Nicoleta Sălcudeanu: Fanatismul bine temperat

„Ce s-ar întâmpla dacă, într-o bună zi, ne-am pomeni faţă în faţă cu Mihai (sau Mihail, cum îi spunea Nichita Stănescu) Eminescu, cu Lucian Blaga sau Nicolae Iorga, cu G. Călinescu sau Liviu Rebreanu, cu Titu Maiorescu sau cu una din marile doamne ale literaturii române, Hortensia Papadat-Bengescu? S-ar simţi acasă? Aici, printre noi, scriitorii români. Aceste întrebări ar stârni, fără îndoială, ironiile sau comentariile sarcastice ale multor postmodernişti, textualişti, douămiişti, douămiişti+ sau post-post-modernişti, care şi-au întocmit – într-o grabă suspectă, precipitată – o «nouă tablă de valori acceptate», fiindcă noţiunea de cultură, ca pe vremurile lui Iosif Vissarionovici Stalin, e «suspectă din punct de vedere politic!»”. Poate dacă toţi intelectualii am pune de o parte rivalităţile (până la urmă fireşti), ne-am accepta diferenţele în mod civilizat, şi ne-am gândi că avem un ţel comun, acela de a alunga din viaţa noastră incultura, mitocănia, ar fi mai bine pentru toţi

Chiar dacă este aşezat de către Theodor Codrescu (în cuvântul înainte al culegerii de eseuri polemice Acasă – în exil, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2016) în gama peioraţiei, a „etichetării prăpăstioase”, asimilat păcatului, termenul folosit de Gheorghe Grigurcu spre a defini temperamentul publicistic al Aurei Christi, acela de „walkirie”, mi se pare cel mai fericit. Nici că se putea o apreciere mai adecvată. Da, Aura Christi este un om al excesului, al tumultului, al energiei vitale. Da, este un intelectual patetic şi categoric. Dar se cuvine totuşi un bemol: chiar dacă impetuos, temperamentul ei nu este unul haotic sau (auto)distructiv. Adăugând ca ingredient esenţial luciditatea în cruciadele sale, Aura este un redutabil constructor. Să nu uităm că ea este sufletul şi pulsul unei reviste nealiniate, aşadar, persecutate, precum Contemporanul. Ideea Europeană, în timpuri în care revistele vii se duc pe apa sâmbetei. Exemplul cel mai la îndemână este dispariţia uneia dintre cele mai pulsatile publicaţii româneşti de după căderea comunismului, e vorba de excelenta revistă Cultura (tocmai am aflat, cu bucurie, că şi-⁠a reluat apariţia) care, alături de Observator cultural şi de alte câteva tipărituri culturale, au avut curajul să ia în răspăr cenzura ideologică şi pe cea economică, înfruntând curentul potrivnic al culturnicilor de modă nouă, cântăreţii capitalismului victorios.

Aura Christi are energia miraculoasă să închege entităţi, de la reviste, la cărţi şi la oameni (să ne amintim „tribul Conte”). Folosindu-⁠se de curgerea aceea insidioasă, dar răzbătătoare, a ceea ce ea însăşi numeşte „arabescuri excesive”. E greu să le scapi, să li te sustragi, să le escamotezi. Şi este uimitor de unde găseşte puterea, pe fondul unei descurajări generale, de abandon, de autodispreţ pandemic, de speranţă sleită a cărei singură catedrală este consumul trivial, să îmbrace armura pentru a ataca nu doar marile teme şi primejdii ale culturii, dar şi ale omenescului în înţelesul său cel mai general. Da, Aura Christi este o „walkirie”, fiindcă, prin tertipurile arabescurilor excesive, se aruncă în războaie nesfiindu-⁠se a purta cuvântul zeului, chiar dacă gurile rele spun că acesta s-⁠a stins. Şi ca să păşim nesăbuit pe partea excesului, vorbim totuşi de un exces al fragilităţii, asemenea fanatismului fecioarei din Orleans ale cărei zale de fier ascundeau un trup de copil. Îi stă bine Aurei Christi îmbrăcată în zale. Cunoscută îndeobşte ca o poetă de o sensibilitate la limita ecorşeului, cu acel ceva slav şi dulce-⁠amar în retorică, dar mai ales în temperatura trăirii, ne-⁠a obişnuit cu excesul liric, îi cunoaştem modelele şi timbrul. Dar ipostaza sa din ultimii ani, aceea de polemist, i-⁠a adăugat un înveliş exoscheletic ce îi dublează şi îi întăreşte fiinţa în mod spectaculos. Şi numai aşa, cu poeta înfăşurată în manta polemicii, avem cu adevărat imaginea ei toată, îi putem înţelege o dimensiune în dialectica ei încleştată cu cealaltă. Ceea ce au comun aceste două învelişuri şi conţinuturi totodată, este acea puritate inconfundabilă, anacronică aproape. Când retorica lumească şi culturală s-⁠a prăbuşit într-⁠un fel de neglijenţă rufoasă, atât poeta, cât şi polemista, îşi păstrează tonul şi manierele la nivel înalt. Niciodată nu plăteşte nici cel mai mic tribut vulgarităţii generalizate. Limbajul nu coboară nici un moment din statura civilităţii şi eleganţei.

Polemista luptă întotdeauna cu arme cavalereşti, respectând codurile şi, tot cavalereşte, îşi propune ţinte şi idealuri înalte, atât de înalte, încât, la prima vedere, par imposibile. Bunăoară, când o întreagă strategie mediatică a instrumentat, cu complicitatea unor intelectuali portretizaţi de Julien Benda, execuţia publică a altor intelectuali, când minciuna banalizată acoperea cea mai simplă evidenţă, Aura Christi s-⁠a încumetat să le înfrunte. Şi, chiar atunci când  autodeprecierea, autodispreţul, defetismul, prin nu se ştie ce absurd instinct sinucigaş, sau prin ce vicleană influenţă, par a fi mai normale decât simpla şi pura asumare a identităţii naţionale, scriitoarea realizează că a fi patriot, a-⁠⁠ţi iubi şi respecta neamul, a-⁠ţi admira valorile nu poate fi decât un act de curaj. Ea înţelege şi răscoleşte această absurdă stare de fapt, străduindu-⁠se din răsputeri să ia lucrurile strâmbe şi să le aşeze în capul oaselor. Iar când, poate, nici un popor de pe lume nu se urăşte pe sine mai mult decât poporul român, Aura Christi îl iubeşte cu temeritate, fiindcă, da, s-⁠a ajuns la situaţia absurdă să ai nevoie de curaj să recunoşti că îţi iubeşti ţara, că îţi respecţi poporul. Da: „Să punem umărul la creşterea vizibilităţii valorilor de referinţă ale culturii române, readucând în centrul atenţiei o temă vitală – identitatea naţională – a cărei importanţă ţine de siguranţa statului. Să aducem valorile consacrate în prim-⁠planul societăţii româneşti şi, în timp, a celei europene, în care romancierii, prozatorii, poeţii, criticii şi istoricii literari, oamenii de ştiinţă, pictorii, sculptorii, graficienii, actorii şi regizorii români alcătuiesc un capital de imagine greu de neglijat. Sperăm că statul şi instituţiile sale culturale vor înţelege un adevăr evident în contextul satului global, al satului planetar în care trăim: personalităţile de vârf ale culturii vii constituie un capital de ima­gine uriaş pentru ţara noastră, România, capital de imagine rău – ca să nu spunem catastrofic – gestionat în perioada post-⁠comunistă”. Şi scriitoarea nu se limitează la emiterea acestei evidenţe, ci trece degrabă la fapte, iniţiind, în revista Contemporanul, cu susţinerea Fundaţiei Culturale Ideea Europeană şi Editurile Contemporanul, Ideea Europeană, EuroPress Group, o amplă campanie intitulată Valorile României – valori europene. Aşa înţelege poeta şi polemista să se implice, construind. E vorba de acea vocaţie a coagulării, a adunării laolaltă despre care era vorba mai sus.

Şi mai e ceva în această implicare şi în vocaţia construcţiei, este vorba de forţa afirmativă. Aura Christi nu critică pentru a dărâma, ea evidenţiază defectele doar pentru a le corecta. Ce ni s-⁠a putut întâmpla în aceste ultime decade, ca popor, că am ajuns să ne canibalizăm şi calibanizăm în halul ăsta?! Pentru că este o evidenţă aceea că, după ´89, am transformat anticomunismul în industrie profitabilă în loc ca, lucizi, să încercăm să ne vindecăm rănile prin analizarea şi înţelegerea lucrurilor întâmplate, prin corectarea nedreptăţilor şi, nu în ultimul rând, printr-⁠un dialog intranaţional onest, deschis. Noi ne-⁠am spintecat unii pe alţii prin acuze nemiloase, în timp ce torţionarii noştri se preschimbau încet în bunici blajini, în pensionari cu pensii bunişoare, plimbându-⁠şi părul cărunt pe alei de prin parcuri. Are dreptate Aura Christi să refuze să privească impasibilă acest spectacol grotesc, la „comercializarea, trivializarea infernului comunist. Proces culminat, incredibil, cu un masacru al inocenţilor regizat, într-⁠un stil de extracţie neostalinistă. Cum să califici altfel vânătoarea de oameni mari, prin care s-⁠a perpetuat europenitatea culturii române în anii dictaturii stalinisto-⁠dejiste? Vânătoare organizată sub ochii noştri, în sărmana noastră democraţie”. Şi aici intervine spiritul afirmaţiei şi al construcţiei, partea solară a polemistei: „Ce sunt aceste polemice? Poate, un semn al speranţei că nu e vândut chiar totul. Nu e terfelit chiar totul. Nu e pierdut chiar totul”. Spiritul războinic precede, de fiecare dată, de fapt, nesmintit, un exerciţiu de admiraţie. De aceea cruciada Aurei Christi stă sub auspiciul adagiului nietzschean, ales ca stindard: „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari pe care îi are, ci, mai ales, prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia”.

Cultura română postdecembristă a reprezentat teritoriul unui carnagiu. Şi-atunci, nu e firesc să te întrebi „cine ne programează”? Identificând păpuşarul, poate nu ne mai lăsăm târâţi într-un război fratricid, poate ne vom recunoaşte diferenţele cu mai multă seninătate, fără încruntare. Or, acest lucru nu se poate înfăptui doar prin negare. Problema e că astăzi, în România culturală, a devenit o ruşine afirmarea şi recunoaşterea valorilor

O conştiinţă neliniştită şi iscoditoare precum cea a poetei polemiste ştie să scormonească în esenţa lucrurilor până când lucrurile devin propria lor tautologie. Urmând acest drum alambicat poţi să rămâi surprins cum normalitatea devine din ce în ce mai rarefiată, în timp ce anormalitatea se instalează confortabil ca normă. Pare absurd. O realitate întoarsă cu susul în jos. Aura Christi nu porneşte singură pe acest drum către rădăcina realului, ci se lasă călăuzită de idei filosofice orânduite pe principiul vaselor comunicante. „Aceste explorări, de durata unor secoli interiori, m-⁠au adus, treptat, spre mitul viului, care stă, cred eu, la temelia tuturor lucrurilor; unul dintre cei şapte înţelepţi presocratici, iubiţi de Nietzsche, Thales – ţineţi minte – susţinea că apa se află «în pântecul matern al lucrurilor». A vorbi de mitul viului în plină decadenţă, când miturile fondatoare ale umanităţii sunt asaltate de tarele consumismului şi ale mediocrităţii impuse ca stil de viaţă, când la orizontul umanităţii este instalat tot mai temeinic ceea ce numesc eu omul fără relief – omul întors cu faţa spre o dezumanizare programată – pare un gest excesiv, dacă nu lipsit de simţul realităţii. Cu toate acestea, realitatea acestui mit se impune şi nu mai putem să ne îngăduim luxul de a face abstracţie de el sau de a-⁠l îmbrânci într-⁠un plan secund.” Cum ar putea fi interpretată constatarea dureroasă a dezumanităţii drept lipsă a simţului realităţii?! Asta se poate întâmpla doar într-⁠o lume întoarsă pe dos. Dar, iată, chiar trăim într-⁠o lume întoarsă pe dos, ca un buzunar golit, şi, da, trăim o dezumanizare programată. Important este să conştientizăm însă cine ne „programează”, cine se află în faţa panoului cu butoane. Dacă aflăm cine e, răul este pe jumătate învins. O demonstrează pe deplin, printre alţii, jurnalista şi cercetătoarea Naomi Klein, cea care, alături de jurnalişti din diferite redacţii de publicaţii prestigioase, printr-⁠o documentare de excepţie, a reconstituit profilul a ceea ce ea numeşte „capitalismul dezastrelor”. Răul o dată identificat, poate fi surmontat. Esenţa umanului, creativitatea, inteligenţa, frumosul, sunt valori imuabile. Ele sunt înscrise în codul genetic al umanităţii, astfel că nu pot dispărea. Nu se pot şterge ca o amprentă pe nisip. Cred că această credinţă o animă şi pe Aura Christi în cruciadele sale.

Ea se încăpăţânează să contemple dimensiunea pozitivă, edificatoare, neîngrădită a universului cultural. Această atitudine este, de fapt, cea care are cu adevărat viabilitate. E cea mai simplă abordare, fără a fi şi singura, fireşte. Sigur, sunt cazuri în care şi negaţia poate să însemne un nou început. Există categoric o cultură a negaţiei. Dar aceasta din urmă, fără terenul solid al afirmaţiei, s-⁠ar prăbuşi în gol. Apoi, în biografia sa culturală, negaţia a apărut şi din necesitate, dar şi ca o modă. Iar dacă examinăm morfologia modei care o propulsează, descoperim negreşit resorturile ei ideologice. Problema culturii noastre postdecembriste este că a fost devastată de războaie ideologice, că sfâşierea, negarea, excomunicarea au dominat un teren de luptă, nu un tărâm al serenităţii. Cultura română postdecembristă a reprezentat teritoriul unui carnagiu. Şi-⁠atunci, nu e firesc să te întrebi „cine ne programează”? Identificând păpuşarul, poate nu ne mai lăsăm târâţi într-⁠un război fratricid, poate ne vom recunoaşte diferenţele cu mai multă seninătate, fără încruntare. Or, acest lucru nu se poate înfăptui doar prin negare. Problema e că astăzi, în România culturală, a devenit o ruşine afirmarea şi recunoaşterea valorilor. Temeritatea Aurei Christi – cum mai spuneam – tocmai în asta stă. De aceea nu am insistat pe propriile ei negaţii, ci anume pe curajul ei de a admira. Fiindcă îţi trebuie infinit mai mult curaj, astăzi, în România, să-⁠ţi exprimi admiraţia, decât să foloseşti aplombul şi inteligenţa polemică cu scopul „desfiinţării” unui adversar.

Da, Aura Christi s-⁠a întrebat „nu o dată, pe întinderea ultimilor ani, ce s-⁠ar întâmpla dacă, într-⁠o bună zi, ne-⁠am pomeni faţă în faţă cu Mihai (sau Mihail, cum îi spunea Nichita Stănescu) Eminescu, cu Lucian Blaga sau Nicolae Iorga, cu G. Călinescu sau Liviu Rebreanu, cu Titu Maiorescu sau cu una din marile doamne ale literaturii române, Hortensia Papadat-⁠Bengescu? S-⁠ar simţi acasă? Aici, printre noi, scriitorii români. Aceste întrebări ar stârni, fără îndoială, ironiile sau comentariile sarcastice ale multor postmodernişti, textualişti, douămiişti, douămiişti+ sau post-⁠post-⁠modernişti, care şi-⁠au întocmit – într-⁠o grabă suspectă, precipitată – o «nouă tablă de valori acceptate», fiindcă noţiunea de cultură, ca pe vremurile lui Iosif Vissarionovici Stalin, e «suspectă din punct de vedere politic!»”. Poate dacă toţi intelectualii am pune de o parte rivalităţile (până la urmă fireşti), ne-⁠am accepta diferenţele în mod civilizat, şi ne-⁠am gândi că avem un ţel comun, acela de a alunga din viaţa noastră incultura, mitocănia, ar fi mai bine pentru toţi. Fiindcă, e un adevăr devastator, „12% din populaţia ţării este analfabetă; 20% din cei alfabetizaţi nu au acces la sensul celor citite. La capitolul producţia de carte România ocupă ultimul loc în Europa. România s-⁠a manelizat, transformându-⁠se, pe anumite paliere, într-⁠o mahala. Valorile naţiunii române au fost îmbrâncite în marginalitate dacă nu «executate» simbolic în piaţa publică. Ideologia pe ordinea de zi: cine n-⁠are carte, are parte. Nevoia ultimativă: consumismul. Tronează incultura, mitocănia, hăhăismul, diversiunea şi dezinformarea, extinse la scară naţională. Etc. În discuţie nu este soarta literaturii române care e o literatură tânără şi viguroasă. În discuţie e adus destinul naţiunii române, a cărei identitate este sabotată, minată la rădăcini. Ca să nu spunem vandalizată”. Nimic mai adevărat. Merită să ne întrebăm oare de ce publicaţiile care afirmă valorile culturale, nu le desfiinţează, nu se bucură de acelaşi tratament (subvenţii, sponsorizări), ca acelea care exaltă nimicnicia naţională? Oricum, dacă ne-⁠am solidariza, ca intelectuali, pentru a diminua gradul de analfabetism şi incultură, de abrutizare şi calibanizare, nu am crea un climat în care umbrele invocate de Aura Christi mai sus s-⁠ar simţi ca acasă aici, printre  noi, scriitorii români?