Extinderea sistemului liberal fără reguli în Europa, a dus în primul deceniu al noului secol XXI la criza economică şi socială a statului social din Occident şi a întregii Europe.
Afirmaţiile lui Hobsbawn despre secolul scurt (1914-1991) par a fi contrazise, la fel ca ale lui Fukuyama despre sfârşitul istoriei şi instaurarea pe vecie a modelului global al democraţiei liberaliste. Afirmarea puternică în alegerile din Italia a unei mişcări populare neorganizate în partid politic, dar coagulate în jurul unui personaj carismatic, Beppe Grillo, par a ne întoarce în plin secol XX, după primul război mondial, punând în paranteză afirmaţiile lui Hobsbawn.
Afirmarea electorală de mai sus pune nu mai puţin problema personalităţilor în istorie, a rolului lor în făurirea istoriei, în special în timpul crizelor. De fapt, actul ultim al celui de-al doilea război mondial s-a jucat la Berlin în 1989 – iar nu în 1945! – prin victoria nu a aliaţilor, dar prin revoluţiile naţionale din estul Europei, repede deturnate în revoluţii ale unui liberalism fără reguli.
Extinderea sistemului liberal fără reguli în Europa, a dus în primul deceniu al noului secol XXI la criza economică şi socială a statului social din Occident şi a întregii Europe. A întregii Europe, prin destructurarea statului social în Occident, în urma prăbuşirii URSS şi – în consecinţă – a partidelor comuniste occidentale, acestea încetând din 1989 să mai fie o ameninţare pentru democraţia liberală şi să mai fie percepute ca atare de către guvernanţii din Europa Occidentală.
Criza financiară tipică a economiei liberiste, a derivatelor şi a jocurilor de capital, explodate în 2008 după războaiele în Irak şi Afganistan, a arătat că sistemul nu este perfect şi nici veşnic, la fel cum şi după primul război mondial, sistemul occidental, al democraţiei reprezentative, partinice, a arătat serioase fisuri. Secolul XX, netemeinic definit secolul scurt, pare a se arăta astăzi lung, reprezentându-se la uşa istoriei cu alte personaje carismatice, repropunând rolul personalităţilor în istorie, la fel ca după primul război mondial, chiar dacă programele sunt diferite, societatea fiind structural deosebită şi imunizată la dictaturile nefaste ale secolului XX.
Acolo unde istoria a făcut o pauză, în 1945, se prezintă azi cu alte soluţii. Cei care au făcut din istoria Ocidentului o religie – vezi Hegel despre raţiunea istoriei şi Kant despre guvernul mondial – încercând să o impună restului planetei, confundând istoria lumii cu istoria unei fracţiuni a occidentului – aşa cum scria şi economistul şi filosoful indian Amartya Sen (Premiu Nobel 1998) în „Democraţia altora. Pentru ce libertatea nu este o invenţie a Occidentului” – sunt dezminţiţi azi de criza economică, socială şi de reprezentativitatea democratică pe care au dezlănţuit-o. Criteriul de reprezentativitate al parlamentelor occidentului şi modelul liberalist al finanţei se pare că nu mai sunt împărtăşite în state precum Grecia, Spania –cu mişcarea „indignados” –, Portugalia, Italia, contrazicând „way of life” a Occidentului, de după 1990. Desigur, pentru a continua necondiţionat „religia” Occidentului şi adulaţia ei, trebuie continuat conformismul de masă, adică lipsa oricărei opoziţii de sistem, sau căutări noi, despre care scriau încă în 1960 Herbert Marcuse sau reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt, ca Adorno, Horkheimer – mult mai temeinici – decât Fukuyama şi Hobsbawn. În 2003, cu ocazia decernării premiului „Principe de Asturias” socioloaga Fatima Mernissi, laureată a premiului, afirma că lumea, Occidentul şi Orientul, au în faţă două modele, două perspective, aceea a cow-boy-ului sau aceea a lui Sindbad.
Este epoca pe care o trăim azi în Occident, o confirmare a lui Lyotard despre sfârşitul modernităţii, al marilor „metarecits”, şi a instaurării hegemoniei ideilor „slabe”? Într-un fel a instaurării unei „lumi lichide”, despre care scria sociologul Zygmunt Baumann? Revenind la mişcările „indignados”, „Occupy Wall-street” şi la afirmarea „Mişcării 5 stele” în Italia, aceasta din urmă refuză orice colaborare cu partidele politice, fiindcă în cazul în care ar colabora s-ar încadra în sistem şi ar pieri, protestul său antisistem dispărând; de altă parte, în afara contestaţiei gălăgioase antisistem, propunerile sale sunt până acum destul de vagi. Dacă mişcările antisistem vor rămâne simple mişcări de protest, contestatare, fără propuneri reale, aplicabile la condiţiile societăţii, viitorul în acest caz, afirmă filosoful Emanuele Severino, va fi pacificarea societăţii prin tehnică, Pax technica, prin subordonarea şi reducerea capitalismului, a politicii şi a forţelor care prevalează pe planetă, la tehnică, în care va fi depăşit orice conflict economic şi politic; dar, avertizează Severino, raţiunea, bază a cunoştinţei adevărului, va fi eliminată şi Europa, unitate de raţiune şi 
potenţă, se va reduce la pură potenţă, şi aceasta va fi forma cea mai coerentă, înaltă şi riguroasă a alienării existenţiale, a nihilismului, pentru secolul XXI. Dacă omenirea vrea să-şi construiască un viitor în care să se recunoască în mileniul trei, nu-l va putea dobândi în lipsa unei alternative umaniste, susţine filosoful italian Emanuele Severino.
Un alt eveniment important la care am asistat în cursul anului 2013 a fost demisia Papei Benedict al XVI-lea, demisie cauzată şi de scandalul „Vatileaks” – scurgere de informaţii rezervate – demisie confirmată parcă printr-un trăsnet real care a lovit cupola bazilicii Sfântul Petru în chiar ziua plecării Papei din Vatican, şi apoi alegerea unui nou Papă, argentinian de origine italiană, Jorge Bergoglio, care şi-a luat numele de Francisc. Dacă alegerile din Italia au fost comentate de către ministrul de externe german în martie 2013, în mod nedrept şi neelegant, ca „victorie a doi bufoni”, Berlusconi şi actorul comic Beppe Grillo, indignând pe preşedintele italian Napolitano, pe atunci în vizită la Berlin, alegerea papei Bergoglio a scos la iveală o a treia personalitate manevratoare a mulţimilor, aducând pe primul plan de astă dată o variantă ideologică a evangheliei, „Teologia eliberării”, la apogeu în anii 1980 în America Latină, condamnată de către Papa Ioan Paul al II-lea şi eliminată prin căderea comunismului în Europa, care acum îşi află o voce cu autoritate în cadrul bisericii catolice. O mişcare cu o abordare preeminent socială şi ideologică a evangheliei, care adopta o terminologie marxistă şi se concentra asupra dimensiunii sociale şi politice, pierzând din vedere transcendenţa, chemată Teologia de la liberacion, după numele cărţii şi programului călugărului dominican Gustav Guttierez, apărută în anul 1971, sau a programelor lui Leonard Boff – Isus Hristos eliberator –, a lui Hugo Assmann – Opresiune-eliberare –, sau „Evanghelia de la Solentinam” a lui Ernesto Cardenal, prelat şi ministru în guvernul comunist nicaraguaian sandinist, etc., numărând printre susţinători mulţi membri ai episcopatului latino american, cum au demonstrat-o la vremea respectivă conferinţele de la Medelin şi Puebla. O perspectivă considerată cu îngrijorare în Vatican în anii 1980, deoarece considerată ca o suprastructură a unui proiect marxist şi revoluţionar, care a pierdut din vedere supranaturalul şi cezura necesară dintre păcat şi virtute, folosind o analiză marxistă a societăţii şi a istoriei, deşi actualul Papă se pare că nu a făcut parte din curentul radical al mişcării, ci dintr-un curent mai moderat, chemat „Teologia del popolo argentino”, al cărei iniţiator a fost Lucio Gera.
O perspectivă din care se pare, în ciuda sentimentelor frumoase de mizericordie, etc., speranţa într-o lume mai bună de dincolo lipseşte, sau e foarte diluată în sociologie. Marele filosof Ştefan Lupaşcu, folosind un termen mai general, vedea în istoria secolelor XIX şi XX o boală de tip sociologic, cea mai cumplită dintre toate fiind, după el, „ideologia”.
Prin alegerea Papei Bergoglio, unii comentatori de stânga văd cu satisfacţie sfârşitul papatului, dovadă şi cartea „Papa Francesco, la fine del papato”, a lui Davide Rossi, apărută în aceste zile. Astfel, se pare că ideologia, prin Teologia de la liberacion, după căderea comunismului înfrânt prin aportul major al Papei polonez Ioan Paul al II-lea, se întoarce iar în Europa, tocmai prin Vatican… Fiindcă o cădere a papatului ar fi o cădere a Romei şi a Europei occidentale, prin puternicul simbol geopolitic pe care Roma l-a reprezentat în toate timpurile. Se profilează oare la orizont cea de „a treia Romă”?
Frecventele apeluri ale Papei la o biserică săracă, pauperizată, şi la pauperism în general, însoţite de gesturi de suprafaţă, dar supramediatizate, ca mici schimbări în vestimentaţie şi lucruri neesenţiale, faţă de predecesorii săi, dar mai ales de abţinere de la judecata unor vicii sau păcate, de care el nu se delimitează, dau impresia de ansamblu a unei operaţiuni bine şi din timp pregătite – care a dus şi la demisia lui Benedict al XVI-lea – de promovare a unor interese şi slogane (la fel ca acele ce vin de la Bruxelles, ca uniuni homosexuale etc.) şi a pătrunderii în Vatican a influenţei unor „lobby” străine de tradiţia bisericii. Rămâne o ultimă întrebare neexplicată: de ce alegerea numelui de Francisc, ştiut că toţi sfinţii au fost săraci, iar trăsătura distinctivă a lui Francisc de Assisi nu a fost numai sărăcia, ci şi marea dragoste pentru creaţiune şi dimensiunea ei ecologică, atât de acută în lumea actuală, care din discursurile Papei Francisc lipseşte cu desăvârşire?
