Cred că conducătorilor de atunci nu le-a spus nimeni că Măgura era cea mai importantă manifestare de sculptură românească, fiindcă, atunci, sigur ar fi vrut să fie şi ei reprezentaţi acolo.
„Important este ce rămâne după uitare”
(Din însemnările sculptorului Gheorghe Coman)
M-am tot gândit la un titlu pentru acest articol, dar altul mai potrivit n-am găsit. La fel s-a numit şi documentarul meu difuzat acum zece ani la defunctul TVR Cultural, în cadrul emisiunii „Frontierele privirii”. Din păcate, istoria se repetă iar că românii au o mare apetenţă pentru a-şi distruge memoria nu mai încape îndoială. Cel mai mare muzeu de sculptură în aer liber din Româ
nia şi, probabil, chiar din Europa, aflat în „poienile rotate” ale pădurii de la Măgura Buzăului şi desfăşurat pe o suprafaţă de 21 de hectare, e astăzi năpădit de vegetaţia crescută de-a valma, abandonat şi uitat de toţi cei care ar trebui să-l conserve şi să-l pună în valoare.
Orice ţară normală ar fi onorată să deţină o astfel de rezervaţie cu lucrări de artă monumentală realizate de 163 de sculptori români din toate generaţiile, cu atât mai mult cu cât miracolul de la Măgura s-a petrecut în perioada comunistă, în şaisprezece ani consecutiv, între 1970-1985, cu atât mai mult cu cât acolo sunt rădăcinile sculpturii româneşti contemporane.
În orice ţară civilizată un astfel de patrimoniu, adunat într-un spaţiu el însuşi neobişnuit de frumos, ar fi devenit demult un reper identitar şi un obiectiv cultural-turistic. La noi însă, aproape nimic din cele create ca să reziste şi să dea mărturie despre istoria unei epoci pare să nu mai aibă nici un fel de viitor.
Când m-am dus pentru prima dată la Măgura-Buzăului, despre care auzisem multe de la sculptori, am făcut-o de teamă că s-ar fi putut întâmpla să nu mai am prilejul să văd acel muzeu unic de sculptură în aer liber. Şi în 2005, când am vizitat întâia oară Măgura, multe dintre cele 256 de lucrări monumentale cioplite în calcarul adus din carierele învecinate, de la Năieni şi Ciuta, se aflau într-o stare de conservare precară, erau năpădite de vegetaţie, unele chiar vandalizate, şi nu mai existau plăcuţele de identificare. Turişti necivilizaţi poposeau acolo, aprindeau focuri pentru grătare şi lăsau după ei gunoaie. Dar chiar şi aşa, impresia a fost copleşitoare. Am revenit în acelaşi an cu o echipă de la TVR pentru a filma muzeul în aer liber de la Măgura şi a realiza un documentar despre acel fenomen artistic uluitor, datorat regretatului sculptor Gheorghe Coman. La doi ani după aceea, în sfârşit, autorităţile au întreprins un minim gest reparator, curăţând vegetaţia crecută haotic, reinstalând plăcuţele de identificare ale fiecărei ediţii şi restaurând unele dintre lucrări. Însă grija pentru un astfel de patrimoniu trebuie să fie constantă, iar nu sporadică. Natura şi-a văzut mai departe de ale ei şi astăzi, la 45 de ani de la debutul simpozionului de sculptură în aer liber, primul de acest fel din România, imaginea rezervaţiei de sculptură de la Măgura 
e tot dezolantă. Am primit o serie de fotografii de la faţa locului de la un artist care-mi semnala din nou starea inacceptabilă a lucrărilor. Cu acceptul său, articolul de faţă e însoţit de câteva imagini edificatoare.
În spiritul corectitudinii, se cuvine să amintesc despre evenimentul care a avut loc pe 18 septembrie 2015 la Consiliul Judeţean Buzău: o sesiune aniversară dedicată împlinii a 45 de ani de la deschidera primei ediţii a taberei de la Măgura, organizată de Asociaţia Forum Art şi Consiliul Judeţean Buzău, în parteneriat cu Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, Uniunea Artiştilor Plastici din România – Filiala Buzău, Muzeul Judeţean „Alexandru Odobescu”, Centrul Cultural „B. P. Hasdeu” şi Seminarul Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul”. Cu siguranţă, un simpozion cu referate şi comunicări dedicate acestui subiect marchează un moment jubiliar şi readuce în atenţie fenomenul Măgura Buzăului. E un început, însă e nevoie şi de acţiune concretă: conservarea şi valorificarea acestui inestimabil patrimoniu.
Pentru a marca şi eu, în felul meu, aniversarea a 45 de ani de la debutul primei tabere de creaţie în aer liber din România, voi încerca mai departe să concentrez în puţine rânduri importanţa acesteia.
În 1970, sculptorul Gheorghe Coman punea bazele unei opere de pionierat. El reuşea să dea viaţă mai vechii idei de a strânge la un loc, într-un spaţiu neconvenţional şi pentru o perioadă determinată, un număr de artişti care să lucreze împreună, dăruindu-şi apoi lucrările spaţiului-gazdă. Artistul-organizator propunea ca tabăra să aibă 16 ediţii consecutiv, cu câte 16 sculptori participanţi, la fiecare dintre ele. Pe atunci vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România, sculptorul Ovidiu Maitec nota în articolul „Tabăra de sculptură de la Măgura-Buzău” (revista „Arta”, nr. 11/1970, p. 12): „Aici, pe un picior de plai, pe o gură de rai, au poposit 16 sculptori tineri; în atelierul acesta fără ziduri, fără limite – al naturii, artiştii s-au aplecat cu gândul asupra unor legende, a unor mituri, au închipuit simboluri”. Printre numele cu rezonanţă ale participanţilor la prima ediţie se numărau: George Apostu, Liana Acsinte, Napoleon Tiron, Adina Ţuculescu sau Mihai Buculei. Încă de la început, sculptorii au fost ajutaţi în confruntarea lor cu blocurile masive de calcar de experimentaţii cioplitori de la Ciuta, de la care artiştii, după cum chiar ei mărturiseau, au avut multe de învăţat. Astăzi, vizitând muzeul în aer liber, constatăm că cei mai importanţi sculptori contemporani au trecut pe acolo. Majoritatea tineri, proaspăt absolvenţi ai institutelor de artă, ei trăiau o experienţă cu totul nouă: să realizeze o lucrare monumentală dintr-un material dificil, la dimensiuni cu care nu erau familiarizaţi.
Cu timpul, ediţie după ediţie, la Măgura s-a creat, în spiritul unei adevărate academii libere de sculptură, o emulaţie fără precedent. Sculptorii care deja căpătaseră experienţă îi îndrumau pe cei nou veniţi. Tenacitatea, diplomaţia şi voin-ţa de frumos a lui Gheorghe Coman, împreună cu solidaritatea de breaslă au făcut posibil miracolul de la Măgura Buzăului. După câţiva ani, taberele de creaţie împânzeau teritoriul României.
Acum, pentru prima dată, fac publice câteva fragmente din mărturiile pictoriţei Patricia Popescu, fiica lui Gheorghe Coman, desprinse din-tr-un interviu pe care mi l-a acordat în 2006. Ele sunt cât se poate de grăitoare: „Şaisprezece ediţii pentru că atunci aniversa Buzăul 1600 de ani de la prima atestare şi ca să-i încânte pe responsabilii politici de atunci, dar şi pentru că 16 este numărul modulilor din Coloana lui Brâncuşi. Era pentru tata un număr simbolic, important pentru sculptura românească, fiind legat de Brâncuşi. (…) Relaţia lucrare/ambient l-a condus, cred, la ideea de tabără. A face o lucrare pentru un anume loc. Este şi concepţia lui la fiecare ediţie, fiindcă pietrele le aşeza el, în fu
ncţie de dimensiuni, într-un anume loc. Ei le găseau aşezate. Artiştii trăgeau la sorţi piatra, cu loc cu tot. Tata era şi puţin scenograf. Sigur, dacă un artist avea o idee mai bună, se putea muta piatra. (…) Spiritul Măgurei a fost şi un mod de a trăi. Mai ales la început, când ideea de tabără nu exista şi artistul nu ştia cum este să meargă şi să lucreze într-o colectivitate. Pe vremea aceea fiecare artist lucra singur, în atelierul său. Nu putem să nu ne gândim cum a fost pentru primii artişti care au mers acolo. S-a născut, astfel, emulaţia. Artiştii se sfătuiau între ei şi constatăm, astfel, că fiecare ediţie are un specific al ei. (…) Mare parte din sculptorii importanţi de astăzi au trecut pe la Măgura. Dar atunci erau tineri. Erau absolvenţi. Se vede însă din lucrările lor tot talentul care i-a consacrat, ulterior. (…) Presiuni ideologice foarte mari n-au fost. Pentru asta s-a zbătut tata. Ca să-i lase liberi acolo. Şi a obţinut asta. A câştigat libertatea asta cu diplomaţie şi sacrificându-se el, câteodată. În orice caz, asta a fost fericirea lui cea mai mare; nimeni n-a venit la Măgura să zică că trebuie să facem bustul tovarăşului sau al tovarăşei. Cred că conducătorilor de atunci nu le-a spus nimeni că Măgura era cea mai importantă manifestare de sculptură românească, fiindcă, atunci, sigur ar fi vrut să fie şi ei reprezentaţi acolo. Dacă era să se laude cu ceva, tata se lăuda, oricine l-ar fi întrebat, cu spiritul liber al Măgurei. Cu asta se mândrea. Şi după revoluţie.”
În integralitatea lui, păstrez acest interviu pentru o viitoare carte, demult visată, pe care o voi dedica Măgurei Buzăului. Dar nu doar această carte mi-o doresc. Aş vrea, de asemenea, ca peste cinci ani, când se va împlini o jumătate de secol de la naşterea acestei academii libere de sculptură, să vedem renăscut muzeul în aer liber din „poienile rotate” de la mănăstirea Ciolanu, în memoria lui Gheorghe Coman şi a tuturor sculp-torilor care au trecut pe la Măgura şi care nu mai sunt printre noi. Pentru ca să rămână ceva „după uitare”.
