Privind-o din toate unghiurile şi suprafeţele, societatea noastră pare ca un complex mişcător în care trebăluieşte parcă un cârd de vieţuitoare, alimentat de indivizi îmbogăţiţi ani de-a rândul din banii statului şi ai oamenilor de toate categoriile medii şi sărăcite din oraşele mici şi mari, cu bugete miliardate, precum Capitala şi cele ale regiunilor teritoriale.
Observator şi analist al fenomenului social, analistul Ionuţ Vulpescu (Cultura, dec. 201
3) scrie că „Tocmai că s-a vorbit şi se vorbeşte mult despre interesul naţional, pe o pluralitate de voci care au meritul de a fi un semn al democraţiei. (…) În primul rând, aş spune că totuşi faptul că vorbim şi invocăm atât de des interesul naţional e un semn că nu prea îl cunoaştem. Căci interesul naţional este una dintre acele valori limpezi, subsumabile unor definiţii neechivoce, şi care suferă foarte puţine variaţii şi modificări de-a lungul unor intervale ample de timp”.
Analistul îşi continuă demersul temător „că se prăbuşeşte ţara”, în felul următor: „A doua caracteristică de bun-simţ a interesului naţional este caracterul lui trans-partinic şi supraindividual. (…) Din această caracteristică trans-individuală a interesului naţional decurge o altă exigenţă. Cel care doreşte să se pună în acest serviciu trebuie să fie capabil de dialog, de mediere şi de conciliere a multiplelor interese individuale şi sau de grup. (…) Analiştii şi amatorii de dialog în oglindă, încăpăţânaţii vanitoşi nu au de-a face cu interesul general. (…) Un mare blăjan îşi îndeamnă urmaşii: „Ţineţi cu poporul”.
În acelaşi timp, de la Montreal, analistul Constantin Stoiciu, referindu-se la cei care nu se obosesc pentru „interesul naţional”, scrie că toţi aceşti băieţi deştepţi care călăresc ideologic, politic, economic, cultural şi moral sunt în mare măsură fructul otrăvitor al iubirilor albe, al iluziilor, al speranţelor, al disperării proştilor (idem).
Analistul-scriitor Nicolae Prelipceanu analizează şi dlui „dragostea de ţară” a unora şi altora: „Tema ar fi că în ziua de
azi, literatura, ca să reziste, trebuie să fie vândută. Şi cu cât se vinde mai repede, cu atât este considerată mai valoroasă. Ideea e că, deci, nu prea poţi fi independent, non-conformist sau că poţi, dar în cazul acesta plăteşti singur toate costurile, societatea nu te ajută nici cu un deget. (…) Ceea ce este mai ciudat este că unele dintre produsele unor nonconformişti de azi se vând foarte bine mâine. (…) Dar într-o lume care nu mai pune preţ pe supravieţuirea artei, înţeleg această goană după coada zilei de azi…” (România literară, dec. 2013).
Dilema (dec. 2013) vine şi ea cu ceva păreri şi opinii, constatându-se că „scriitorii sunt împotriva supravegherii în masă”, şi drept consecinţă vorbeşte „de sute de scriitori din toată lumea care au semnat un apel adresat statelor, corporaţiilor şi 
ONU”, pe baza faptului că „în ultimele luni gradul de supraveghere în masă a dovedit şi oferit o informaţie de domeniul comun. Cu câteva clik-uri ale unui mouse, statul putând avea acces la mobil şi la email, reţele de socializare şi la căutările tale de pe internet. Îţi poate urmări indicaţiile şi activităţile tale de pe internet. Îţi poate urmări activităţile şi indicaţiile politice. (…) Şi în parteneriat cu companiile de internet, colectează şi stochează toate aceste date ale tale, astfel încât poate prezice obiceiurile şi comportamentul tău de consumator.
Stâlpul de bază al democraţiei este integritatea inviolabilă a individului. (…) Acest drept fundamental al omului a fost, practic, declarat nul şi neavenit de către state şi corporaţii în scopul de supraveghere în masă, abuzând de noile tehnologii”.
Noua epocă literară, în percepţia analistului-scriitor Daniel Cristea Enache, nu este neapărat mai valoroasă ori mai productivă decât cea încheiată în decembrie 1989. Istoria nu aduce proces estetic şi cutare autor productiv. Tot de la Observatorul cultural aflăm, tot prin C.D. Enache, de conferinţa „Noua Epocă Literară”, de
la Colegiul Naţional B.P. Hasdeu, susţinută în faţa cadrelor didactice din Buzău, cu noutăţi şi sugestii despre Forul Socio-Cultural desfăşurat la New Europe College, în oct. 2013-feb. 2014 (idem).
Scriind în timpul sărbătorilor de iarnă acest text, am găsit nimerit să invocăm şi articolul „Rugăciunea Adevărului” de Tereza Brânduşa Palade (Observator cultural, dec. 2013), în care citim următoarele: „Care este semnificaţia cerească a Întrupării lui Cristos pentru noi? Dumnezeul infinit şi atotputernic a ales printr-un act de libertate care înseamnă totodată un risc uluitor, să devină om asumând toate limitele şi neputinţele acestei întrupări. (…) Cristos nu vine ca să judece oamenii şi pentru a-i elibera de tirania diavolului. (…) Credinţa înseamnă a avea încredere în Dumnezeu”.
Articolele din 22-ul Grupului de dialog social sunt, ca niciodată, nespus de cafenii la adresa Guvernului USL, începând cu editorialul dlui Andrei Cornea în care se vorbeşte pătimaş despre naţia politică, în felul următor: „În aceste condiţii a interesului naţional decurge o altă exigenţă. Cel care doreşte să se pună în acest serviciu trebuie să fie capabil de dialog, de mediere şi de conciliere a multiplelor interese individuale şi sau de grup. (…) Analiştii şi amatorii de dialog în oglindă, încăpăţânaţii vanitoşi nu au de-a face cu interesul naţional”.
Simpatica analistă Andreea Pora observă că „Ponta stă încă bine în sondaje (…), deşi s-a ofilit înainte de sondaje”.
Ceea ce mai salvează din prestaţia 22-ului este suplimentul Bucureştiul cultural în care semnează şi scriitori afirmaţi post-revoluţie în câmpul cultural. Analistul Ovidiu Pecican scrie o cronică a romanului Agnus Dei de Gheorghe Schwartz afirmând, printre altele, că romanul îşi depăşeşte condiţia iniţială „după cum orice proiect ciclopic lasă în urmă propriile sale premise, modificând spaţialitatea în care se aşează. De ce s-ar petrece atunci altminteri cu romanul construit cu obstinaţie de autor? Dacă el îşi găseşte ambietăţile istorice mai peste tot şi în toate timpurile?”
Cronica cărţii Cioran. Sugestii pentru o biografie imposibilă, semnată de Ilina Grigore. Cronica scriitorului Doris Mironescu relansează discuţia în jurul biografiei şi redimensionează, pentru cei atenţi, zona preocupărilor autoarei.
Tot din această publicaţie aflăm că „aleşii pe viaţă, membrii juriului Goncourt nu sunt remuneraţi. Premiul acesta este foarte cunoscut şi urmărit de către editori, dar şi de publicul românesc şi traducători francofoni din România. În acelaşi timp, este şi cel mai prestigios premiu literar francez. Care este explicaţia? Este cel mai substanţial?
Luceafărul de dimineaţă (nov.-dec. 2013) se deschide cu Clubul Dramaturgilor, cu menţiunea că acesta s-a reunit pentru al treilea spectacol-lectură al stagiunii cu Senvici cu infinit de Puşi Dinulescu, regia Vasile Manta. La şedinţele ulterioare, desfăşurate tot la sediul ICR, au fost prezentate piese inedite de Dinu Grigorescu şi Lucia Verona.
Scriitorul Ioan Groşan face o cronică la cartea Infernul vândut ca paradis de Sorin Ilieşiu, ajunsă la a doua ediţie (Ed. Junimea). „Sorin Ilieşiu este un radical. Puţini intelectuali au avut la noi, după 1989, înverşunarea sa benefică în a demasca erorile comunismului. El face parte din acea categorie care, daţi afară pe uşă, îţi intră pe fereastră”. Cronicarul spune că această carte se citeşte pe nerăsuflate.
Se poate constata, aşadar, o preocupare generală a analiştilor şi cronicarilor, susţinuţi de dorinţa de a oferi cetăţeanului nostru, oricare ar fi el, posibilitatea de a participa, într-un fel sau altul, la „interesul naţional”.
