Îmi aduc aminte că Nichita Stănescu, în Carte de citire, carte de iubire (Ed. Facla, 1980, în colaborare cu Gheorghe Tomozei), îl numea pe Anton Pann „tată de cuvinte”. Ermetizările lui N. Stănescu nu sunt departe de ce face Virgil Rațiu în aventura de a crea o limbă a lui, încrucișând cuvinte. Pe unele le alege să le secționeze, operație grea, aducând la lumină un cuvânt strălucios, arătos, frumos, cum zic meșterii Meșterului Manole despre alt zid de mănăstire. Pentru că Rațiu, ca și Gogea, fac parte din breasla gogilor (zidarilor), provocând mereu limba română standard cu patternurile lor. Unele sunt delicioase și le împrumut, mulțumindu‑le frumos pentru folosință.
„Într‑o noapte, stelele au luat‑o raznavur”, scrie Rațiu. Iar eu, în alt „dat al momentului”, am intitulat un textuc Raznavur printre poeți. Sau, cu o vocabulă de la Vasile Gogea, Printre propoieziții.
Virgil (totodată Septimiu) Rațiu este un întortocheat al cuvintelor, amator de cuvânt‑sertar, cuvânt‑valiză (portmanteau). Cine le înțelege le primește cu încântare. Mă gândeam chiar să fac un glosar rar. În lumea noastră săracă, un glosar bogat? „Nietzsch‑o problemă”, am destulă materie primă. Un glosar‑pachwork din bucăți de cuvinte neobișnuite, din coji de sufixe, arhaisme adormite, cârpite cu regionalisme transilvane, aproape mâncate de uitare… Proza sa (Cărțile cu Alfonz, Ed. Paralela 45, 2011) e un spațiu al jocului cu/de cuvinte/(ne)cuvinte. Autorul deține un șuvoi de vocabule. În cascadă. Și eu sunt o întortocheată a scrisului, cu fraze deviate, cu paranteze explicative, cu prea multe aluzii culturale, cu prea multe citate din alții și din altele. De aceea îmi place Alfonz.
Personajele lui Rațiu sunt întâi creionate; apoi le lărgește în fel de fel de feluri, cu efecte de text chiar oximoronic, dar și ironic. Alfonz a prins carne la fiecare rescriere și au fost multe. Proza stilată trebuie stilizată răbduriu, cu atenție la detaliul semnificativ. Iar ficțiunile sale narative conțin scene eroice și erotice, ludic‑năstrușnice, stranii și mundane.
„Într‑o dimineață fâșneață”, am primit de la Cluj Poem de parfum și mireasmă (Ed. Școala Ardeleană, 2024), cu ilustrații de Florin Pucă. Primul gând: nu‑mi pot imagina o lume fără cuvinte. Ce ne‑am face, în prezentul nostru complicat și bizar, fără cuvinte? Am fi mai neputincioși decât suntem.
Cartea lui V.R. are o limbă bogată. Cine n‑ar da pe ea viața lui toată? Debitul crește ca apele Dunării. Virgil e un fel de vrăjitor din Oz. Bagheta e laptopul. Când aparatul se „implică” și „implementează”, în vocabula corect, dublu r, de capul lui correct politic, e apelat cu „Ce faci, mă Apple!”. Fabulosul fabulier n‑are în grijă acuza de incorectitudine politică.
Numai Virgil Rațiu știe cum cele mai pline de toane cuvinte i se supun, ca atinse de‑o baghetă vrăjitorească, asta ca să nu zic drăcească.Cuvintele îl ascultă, orice le‑ar cere, de la „afurissenii” la „aforissisme”. Le rupe, le lipește, le răsucește, le rotește, le lungește și le scurtează, le albește/ îngălbenește,/albăstrește/ înroșește… Tot spectrul. Citesc în Albăstrimea galbenului roșu, care mi‑a adus în minte galbastrul lui Șerban Foarță: „Albul e galben/verde‑i albastrul/Roșul e aspru/Mereu. Mereu.” Poemul se încheie în buna tradiție a poeziei lui Goga, ca finalul să răsune peste munți, până la Center: „ O, Transilvania/ Ardealul meu!”.
Poetul vorbește, dar nu sotto voce, ci forte voce, „în memoria celor sute și sute de vlahi‑români,/copii, femei, bătrâni neînarmați, împușcați sau spintecați/de la ocuparea în 1990 a Ardealului de Nord – Însângerarea Noastră!…” (Milenariști).
Abia acum, când suntem jefuiți de Goga și de alte mari valori, e nevoie de poezie patriotică adevărată. Trezvitoare. Spre trezvire. Rațiu e foarte departe de frazele de‑a gata ale poezelelor „patriotice”, scrise în folos personal de fete cu istoria‑n plete, călare pe bourul lui Ștefan cel Mare, sau pe taurul, sau pe armăsarul domnitorului. Și‑mi amintesc de un versificator care amenința PCR‑ul: „Dacă nu‑mi reparați liftul, nu mai scriu poezie patriotică.” Și ce avânt „patriotic” pentru „țărișoară” își va lua, în campanie electorală, un Cațavencu de secol XXI, cu batistuța asortată la gâtlegău și la Rolex! Dar să‑l las pe autor să le‑o zică: Dracii de parlamentari/Scuipă‑n legi ca în șalvari/Nici în drulă nu îi doare,/Ciungu‑prim viață are”. „Analfabeliții” sunt „pretutindenari”. „Școliți” stă în rimă cu bitzi. Iar incompetența lor degajă mult dioxid de carbon. Abia respirăm.
Cum face Virgil Rațiu ca realitatea să aibă aer de ficțiune? Îl aduce în scenă pe magul din Delft. Pe Jan Vermeer. Pe pânza cerului, pictează cu penelul virușii sarcofag2, pentru că poate: are imunitatea de la 1632. Virușii mor ca muștele după Raid. Măturătorii nu mai prididesc să strângă grămezile de cadavre. Așa schimbă realitatea Rațiu în 12 iunie 2021, vâslind cu pixul pe Stix, contra curentului. Și asta pentru că nu‑i e teamă de neverosimil.
Secțiunea primă a volumului, intitulată Parfum, începe, cu Luminația, așa: „Mai întâi ne‑au luat aerul./Apoi ne‑au luat lumina./După ani mulți, ne‑au restituit lumina,/ însângerată, înnegrită, întunecată/de spiritele lor gri, de fluierele lor grotești, de orgii în Soare și în/halena Gurilor de la Răsărit (…)./„Lumea se preface că face, învârtește, tocește, toarce/iar când tace molcom, se eschivează, se‑nșurubează‑n vânt (…). De peste 30 de ani, scâncim ca mieii blânzi, „tociți ca tocurile cui”, suportând cu cap plecat (creierul se exportă) monitorizări bruxelleze și umilințe olandeze. De sperat sperăm „lumini de piatră din beznă”. Iar Luminația sfârșește cu întrebarea: „Doamne, Tu știi?” Da, Dumnezeu știe, dar rămâne „greu de gânduri” și așteaptă răbdător să alegem singuri grâul de neghină.
Spuneam (mă cam repet în ultima vreme) că am trecut din stalinism în socialism și din socialism în postsocialism. Trăim o apocalipsă după alta: revoluție de balcon, mineriade, guvernări de groază, tari în fapte și‑n nefapte, în făcute și nefăcute, „spirocheta Patrapripeici”, Covid și Iohann‑vid, demența digitală și Roșia Montană, tiruri ucrainene și Ne‑Ne‑Hammer… Personaje caricate umplu câmpul: „Ilie’skotsch, Bruscani, Piștaloți, Smăgureni și Petrovi Romanați.” Doamne, tu i‑ai făcut pe ăștia după asemănarea Ta?
Neofeminismul, „sub corectitudinea politicii nanomarxiste”, a egalității bărbat‑femeie, provoacă „glaucomul rozelor”. Feministe activiste querre, funcționând ca o nouă pandemie, vor schimbare de gen, inclusiv genul lui Iisus. „Astăzi, mulți și mărunți se cred Cristoși.” Șoșoacă își fabrică o felicitare de Crăciun (2022), punându‑și chipul peste staul și peste Sfânta Mărie. Iar Marta Petreu îl pune să sufle pe Dumnezeu și constată că „gura îi pute”, provocând cititorilor creștini șoc maxim cu efort maximal anticreștin. Îți permiți o doză de nihilism și intri în Academia României? (cotidianul.ro)
În Napocalipsa, Virgil Rațiu ne aduce la conștiință că ne pândește proiectul neomarx, ca să nu mai sperăm că va fi îngropat Lenin. Ca și cum n‑ar fi de ajuns Cozma Pliznău cu „Mineri, treceți Jiul!”, aplaudat de I.Liescu și preamărit de un „jurnalist al tristei figuri” ca „Luceafărul huilei”, apare și Boia Istoriotul, să răsucească adevărul ca pravda lui Brucan. Și iată‑ne în pragul celui de al patrulea război mondial, „mai bezmetic dintre toate”. Planetul stă să cadă din mâna lui Putin ca o vază chinezească. Tot ce zboară fi‑va drone și sateliți? Războiul nu e ieftin, viața e ieftină.
La întrebări multe și mărunte nu‑i decât un răspuns, pe care îl dă lui Virgil Rațiu V. Voiculescu, mustrându‑ne: „să nu tăcem, să nu tăcem deodată naibii” (24 aprilie 2022). Iar Vigil ( de la vigilent) Rațiu nu tace. Parfum e poemul‑ziar, poezia‑știre, poezia‑breaking news, o nouă specie de poezie, pe măsura celor ce trăim: chiolhanuri pe oase de eroi, martiri, morți la revoluție, politică iliberală, un șir de trădări, ca moștenirea Emanuil Gojdu, cadorisită de un premier „grofuților”, „rugul corectitudinii politikcii” pregătit de florieni, smartphone-uri urmărite, ascultate… Analfabeți, covrigi și numeroși ne anunță că „balega digi‑online, supervizată/ dementă/ lăți‑se‑va mai ceva decât Covideanu 19!”
Virgil Rațiu merge pe ludic cu seriozitate, pe oximoron cu luciditate, pe experiment cu tentație („Ionesco, Ionesco, ce ne‑am fi făcut fără tine?”), ajungând la dezmăț lingvistic. Poate fi echivoc, înșelător, aluziv, chiar obscur, pentru că așa vrea să fie. Poa’ să fie neînțeles, e frate de cruce cu ne‑înțelesul și cu de‑ne‑înțelesul. Iar sensurile se luminează unele pe altele, ca la orice poet bun. Mie îmi scrie „frumos și bătăios” că Petru „plecând a lăsat semn, unul, că se duce să caute Înțelesul/ Pricepi? El și Înțelesul…” (Cândva, undeva, 2022).
Limba e inteligentă, cu minte trează, stridentă uneori. Boc devine interjecție, ca și Cîț(u), Donald Trump îl conține pe Ștrumf, Rasputin pe Putin, sfârșit îl conține pe shit (sfâr‑shit). De re‑citit Fabula cu… Rusiia: „Ești frumoasă ca războiul Rusiia,/ești trufașă asemenea încă miilor de Hitl, Orty, Stalin, Lenin, I.Liesco, toți ai pustiirilor./De copil am aflat că ești extraordinară și grozavă, ca războiul, Rusiia.” „Ț‑ dai seama?”
Rațiu e un calofil. Anticalofilia, în opinia mea, e sărăci(r)e de limbaj, chiar agramatism. Caută polisemia peste tot, din limba literaturii populare până la limba lui Arghezi. Lipsa cuvintelor i‑ar provoca rău major. Dar n‑o să se întâmple, deoarece cuvintele i se supun. Și cele desculțe, și cele îmbotinate, și cuvintele întrupate, și cuvintele destrupate, și cuvintele alese, și cuvintele informație, iar „Cuvintele Memoriei Logos sunt veșnic vii”.
E de prevăzut ce s‑ar întâmpla dacă i s‑ar împotrivi: se vor vâna unele pe altele, ca animăluțele din fabulele lui fabuloase și ifabuloase, cu bucle și fără bucle, din altă secvență a volumului: Mireasmă. Fabule ifastuoase. Fabula are posibilități nelimitate de a înnoda trupuri de cuvinte, deformează și formează, contaminează sensuri. Fabulele aruncă blesteme, cer salvare de Sus cu multe exclamații, speră în vindecare sau nu. Morala unei fabu(c)le? „Unde e învăț/Este și dezmăț.”
Animale favorite? Melcul (lui Vasile Gogea), lupul dansând cu politicienii, o barză, elefantul Cici, câteva furnicuțe… Când vulpea vânează strugurii și viermele miezul de măr, apar „vreo trei can‑guri ai Curții Constituționale”, dar și Boul și broscuța din Bulboaca. „Vaca tot ca vaca” și‑al doamnei vaci fiu ( „un superbow”) rumegă, iar „câinii latră, rușii trec”. Fabula Cai breji ne prezintă „un Cal Breaz și iapa, Brează”. E de râsu‑plânsu, ba de plânsu‑râsu.Virg (de la fr. virgule) joacă „scârba pe loc”.
Ai de mine și de mine! Racul era să‑i taie degetul, „amenințătorul, arătătorul”, dar a dat îndărăt, ca racul. Ratio et disputatio. Aceasta e quaestio. Și, cum aceasta‑i întrebarea, iată cum sună morala altei fabule, Fabula Muncii: „În clinciuri să ne confruntăm?/ Ori în cuvinte să ne îmbătăm?/ Să hotărâm odat’! Apoi plecăm!…” Cu bună știință, cartea se închide cu Chemarea Rugăciunilor. Cuvintele neadormite a patru rugăciuni ajută supraviețuirii în Post‑moralia.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
