Constantin Lupeanu: Maotai, bucuria supremă

Noi am vizitat locul de naştere al bucuriei supreme maotai la un secol de la prima recunoaştere internaţională, celebrând totodată, scriitori chinezi şi străini deopotrivă, un secol de poezie liberă, modernă. Maotaiul şi poezia

Prieten drag, spre sfârşit de Octombrie, într-⁠o dimineaţă, când în Beijing toamna îşi intra în drepturi, am urcat într-⁠un avion şi, după vreo trei ore de zbor, am aterizat în mijlocul unei provincii aflate la 2 500 km sud şi sud-⁠vest. Am trecut poate prea repede de la 15 la 22 de grade Celsius. Provincia se cheamă Guizhou sau Tărâmul Preţios, cu patruzeci de milioane de locuitori răspândiţi pe o sută şaptezeci şi şapte de mii de kmp. Zonă sub-⁠tropicală, cu influenţe musonice. Umiditatea se simţea şi mai că se putea observa în aer, ne mângâia feţele, biciuite în ultimele zile în capitală de un vânt rebel. Am mers cu maşina pe autostrăzi remarcabil construite în această zonă care coboară către est de la vreo două mii spre doar cinci sute de metri altitudine, printre culmi abrupte, acoperite de brazi superbi, de copaci pitici şi ierburi luxurioase, am explorat văi adânci. La tot pasul, formaţiuni stâncoase, carstice, cu peşteri şi ape la vedere şi subterane, din câte ni se povesteşte, bazine mici, locuite, cu case ridicate ameţitor pe pantele munţilor. Aflăm că provincia a fost căutată din antichitate pentru lemn, brad în principal, şi resurse minerale. Când spui Guizhou, spui Patria Mercurului, aflat laolaltă cu plumb, zinc, antimoniu, fier, fostat şi multe alte metale rare. Se cultivă orez şi porumb, sunt multe fructe, dar şi tutun, rapiţă, cânepă şi ceai din abundenţă. Ce să-⁠ţi mai spun? Ghidul foloseşte orice punct din drumul nostru pentru a adăuga noi informaţii. Aici există cea mai mare cascadă a Chinei, în Huangguoshu, adică Pomul cu fructe galbene. Tunelele lungi până la trei-⁠pa­tru kilometri alternează cu şosele-⁠pod, ridicate pe piloni groşi şi înalţi de zeci de metri, care leagă munţii care nouă ni se par nişte uimitoare claie cu fân. Aceste poduri pentru şosele şi calea ferată (pe care circulă trenuri de mare viteză şi străbat în câteva ore distanţa copleşitoare notată mai sus) sunt nişte braţe care înlănţuiesc munţii, îi fac să fraternizeze după milenii de singurătate.

Noi mergem în orăşelul Maotai 茅台镇, celebru pentru distilăriile care produc un alcool alb numit simplu – maotai 茅台酒, o băutură de 55-⁠60 de grade, curată precum cristalul, născută în mod ciudat din sorgul roşu şi o apă roşie şi ea, care poartă chiar acest nume: Chishui, Apa sau Râul Roşu.

Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la prima recunoaştere internaţională a calităţilor maotaiului. În 1915, a primit pentru prima dată medalia de aur la Expoziţia Panama-⁠Pacific din San Francisco. Se povesteşte că, la deschidere, înaintea apariţiei oficialităţilor şi fotografilor, organizatorii au ascuns în grabă sticlele cu maotai, găsindu-⁠le nu prea stilate. Când s-⁠au aşezat la masă, degustătorii au răsturnat fără să vrea butelcile cu maotai, iar după o vreme au oprit degustarea, surprinşi de o aromă persistentă din aer. Când au descoperit de unde venea mirosul acela divin, au testat licoarea şi i-⁠au acordat în unanimitate, medalia de aur. Faima maotaiului începea. Recent, alte două medalii s-⁠au primit la Expoziţia internaţională de la Paris din anii 1985 şi 1986. Azi, maotai deţine 14 medalii de aur internaţionale şi 20 de premii interne.

Ne cazăm la hotelul de cinci stele Tianhao, Cerul nemăsurat, din oraşul Renhuai, de care, administrativ, aparţine fostul sat Maotai, ajuns în zilele noastre un orăşel dominat de o distilărie imensă, care a exportat anul trecut, în mai toate ţările lumii, peste 200 de tone din acest alcool uluitor pentru calităţile lui. În anii ’70 ai secolului care s-⁠a scurs sub ochii noştri, maotai se vindea la noi cu 70 de lei. Acum nu se mai găseşte. În China, hai să nu-⁠ţi spun cât costă, să nu ameţeşti, dragul meu prieten! Tu însă ai putea vorbi cu un angrosist de alcool, să viziteze China şi să guste la locul naşterii ei una dintre cele mai rafinate băuturi ale lumii. Facem o jumătate de oră cu maşina. Oraşele sunt înlănţuite şi constatăm că totul în jur vorbeşte despre băutura naţională a Chinei, maotai.

După ce în ajun, la recepţie, am băut maotai vechi de cinci ani, gustăm în secţie băutura abia distilată – a şasea oară! – tânără şi noi parcă nu simţim diferenţa. Gustul unic, ni se explică, aparţine elementelor naturale, cum ar fi: solul, clima, calitatea apei pe care noi o vedem roşie, alunecând peste gresie şi şist, microorganismele din aer; aparţine sorgului cu bobul mic, oval şi dur; aparţine tehnologiei secrete de milenii şi cu siguranţă oamenilor locului. S-⁠a încercat să se producă maotai după aceeaşi formulă tehnologică, în mai multe zone ale Chinei. În zadar. Produsul era alcool bun, minus magia pe care numai localitatea Maotai, o deţine, aşezată la puţin peste patru sute de metri altitudine, ea însăşi ca un cazan – un loc îngust de-⁠a lungul râului, înconjurat de munţii verzi tot timpul anului. Primele izvoare scrise despre maotai datează (să nu te sperii, chinezii sunt adepţii cuvântului scris) din anul 135 î.Hr. Dacă pământul a fost la început o nebuloasă, atunci când s-⁠a filtrat, odată cu natura şi omul a fost creat cu siguranţă şi maotaiul! Se crede că maotaiul nu este o băutură spirtoasă, ci un elixir al tinereţii, capabil să vindece tot felul de boli şi de răni. În 1972, în istorica sa vizită în China, preşedintele american Richard Nixon a rostit: Permiteţi-⁠mi să propun un toast cu acest panaceu universal! Iar un magician al politicii mondiale ca Henri Kissinger a declarat: Cred că dacă vom bea suficient maotai, vom putea rezolva totul, socotind că maotaiul, împreună cu vizita la Marele Zid şi raţa pekineză, sunt cele trei bucurii clasice ale Chinei.

Noi am vizitat locul de naştere al bucuriei supreme maotai la un secol de la prima recunoaştere internaţională, celebrând totodată, scriitori chinezi şi străini deopotrivă, un secol de poezie liberă, modernă. Maotaiul şi poezia. Alcoolul şi creaţia. S-⁠au emis o mie de păreri, unele mai direct, altele în limbaj poetic sau esoteric. Eu le-⁠am spus noilor prieteni, ceea ce ţi-⁠am povestit ţie în urmă cu ani, pietene. Venise în China Ansamblul folkloric al armatei române, condus de un general, Dinu Stelian. Bucurie mare. Pentru noi, fiindcă România a fost prezentă timp de trei săptămâni în vreo cinci oraşe ale Chinei, acel turneu din anul 1971 contribuind în mod esenţial la imaginea noastră de popor charismatic, vizibilă şi astăzi, şi pentru gazde, fiindcă oamenii trăiau o revoluţie botezată culturală şi care înainte de orice nega cultura de calitate, creaţia adevărată. La o recepţie grandioasă la Hotel Beijing, stăteam lângă Guo Moruo 郭沫若 (1892 – 1978, omul despre care se şoptea că recunoaşte cele mai multe, vreo patruzeci de mii, caractere ale limbii chineze scrise, poet, dramaturg şi istoric, ulterior academician şi al Academiei Române), el fiind omul care oferea încredere printre liderii de circumstanţă. Ciocneam paharele cu, ai ghicit, maotai, pentru prietenia româno-chineză. L-⁠am întrebat cum vede el legătura între maotai şi poet.

Vezi? mi-⁠a spus Guo Moruo, ridicând paharul de cristal plin cu maotai. Dacă punem în acest pahar o piatră oarecare, privită din afară, piatra ar arăta ca şi înainte de a o pune în pahar. Dacă însă piatra este o bucată de jad de preţ, în maotai ea va arăta altfel; băutura o va face mai luminoasă, îi va adăuga o stră-
lucire nouă şi o culoare pe care nu le putem vedea altfel. De aceea, unui poet bun, maotaiul îi va da acea cutezanţă de care el are nevoie să dea frâu liber creaţiei pure.
La Maotai, am băut maotai.