În cazul de faţă, trei substantive şi două adjective par contrase din două expresii folclorice care converg insidios către ideea de infidelitate. Sau, mă rog, de inconsecvenţă sentimentală, ca să recurg la cel mai suav dintre eufemismele posibile
„Femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!…”
Aceste cinci cuvinte sunt rostite de fostul ofiţer în Garda Naţională decăzut în cartofor profesionist Iancu Pampon şi repetate de trei ori în actul al doilea al comediei clasicului dramaturgiei naţionale I.L Caragiale, D’ale carnavalului. Ce reprezintă ele?
Dacă eludăm uşoara retorică a întrebării şi luăm chestiunea în serios, răspunsul survine aproape automat: probabil, cel mai sintetic şi mai reprezentativ brand moral al universului feminin din literatura
lui I.L. Caragiale. Argumentul imediat, care conferă temei aserţiunii, îl constituie, cred, şirul de infidele – efective sau potenţiale – din dramaturgia şi proza autorului care ne vin rapid în minte: Zoe Trahanache, Veta Titircă, Didina Mazu, Miţa Baston, doamna Guvidi din Om cu noroc!, Miţa Georgeasca din Tren de plăcere, cea care se-nnebuneşte după menuetul lui Pederaski, Acriviţa Panaiotopolu (Cadou), Miţa (Diplomaţie), Aglae Verigopolu (Mici economii), Aglae Cuţopolu (O blană rară), nevasta lui Cănuţă, Athenaisa Perjoiu fostă Gudurău, viitoare Grigoraşcu (Telegrame), cucoana directorului prefecturii din 25 de minute… Vreo paişpce-cinşpce, dacă le numărăm cu oarecare atenţie; cam tot atâtea câte steaguri plantate pe străzile din capitala unui oraş de munte de poliţaiul Ghiţă Pristanda îi ieşeau la socoteală prefectului Ştefan Tipătescu – plus unu-două pe care să le fi dat jos vântul din memoria mea, dar atât… Sunt multe? Sunt puţine? Desigur, nu contează statistica: importante sunt impactul şi pregnanţa literară a personajelor cu pricina – capitol la care lucrurile stau între bine şi excelent. Aceasta explică, de altfel, şi pecetea de frivolitate instalată cu naturaleţe peste o bună parte a figuraţiei feminine din creaţia lui Caragiale în care domnişoarele şi doamnele deţin un rol cât de cât important. Pentru că nu este foarte greu de observat că foarte rareori nenea Iancu promovează vreo femeie în chip de protagonistă literară. Mai precis, o singură dată şi atunci cu rezultate lamentabile. Mă gândesc, se-nţelege, la farsa fantezistă într-un act O soacră, cea mai proastă bucată dramatică ieşită vreodată de sub condeiul lui Caragiale, dar una dintre cele mai interesante privită din perspectivă extraliterară. Sociologică, mai precis. Dar toate la vremea lor…
Un alt motiv care face din „Femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!…” brandul moral despre care vorbeam mai sus îl reprezintă migraţia subliminală, dar hotărâtă, către câmpul semantic al folclorului cu tentă erotică a buclucaşei propoziţii (fiindcă avem de-a face cu o propoziţie, chiar aşa, cu predicat subînţeles…). Am întâlnit intelectuali de cea mai bună calitate pentru care sursa ei livrescă se rătăcise deja, cu şanse nesemnificative de recuperare, prin meandrele memoriei culturale a respectivilor. Intrată în circuitul oralităţii comune, drăcoasa zicere se simte acolo cum nu se poate mai confortabil, aşa cum se întâmplă de regulă cu enunţurile de esenţă şi cu funcţionalitate paremiologică.
În cazul de faţă, trei substantive şi două adjective par contrase din două expresii folclorice care converg insidios către ideea de infidelitate. Sau, mă rog, de inconsecvenţă sentimentală, ca să recurg la cel mai suav dintre eufemismele posibile. A-i aluneca (ori a-i fugi) cuiva – bărbat sau femeie – ochii după o fiinţă de sex opus este echivalentul biblicei preacurvii (să am pardon de expresie!) şi către acest înţeles trimite sintagma „ochi alunecoşi”. Nu departe de aceeaşi zglobie semnificaţie se situează şi zburdatul din floare-n floare cu care se învecinează de-aproape expresia „inimă zburdalnică”. E adevărat că zburdatul floral vizează predilect masculinele apucături în materie, dar nu elimină nici pe departe concupiscenta îndeletnicire femeiască a rătăcirii din bărbat în bărbat (ca să nu spun din penis în falus, că nu e, mă-nţelegi, frumos… ). Oricum, lăsând la o parte astfel de nuanţări şi detalii, sensul repetabilei propoziţii de care ne ocupăm rămâne inflexibil şi neafectat de ambiguităţi. Sub acest aspect, ne aminteşte că, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu desprinde din teatrul lui Caragiale câteva „ecouri memorabile ce au asupra spectatorului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului”. Despre ele, criticul conchide cu o formulă indimenticabilă: „…Aceste replici-sentinţe trăiesc singure cu o puternică viaţă verbală”. Şi adaugă Călinescu, semnalând cu pătrundere „imposibilitatea de a le mai înlătura din conştiinţă după ce ne-am familiarizat cu ele”.
O astfel de replică, imposibil de înlăturat din minte, după ce am auzit-o, este, fără îndoială şi „Femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!…”. Motivele pentru care ea se fixează în memorie sunt diverse, individualizate de la caz la caz. Dar nu numai aici se poate găsi explicaţia fenomenului. Desigur, fiecare are libertatea să priceapă ce vrea din împerecherea celor cinci vocabule. Pentru toţi însă este evident aerul lor generalizator, soundul specific definiţiei care le apropie şocant de shakespeareanul „Frailty, thy name is women!”. Schimbând ce e de schimbat, putem vedea, fără a friza ridicolul, în „Femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!…” varianta dâmboviţeană a hamletienei exclamaţii „Frivolitate, numele tău e femeie!”? Nu pare deloc exclus, chiar dacă gradul de expresivitate şi, of course, consistenţa filosofică a celor două enunţuri diferă sensibil. Şi totuşi, nu aici aflăm deosebirea relevantă dintre ele. Pentru că, oricât de apropiate semantic la prima vedere (şi chiar la a doua!), citatele nu rezistă la o banală comparaţie care face abstracţie de contextele literare ce le circumscriu.
În piesa marelui Will, sub aparenţa unei apoftegme benigne, care survine într-un lung monolog îndurerat, prinţul Hamlet formulează un reproş sever la adresa comportamentului uşuratic al unei femei (întâmplător sau nu, propria mamă), care, într-un interval de timp revoltător de scurt, face, din doi fraţi buni, tot atâţia parteneri de voluptăţi carnale consumate în regescu-i alcov. Şi Gertrude, şi Claudius, în ipostazele lor de soţie-regină şi frate, pledează vinovaţi faţă de bătrânul rege ucis. Dar nici fatricidul, nici culpa uzurpării nu sunt devastatoare pentru inima lui Hamlet. Ceea ce el condamnă fără rezerve este uşurinţa de neînţeles cu care femeia înlocuieşte un soţ cu altul, preschimbând înmormântarea-n nuntă. Femeiasca nestatornicie e mai blamabilă pentru dulcele prinţ al Danemarcei decât corupţia sentimentală şi chiar decât odiosul asasinat, oricât, în evaluarea lucrurilor, putem ghici o posibilă dimensiune psihanalitică, cu freudianul cuplu nordic Hamlet – Gertrude reiterând destinul nefericiţilor Oedip şi Iocasta cei din meridionala antichitate elenă.
Dimpotrivă, reproşul fostului tist de vardişti de noapte din Ploieşti se îndreaptă neîndoielnic şi în chip vehement către elementul corupător, care este masculul, nicidecum către feminina victimă a agresiunii sale: „– A! Bibicule! ai scos o femeie din minţi – femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!… astă dată n-ai să scapi… O să-ţi rup şalele…”. Şi ulterior, dar în acelaşi spirit: „– Mişelule (…) amăgeşti o fiinţă nevinovată… o femeie… femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!…” Iar pentru ca totul să fie limpede pe de-a întregul, iată şi o a treia replică sugestivă: „–… Precum ai vrut tu să nenoroceşti pe Didina… o femeie!… ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!… asemenea să ştii că o să te nenorocesc eu pe tine”.
Este evident: ochii cu care Hamlet priveşte femeia sunt ai unui judecător; ochii lui Pampon sunt ai unui îndrăgostit. Primul vede etic, al doilea liric. Pentru Pampon, femeia nu este şi nu va fi vreodată o culpabilă, ci totdeauna o victimă inocentă a lipsei de scrupule a bărbatului care profită fără ruşine de slăbiciunile veniale ale unei biete fiinţe naive, lesne de scos din minţi tocmai pentru că e înzestrată naturalmente cu sensibilitate, candoare şi ingenuitate. Din viziunea lui Pampon transpare cavalerismul belle epoque al unei lumi admirabile în întocmirea ei, în care femeia e doar vulnerabilă – niciodată păcătoasă. Ca atare, ea trebuie înţeleasă, mângâiată şi ocrotită, nicidecum condamnată. Pentru Iancu – aşa trişor, măgar şi violent cum se osteneşte să ni-l furnizeze Caragiale vreme de trei acte teatrale carnavalizate până la graniţa cu grotescul, pantalonada, caraghioslâcul, burlescul etc., etc. – legătura cu folclorul a inocentei Didina şi a stirpei femeieşti, în ansamblu, rezidă în graţioasa zicere „o femeie nu s-atinge nici c-o floare”. Subconştientul nostru colectiv, licenţios şi grobian este cel care asociază inima zburdalnică şi ochii alunecoşi cu bordelul în aer liber sau, în orice caz, cu imoralitatea patentă şi libertinajul fără frontiere. Or, univerul feminin caragialian este cel mult inconştient imoral – aşadar, mai degrabă, amoral. Din el, sentimentul greşelii lipseşte, pur şi simplu, la fel cum lipsea vina de pe liricul tăpşan bucolic-pastoral unde nimfele şi satirii de odinioară convieţuiau anacreontic.
Paul Zarifopol nu greşeşte deloc când, vorbind despre „modelele reale” ale lumii lui Caragiale, afirmă că ele se caracterizează „printr-o vastă lipsă de perversitate”. Eroarea sa constă în distincţia artificială pe care o operează în raport cu „preparatele artistului” – respectiv, cu eşantioanele similare din opera sa. Realitatea este că, sub aspect moral, între model şi rezultatul literar nu există deosebire.
Se mai pot adăuga la toate acestea tenta ludică a formulei vehiculate de Iancu Pampon şi gratuitatea gesticulaţiei femeii pe care bărbatul o apără pentru că îi înţelege impulsurile tinereşti. Gertruda este matură; pentru ea, vârsta reprezintă o circumstanţă agravantă. Didina Mazu, dimpotrivă, jună fiind, se cuvine privită cu indulgenţă: etatea fragedă pledează în favoarea ei, ca decisivă circumstanţă atenuantă.
Dacă vrem, prin urmare, să găsim un corespondent etic potrivit pentru „Femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!…”, nu în tragedia shakespeareană trebuie să-l căutăm, ci tot într-o comedie a lui I.L. Caragiale, O noapte furtunoasă. În scena sa finală, a derobării qui-pro-quo-urilor şi elucidării încurcăturii numerologice provocate de meşterul Dincă, binagiul, Jupân Dumitrache, „înseninat şi domirit”, o gratulează „cu părinţie” disculpabilă pe Ziţa: „– Ei! nu te ruşina! ale tinereţii valuri!”. Sintagma din urmă (care, şi ea, se repetă în cursul acceleiaşi scene) aglutinează o explicaţie şăgalnică şi, totodată, o scuză implicită. Adică, întocmai ca definiţia-brand moral cu care se înscrie, ca generos, deşi neaşteptat contributor în literatura română, vajnicul ex-tist de vardişti, Iancu Pampon.
(Din volumul în pregătire
Doamnele domnului Caragiale)
