorie a spiritului, spuneam, trăieşte în scrisul său, numind bucuros conexiunile, având mai degrabă nevoie de pretexte decât de repere. Dispreţuind morga ţeapănă, Cornel Ungureanu incită întotdeauna; uşurinţa de a produce idei nu se bucură, însă, şi de răgazul demonstraţiilor răbdurii, a disciplinei conceptuale. Poate că refugiat în antijurnale (v. Despre regi, saltimbanci şi maimuţe, I-II, 2001-2003, depănând aventura teatrală) îşi consumă „partitura prozastică”.
Cinstind începătorii, acele personalităţi inaugurale, reînvie, cu har prozastic, o lume de altădată, de la Gabriel Ivul şi Mihail Halici la Tata Oancea, de pildă. Scormonitor de arhive, decupează o zonă literară şi defineşte, pe urmele altora, cu o percepţie tandră, barocul, senzorialitatea, viaţa ca sărbătoare, supremaţia colectivităţii, provincia ca „centru al lumii” etc. Ar fi nedrept, însă, să vedem în Cornel Ungureanu doar un autorizat şi autoritar ghid bănăţean. Ca dovadă, sub impulsul unei „bune aşezări”, va inventaria teme, obsesii, proiecte în „oglinzile” unui spaţiu, numind nevrozele, dilemele şi utopiile din Mitteleuropa periferiilor, pe baza „teoriei cercurilor culturale” şi a unor similare şi, lungă vreme, tabuizate experienţe istorice. Dezvoltând tenace, se vede bine, ca proiect topografic, un comparatism puţin frecventat la noi, cercetând literaturile vecine (mesaje, idei subversive), ignorând, precizează însuşi autorul, excluderile solicitate de / în varii momente istorice. Căutând echivalenţe, descifrând mentalităţi, recuperând literatura exilului (v. La vest de Eden, I-II, 1995-2001). Fiindcă, neîndoielnic, Cornel Ungureanu este un harnic recuperator.
Cum lectura este în recul şi teletropismul face azi ravagii, criticul înţelege literatura şi ca o „încercare de seducţie”, în epoca infobezităţii. Stârnind, înviorând curiozitatea, el pătrunde în culisele istoriei „secrete” („ceva mai zglobie”, zice) şi vrea, descoperind unghiuri noi şi sensuri latente, autori uitaţi şi dosare pitite, într-o emisie precipitată, cu finaluri deschise, să convingă şi stilistic: o frază alertă, colocvială, digresivă, fără răbdare critică. Rezultă o exegeză spectaculoasă, caleidoscopică (fixând repere, embleme, scenarii iniţiatice) pe care N. Manolescu nu ezita a o califica drept „delirantă” (pe alocuri). Dealtminteri, tot N. Manolescu credea că o clară „linie de partaj” separă scrierile lui Ungureanu, luând drept bornă anul 1989. E drept, preocupările (explicite acum) de geografie şi istorie literară (în alianţă şi într-o accepţie personală) s-au amplificat; dar nu putem ignora continuitatea subterană, vizibilă încă în Proza românească de azi, taxată, pamfletar-scandalos, ne amintim, de M. Iorgulescu ca fiind o pseudo-sinteză.
Scrisul, ştim prea bine, este o „meserie fără orar”. Pentru Cornel Ungureanu literatura nu este un mod de existenţă, printre altele, ci însăşi existenţa; cititor habotnic, animator ubicuitar, trăind şi glorificând literatura, scriind nervos, capricios, vitezist, debordant (pe un fond ironic), criticul timişorean este – înainte de orice – un mare truditor. „Viaţa îngropată” (după memorabila formulă predistă), investiţia de efort rodesc pe solul polivalenţei, conjugând verva ironică, blitz-ul ideilor, suflul epic. Cu adresă polemică, uneori declarată, paginile sale storc latenţele, evidenţiază o percepţie proaspătă şi lecturi personale, eliberând formule definitorii.
Desfăşurând o viziune epică, cu pigment ironic şi parfum livresc, cărţile sale, impozante, se vor – constata Alex Ştefănescu – „un visător jurnal de lectură”. Iar seria de Geografii literare, lansată cu aplomb, probează dinamica marginilor, activând, pe fundalul globalizării, „resursele regionale” (dispreţuitele, de regulă, culturi provinciale, satelizând Centrul). Cu rol potenţator, de fapt, pornind de la creuzetul etnic bănăţean, cuprinzând literatura regiunilor, identificând, dincolo de fruntarii, izoglosele literaturii. Iată un program ambiţios, observăm, urmărit cu tenacitate, în pofida fragmentarismului şi a capriciilor editoriale.
Cornel Ungureanu este, indiscutabil, un ins curios, vibratil, un burete informaţional. Are, şi el, patima culiselor şi poftă detectivistică. Dar pedanteria sa nu e seacă. Scrie sub semnul urgenţelor, înţelege rolul Dosarelor şi al Serviciilor secrete, propune o Istorie alternativă, clarificând, astfel, rolul şi rostul Geografiilor, „protejându-le” chiar! Evident, adună şi stivuieşte hârţoage (spre disperarea doamnei Emilia, „sufletul ordinii”), atacă un larg front tematic, este generos şi risipitor, prezent peste tot unde se întâmplă ceva (nu numai în urbea timişoreană, se înţelege!). Încearcă, altfel spus, să facă el însuşi ordine, luminând cotloanele, legând ombilical epoca şi opera (tabuizări, interdicţii, selecţii, falsificări, reciclări, sub semnul reeducărilor din „deceniul unu”). Contextualizând, adică, conjugând imaginarul (verosimilitatea ficţională) cu pactul biografic (substratul socio-moral) ori culpa estetică (dacă e cazul) cu cea morală. Realizând că dosarele din arhivele CNSAS ascund mari secrete, configurând, prin zelul informatorilor şi ofiţerilor, o tenebroasă Istorie paralelă.
Animat de mari proiecte, oferind, între timp, „cărţi suplimentare”, criticul timişorean înviorează peisajul revuistic. Deşi volumele sale sunt „concentraţionale” (să traducem: conţinând idei pentru alte câteva), deşi Cornel Ungureanu cultivă proza ca fatalitate (aparenţele jucăuşe mascând un interes constant pentru „profunzimi”), el îşi urmează programul. Văzut ca un critic herculean (cf. George Pruteanu), trăind ferice truda scrisului, Cornel Ungureanu, instalat în prima tranşee a literaturii, oficiază cu bucurie.
