Adrian Alui Gheorghe are o capacitate mare de a cultiva umorul negru. Postmodernistul o face cu talent şi nu în joacă. Scena în care moşneguţul scheletic mărturiseşte anchetatorilor că urmele îi aparţin (imaginar, se teleportase la Rădăuţi, în restaurantul pieţei, chinuit de pofta de jumări trecute prin hrean) e magistrală: „Mă iertaţi că am întârziat”, bravează omuleţul. Cartea de 148 de pagini a lui Adrian Alui Gheorghe este, in nuce, un alt memorial al durerii. Da, cu Urma nu-i de glumit.
Cu Urma lui Adrian Alui Gheorghe nu-i de joacă. Şi intru în polemică, nu altfel decât cordială, cu recenzenţii care au pus romanul (tipărit de Cartea Românească, în 2013) sub semnul ludicului, al artei de a păcăli frumos, devenind ei înşişi, la o lectură prea grăbită, prea superficială, păcălitori păcăliţi, adică înşelaţi de aparenţe. Aş spune, dimpotrivă, că nu-i de glumă cu suferinţa dintr-un lagăr de exterminare. Şi asta pentru că urma apărută pe zăpada proaspătă, în zorii unei zile, an 1960 este minune, iar ciudatul scamator, personajul cel mai emoţionant al naraţiunii, nu-i homo ludens, ci homo religiosus. Am afirmat-o şi în altă cronică, Un pământ numit Aiud, titlu oferit în dar de Petru Ursache, în suferinţă, atunci, pe un pat de spital. Reiau. Că miraculosul şi comicul nu se exclud au dovedit-o marile cărţi, de când e literatura literatură; o dovedeşte şi Adrian Alui Gheorghe. Poetul, prozatorul, eseistul, dar şi doctorul în Etnologie ştie că sentinţa „Vai de moarte fără râs şi de nuntă fără plâns” este expresie a sistemului 
etnosofic al oralităţii. Că proza modernă transparentizează graniţa dintre tragic şi comic, fără a estompa suferinţa tragică, e iarăşi ştiut. Verbul, însă, e altul: nu a atenua, ci a purifica mistic. Urma caligrafiată divin pe zăpadă este echivalentul tropic al salvării prin ridicarea la sacru.
Apărute în perimetrul închisorii Aiud, urmele de bocanci duc spre pavilion (un eufemism pentru celular), trecând gardul triplu de beton, de 4 metri înălţime. Armele automate ale gărzilor tac. În cine să tragă? Nu s-a „depistat nici un element în plus”. În ciuda „organelor” care veghează, a pazei însutite, urmele reapar. Şi-s fără întors. Intrusul merge într-un singur sens.
Gardienii întunericiţi văd miracolul, dar li se pare o coţcărie de duşman al poporului. Caută înţeles profan într-o situaţie de neînţeles. Cum să conceapă altă explicaţie decât că „bandiţii” se joacă, sfidând Regulamentul? Zbirii îi constrâng pe prizonierii lor, zdrobindu-i în bătăi groaznice, să mărturisească tot: ce-a fost şi ce n-a fost. Acceptă orice ipoteză venită de oriunde decât din sfera metafizicii, neavând vreun impuls spre transcendent. Cine altcineva decât un călău sadic poate avea acces la revelaţie, dar o refuză din inepţie? Şi pentru că spaţiul e de-sacralizat, demonic, iluzionistul Gurii Lovin nu transformă, la ordinul răspopitului Barabancea, apa în vin, euharic; o transformă în vodkă, în „apşoară”, cum îi spune slavistul Emil Iordache. Nu vin îndumnezeit le dă gardienilor, să bea porceşte din marmite, ci vodkă, devenită a doua zi apă spurcată, de nebăut.
Avem de-a face oare cu onirism-suprarealist? Mie mi se pare o eroare, voită-nevoită, dar eroare, chiar dacă suprarealismul a ajuns iarăşi dans le vent. Parantetic spus, Gherasim Luca e reconsiderat ca „Sfântul” Avangardei de suprarealistul poet Valéry Oişteanu, la invitaţia ICR-ului din Noul York.
În opinia mea, nu-i vorba de o invenţie onirică. Metafora lui Adrian Alui Gheorghe semnifică normalitatea adevărului de credinţă care, în anormalitate, rămâne intact în firea lui firească. Urma e sprijin ceresc acordat pătimiţilor, celor care îndură patimile închisorii. Pentru că din închisoarea politică Aiud nu-i posibilă decât salvarea teofanică. Ieşirea pentru chinuiţi nu-i alta decât, pe sub pământ, în groapa comună; apoi, prin rugăciune, făcându-se una cu cerul.
Ce vreau să subliniez mereu şi mereu e gravitatea temei romanului, cu care nu-i de şagă: pe pământul însângerat numit Aiud minunea înălţării la stare purificată e posibilă. Regulamentul poate fi călcat de o forţă extramundană, tocmai pentru că barbarii de călăi torturau şi omorau în Vinerea Mare, de Rusalii, de Paşte şi de Crăciun, fără vreo mustrare de conştiinţă. Câţi n-au murit în bolgia Aiudului de Sfintele Sărbători, fără lumânare şi fără cruce? Familia n-a putut găsi locul, mormântul tatălui, mamei, fratelui, nu le-a mai aflat oasele. Fiica lui Mircea Vulcănescu n-a reuşit să identifice mormântul părintelui; 48 de ani avea eminentul român când a murit, la 26 oct. 1952, după gratii.
Într-un episod din Memorialul durerii, pe locul cimitirului din Dealul Robilor, au fost filmate nişte coteţe de porci.
Asta în anii ‘90. Nu ştiu ce-o fi acum acolo, dar tipic este, într-o Românie care se doreşte programat amnezică, să se crească suine peste osemintele martirilor.
Ilie Geangu, comandantul închisorii Aiud, vede, dar ce vede i se pare neadevărat. Înnebuneşte din neputinţa de a-l pedepsi pe intrus. În fapt, e neputinţa lui de a crede în Dumnezeu. Cum să priceapă, fără a intra în delirium tremens, invazia magicului în puşcăria lui? Intrusul, Dumnezeul mamei lui, trebuie prins şi distrus, fie el şi Hristos însuşi.
Mârşăvia e întrecută doar de tâmpenie.
În „normalul” vieţii de deţinut politic, bătaia pentru a anihila credinţa era riguros organizată pe cincinale. Ca student la Filosofie, o lucrare de seminar despre religie te trimitea în puşcărie dacă asistentul zelos te turna la Securitate. Preotul care-şi îndemna enoriaşii să vină la biserică era arestat; contamina colectivitatea unui stat declarat ateu. Bestiile turbate izbeau cu botul cizmei, dar şi cu înjurătura de cele sfinte. Ideile religioase trebuiau scoase din capete cu creieri cu tot. Numai că Dumnezeu putea da altă sentinţă decât Tribunalul poporului: după voia-i dreaptă, prin har divin se rezista. Ştiu oare elevii şi studenţii, din vreun manual de istorie, că au fost deţinuţi care au refuzat reabilitarea, că n-au vrut să semneze cerere pentru a fi reabilitaţi de legiuirea comunistă?
În înfruntarea ateu-creştin a biruit creştinul. În Prea mult întuneric, Doamne!, memorialistul Radu Ciuceanu povesteşte că un deţinut preot, de câte ori era lovit cu ură neagră de gardian, mulţumea, nu disperat, ci demn: „Pentru Domnul!”. Lovitura cu ciomagul, înjurătura curăţă de mândrie, smereşte de voie şi de nevoie. A existat în România nu numai o Academie subterană, dar şi o Biserică subterană, opusă celei oficiale, care susţinea, prin prelaţi vânduţi, că ar exista libertate religioasă.
Povesteşte Florin Constantin Pavlovici că, la finele drumului dintre două închisori, de la Jilava la Galaţi, deţinuţii au fost cazaţi într-o biserică dezafectată după model sovietic. Două hârdaie, tinete, tronuri, tunuri (astfel de „closete ecologice” sunt invenţie românească, notează sarcastic memorialistul) au fost aşezate unde în alt loc decât în altar? Nu întâmplător: printre deţinuţi erau şi preoţi.
Relatările de acest tip, atingând limita insuportabilului, ar putea fi refuzate de cititori. Subiectul tortură nu-i pe înţelesul (sau pe gustul) tuturor. Am întâlnit cititori avizaţi care refuzau tema incomodă: iarăşi orori? Mariana Şora era excedată de cărţile lui Goma. O fi „exagerat” să nu amintim de cumplitul experiment Piteşti?
Admit că suferinţa celuilalt poate obosi ori irita. Din acest motiv, poate, Adrian Alui Gheorghe propune altă formulă stilistică decât cea a lui Paul Goma: sancţionarea prin râs, dat fiind că existenţa tragică are şi accente ludice. Nu oricine, însă, poate cultiva acest tip de comic, atingând şi el limita insuportabilului. Prozatorul îi ridiculizează pe torţionari, dar îi portretizează cu umor blând pe torţionaţi. Din memorialistica de închisoare, nu destul de multă oricâte tomuri ar cuprinde, aflăm că deţinuţii îi luau în batjocură pe caralii. Există un umor de calvar, practicat măestru de Florin Constantin Pavlovici, de pildă. În Tortura pe înţelesul tuturor am găsit un episod de haz de nehaz: pentru că deţinuţii nu-şi puteau face norma zilnică, gradatul Mălăgeanu pedepsea cu bătaia, executată după program, înainte de cină. Stând la rând, cineva, scria Pavlovici, „a avut o iluminare”:
„Am stat la coadă la cantina studenţească, am stat la coadă la bilete de teatru, la cinema, la operă, dar coadă la bătaie n-aş fi crezut că se poate”.
Şi ce porecle născoceau deţinuţii! Un caraliu cu dinţi de viplă era poreclit Ferometal, altul, un căpitan, se numea Harşti: dădea lovituri la spate, cu varga, pe pielea goală, mereu peste zece. Mai era şi Hahău. În dialectul gherlelor, aşa se chema bâta: onomatopeea devenise substantiv. „Hahăul de tine!”, urla ciomăgarul la cea mai mică greşeală (închipuită). De precizat că politicii erau apelaţi cu „banditule!”, că şuţii, violatorii, criminalii erau puri faţă de duşmanii ideologici ai poporului muncitor. În romanul Urma, violatorul Mustea, fost colonel, degradat pentru abuzarea cumnatei, are drept de viaţă şi de moarte asupra deţinuţilor politici.
Adrian Alui Gheorghe are o capacitate mare de a cultiva umorul negru. Postmodernistul o face cu talent şi nu în joacă. Scena în care moşneguţul scheletic mărturiseşte anchetatorilor că urmele îi aparţin (imaginar, se teleportase la Rădăuţi, în restaurantul pieţei, chinuit de pofta de jumări trecute prin hrean) e magistrală: „Mă iertaţi că am întârziat”, bravează omuleţul.
Ironia delicată lasă loc satirei elaborate, autorul uzează de apă tare când e vorba de nechibzuinţa gardienilor. Şi fac iarăşi apel la paremiologie: „prostul se cunoaşte după râs şi după mers”. Creţu-Cocoţoi descoperă urmele şi informează (ce să facă aceşti creţi decât să informeze?), declanşând anchetarea celor suspecţi. Nătăfleţii anchetatori iau în serios orice altă explicaţie care n-are legătură cu teofania. Se analizează motivările fanteziste ale celor constrânşi prin bătăi de groază să inventeze. Şi aici narativitatea captivează. Postmodernistul desfăşoară ingenios, cu voluptate, jocul de-a absurdul, pe care nu oricine e capabil să-l cultive. Exagerările comic-absurde se înşiruie într-o mişcare filmică alertă, care i se trage prozatorului de la poezie. În zbor peste mirador ar trece o nevastă venită la omul ei de la 300 de km. distanţă; şi tot în zbor ar ieşi, dimineţile devreme, din celular. Urdea, soţul care neagă prezenţa femeii, are parte de carceră şi de apă cu sare.
Monştrii gulagului românesc (o galerie întreagă) nu pot crede că trupul de lut trece, însufleţit de duh, peste uşi zăvorâte şi garduri de beton. Nepoftitul oaspete nocturn nu se dă prins. „Şapte mii de capete de deţinuţi ar fi împuşcat Geangu”, panicat de destituirea promisă de zbirul de la Centrul Regional de Securitate, colonelul Şoavă, numai să-l captureze. Nu reuşeşte.
În ce-l priveşte pe autor, e provocat de dificultatea de a nara cum destramă iluzionistul realitatea carcerii la modul său propriu: intrarea într-o realitate paralelă, unde gardienii nu-l pot ajunge. Adrian Alui Gheorghe reuşeşte cu brio. Personajul său se refugiază în ascunzişul visului, unde se află familia sa fericită, pe care nu o are de fapt.
Tortura, când nu ucide, conferă puteri paranormale, mediumitate. Lovin intră în legătură cu Carmencita lui, iubita care l-a părăsit şi pentru care a ajuns prizonier. Tragicul situaţiei ia o întorsătură fericită când magicianul iveşte din petecul murdar de batistă o porumbiţă albă, pe care o hrăneşte din picul lui de pâine.
„Îi place, spune Steinhardt în dialogul cu Ioan Pintea, lui Dumnezeu să se facă presimţit copiilor şi poeţilor”.
Iluzionişti pioşi, adaug eu. Tot calm, tot liniştit, măscăriciul, clovnul, scamatorul, cum vreţi să-i ziceţi, îşi primeşte moartea. Mai ales cei nevinovaţi nu scapă de moarte intra muros. Gardienii îl momesc în afara carcerei, îl împing spre gard şi trag în presupusul evadat. L-au ciuruit pe iluzionist.
Nu ştiu cum era la Aiud, dar, din mărturiile celor care au făcut Canalul, s-a aflat că, pentru canaliile-paznici, recompensa consta în două săptămâni de permisie, dacă împuşcau un „bandit” care voia să fugă de sub escortă.
Iluzionistul moare, dar – minune – după executarea lui situaţia se repetă aidoma: la prima oră, cinci fără cinci precis, urmele sunt acolo, pe zăpada proaspătă. Să mai spun că inepţii de paznici, gardieni, santinele nu cunosc nici acum starea de trezvie? Inutil.
„Spre seară au sosit gardienii noi, de la Piteşti, de la Rahova şi de la Poarta Albă. Din două camioane cu coviltir negru-kaki au coborât şaizeci şi trei de gardieni. Erau sprinteni şi dornici de treabă”.
Cartea de 148 de pagini a lui Adrian Alui Gheorghe este, in nuce, un alt memorial al durerii. Da, cu Urma nu-i de glumit.
