„Am remarcat că tinerii mei contemporani scriu mult mai des despre cei din generaţia lor şi, încă, de obicei, cu o bunăvoinţă care nu prea are de-a face cu critica. Egalată doar de reaua-credinţă în judecarea celor din generaţia bătrână. O astfel de atitudine creează impostură. (…) Cred că pariul, de două ori riscant al tinerilor cronicari a dat naştere unor mici vampiri literari însetaţi de sângele bătrânilor scriitori. În ce mă priveşte, vă promit că-i voi trata şi pe unii şi pe alţii fără vreun parti-pris şi că voi spune onest ce impresie mi-au făcut”.
Schimbările survenite la România literară cu ocazia anului nou 2016 l-au readus pe Nicolae Manolescu în funcţia de titular al cronicii literare din cea mai prestigioasă revistă a ţării. Schimbarea, capabilă să învie amintirea unui trecut ce nu se mai întoarce, are loc pe fondul unui „război tulbure” în mediul literar 
despre care scrie în „puzzle” Gabriel Chifu: Un război terorist, spune poetul în acord semantic cu analiştii vieţii politice internaţionale plină şi ea de terorişti, atacuri teroriste şi cohorte de emigranţi şi refugiaţi în căutarea unui adăpost şi a unei vieţi mai bune. Nu-i pace sub măslinii continentului nostru – îţi vine să zici – şi starea de război se întinde ca o maree neagră deasupra tuturor mediilor, fără deosebire de clasă, rasă, avere şi nivel de cultură. În acest context, România literară evocă pe spaţii ample „un mare scriitor al emigraţiei”, Vintilă Horia (contribuie Mircea Anghelescu, Sorin Lavric, Mircea Popa, Liviu Chiscop) şi pe marea traducătoare Antoaneta Ralian de care ne-am despărţit la sfârşitul anului 2015 (evocări de Simona Vasilache, Marina Dumitrescu, Irina Horea, Luminiţa Voina-Răuţ: „Nu ştiam că Joyce, Tennessee Williams, Henry Miller, Iris Murdoch, Saul Bellow, Virgina Woolf, Oscar Wilde au scris în limba română…”). În prima lui apariţie din cel de-al doilea mandat de titular al cronicii literare, Nicolae Manolescu recenzează două cărţi despre poeţii optzecişti din Cenaclul de Luni, pe care l-a condus el însuşi între 1977-1983 (Daniel Puia-Dumitrescu, O istorie a Cenaclului de Luni, Cartea Românească, 2015 şi Cosmin Ciotloş, 111cele mai frumoase poezii ale generaţiei ’80, Nemira, 2015). Într-un P.S. de la cronica literară a revistei N. M. precizează: „Am simţit nevoia să dau, nu atât mie însumi, cât cronicii literare, o şansă. Şi asta fiindcă eu împărtăşesc, asemenea lui G. Călinescu, convingerea că literatura română este «una singură şi indivizibilă», şi nu doar geografic, ci şi istoric: am remarcat că tinerii mei contemporani scriu mult mai des despre cei din generaţia lor şi, încă, de obicei, cu o bunăvoinţă care nu prea are de-a face cu critica. Egalată doar de reaua-credinţă în judecarea celor din generaţia bătrână. O astfel de atitudine creează impostură. (…) Cred că pariul, de două ori riscant al tinerilor cronicari a dat naştere unor mici vampiri literari însetaţi de sângele bătrânilor scriitori. În ce mă priveşte, vă promit că-i voi trata şi pe unii şi pe alţii fără vreun parti-pris şi că voi spune onest ce impresie mi-au făcut”. Se ţine de cuvânt şi, după cele două recenzii despre cărţi dedicate Cenaclului de Luni şi poeţilor din generaţia ’80, scrie, în numărul următor (2, 15 ianuarie, 2016) despre romanul Solenoid de Mircea Cărtărescu, poetul cel mai proeminent şi mai răspândit din fostul, istoricul Cenaclu al lui Nicolae Manolescu: „Solenoid, e, ca şi Orbitor, un roman inegal şi dezarticulat, cu pagini geniale (…), dar şi cu pagini absolut de prisos (…), înecat într-un talmeş-balmeş de simboluri provenite din toate culturile (…) Solenoid este un roman amorf, fără o construcţie limpede, în orice caz, vizibilă cu ochiul liber, curgând oarecum la întâmplare pe măsură ce e scris, încrustând în epica lui poveşti diverse şi minunate, biografii legendare, parabole strălucitoare, dar lăsându-ne finalmente sur notre soif. Păcat! Rareori un scriitor a avut o ambiţie mai mare şi mijloacele necesare pentru a o realiza”. Ce urmări poate avea pentru comportamentul profesional al tinerilor cronicari literari parabola (lecţia) critică din cronica lui N. M. scriind despre un roman ratat dar „cu pagini geniale”, vom vedea. Şi M. Eminescu se bucură în acelaşi număr al României literare de atenţia cuvenită celor 166 de ani de la naşterea poetului naţional. Avem mai întâi, în Luceafărul şi androginizarea perspectivei poetice, o excelentă „recitire” a Luceafărului sub garanţia competenţei, profunzimii şi subtilităţii Irinei Petraş care mărturiseşte la începutul strălucitei sale lecturi hermeneutice: „Incitată de lecturile «la prima vedere» ale lui Alex Ştefănescu, reiau aici o recitire a Luceafărului în seama căruia am verificat altădată Feminitatea limbii române (Genosanalize, 2002). O lectură, aşadar, la o a doua vedere, una dirijată”. Spre deosebire de „prima vedere”, cea de-a doua, „dirijată”, conduce la planul de adâncime al capodoperei eminesciene al cărei început („A fost odată ca-n poveşti …”) îl ştiu la prima vedere inocenţii, copiii de grădiniţă şi chiar analfabeţii! Popularitatea Luceafărului atinsese cote de speriat. L-am ascultat prin ’92 recitat integral de o tânără în straie amărâte, în autobuz, de la capătul liniei lui 131 şi până la „Perla”, unde, după ultima strofă a poemului rostit cursiv şi cu vorbe stâlcite de minunata, amărâta făptură am coborât să iau metroul de la Ştefan del Mare unde, băgând mâna în buzunar, am constatat că banii îmi dispăruseră în timp ce ascultasem, sedus şi intrigat, „recitalul” din autobuz! Aşadar, acest soi de popularitate de autobuz, mişcătoare dar deformatoare în esenţă, a exercitat pesemne asupra unor critici literari un fel de presiune psihologică în urma căreia, îngrijoraţi de soarta „plebee” a capodoperei încăpute pe mâna vulgului, aceştia, ca măsură de protecţie, au trimis Luceafărul să „se culce” puţin şi propunând în locul lui Mai am un singur dor sau, ca pe vremuri Somnoroase păsărele. Din asemenea întâmplări se vede un singur lucru: ce soartă ingrată au cele câteva genii ale românilor deopotrivă în ochii plebei dar şi ai elitei noastre. Din această dilemă vădind în ambele „tabere” acelaşi inconfort structural al convieţuirii naturale şi fără complexe (de inferioritate sau de superioritate!) cu geniul Luceafărului nu se întrevede o cale de ieşire: vom rămâne pe de o parte striviţi literalmente de o admiraţie nătângă (un complex de inferioritate din care se va naşte scenariul conspiraţionist al complotului antieminescan pus la cale de nişte Titu Maiorescu şi urmaşii lui, N. Iorga şi G. Călinescu!) sau, pe de altă parte, loviţi în moalele… inteligenţei de o trufie fără margini vădită în chinul cu care oameni foarte învăţaţi şi inteligenţi se străduiesc să „demitizeze”, prosteşte, ceea ce nici măcar n-a apucat să instituie un veritabil şi înalt cult – cultul personalităţii lui Eminescu.
Mitul poetului naţional, crede un recenzent recent al Dilemei, încearcă a fi „desfăcut” de un foarte inteligent şi instruit istoric: „Istoricul desface – scrie Marius Chivu – mitul eminescian într-o analiză plină de momente spectaculoase prin datele, cifrele şi citatele oferite (majoritatea necunoscute, poate, în afara cercului de critici şi istorici literari), rezultând o carte scrisă alert, în spiritul sintetic binecunoscut presărat cu subtile ironii ale autorului (rareori Călinescu sau Academia Română au fost trataţi cu ironii mai fine decât aici!), o carte de istorie culturală care se citeşte, vorba clişeului, ca un roman poliţist. Căci descrierea pas cu pas a mecanismului de creare şi de constantă revizuire a mitului eminescian seamănă cu procesul unui detectiv plecat pe urmele unor fapte şi făptaşi ascunşi în faldurile istoriei…” Mai departe tânărul cronicar (unul dintre cei despre care vorbea N. Manolescu) scrie despre „ingredientele” constituirii mitului, despre „succesul comercial” uriaş forţat în capitalismul anilor ’30 de ediţiile repetate ale poeziei eminesciene, în fine, despre „nebunia” poetului privită ca agent publicitar care i-a făcut faima şi „tinereţea” inadmisibilă pe care moartea însăşi i-a ridicat-o pe soclu. Vin la rând „făptaşii” crimei, ai gloriei postume: Dobrogeanu-Gherea, Maiorescu, Iorga, Lovinescu, Călinescu, Noica şi… Ţuţea. Lăsându-se cuceriţi de acest „scenariu poliţist”, recenzentul şi istoricul vorbesc cu acelaşi glas despre „un poet deficitar la capitolul naţionalism” care, „datorită operei sale nepublicate”, devine „profetul naţionalismului românesc”. Suntem cum vedem la un pas de „protolegionarul” lui I. Negoiţescu. „Acest fapt – mai scrie M. C. – alături de punerea în circulaţie a publicisticii sale, a deschis cutia Pandorei interpretative: «noul Eminescu» este instrumentalizat ideologic în decursul următorului secol …”.
Să înţelegem de aici, ca Moses Rosen, că „punerea în circulaţie” a publicisticii e o… infracţiune, un act anticultural? Rezultă oricum că „punerea în circulaţie” deschizând respectiva „cutie” e cel puţin una din marile erori săvârşite de exegeza eminesciană: „circulaţia” ar fi trebuit probabil oprită, ca să reteze ori să stăvilească astfel invazia devastatoare a „mitului eminescian” în istoria şi cultura română. Ce prostie!
