O viaţă atât de plină de primejdii şi o istorie atât de dramatică desigur că au imprimat caracteristici specifice şi profunde în sufletul poporului român. Există o mare diferenţă între un popor care a suferit mult fără să se descurajeze niciodată şi altul care a cunoscut nefericirea numai cu intermitenţe
În culegerea de eseuri intitulată Meşterul Manole – studii de etnologie şi mitologie a lui Mircea Eliade, Editura Junimea, Iaşi, 1992, există un capitol Viaţa spirituală a românilor în care
se face o veridică şi substanţial-expresivă argumentare a fiinţării poporului român în teritoriile pe care le-a stăpânit dintotdeauna în pofida tuturor vitregiilor istoriei.
„Cum să explici acest «miracol istoric» al supravieţuirii unui popor cu cultură şi limbă latină de-a lungul nenumăratelor invazii şi atacat de diverse naţiuni şi rase (fino-ugrice ca ungurii, tătarii şi turcii; slave ca bulgarii, sârbii, polonezii şi ruşii). Mai multe motive explică această vitalitate incomparabilă. Primul dintre ele este dragostea poporului român pentru pământul său: înaintaşii săi n-au fost nomazi. Un popor care are rădăcini atât de adânci în pământul pe care locuieşte preferă să piară decât să-l abandoneze. Al doilea motiv se află în credinţa creştină a poporului român. Atacat fără încetare de barbari şi de necredincioşi, forţele românilor n-au slăbit pentru că luptau şi pentru religia lor. În limba română «creştin» înseamnă „român”. Primele sale instituţii politice şi administrative s-au născut în biserică. Credinţa creştină a constituit întotdeauna pentru români punctul de sprijin al existenţei lor morale şi fizice.”
Vittorio Holtier, personalitate misterioasă întreţinută în prim plan de discreţie, caracteristică atipică artei româneşti contemporane, scenograf definit plenar prin eleganţă, rafinament şi subtilitate, pictor şi grafician sub „pecetea tainei”, profesor al talentelor scenografice (îl menţionez aici doar pe Dragoş Buhagiar), Vittorio Holtier a construit prin viziunile sale plastice, universuri spectaculare reflexive ce focalizează energiile spirituale în imagini hieratice.
Metafizica substanţei sale imaginative, însemnele nobiliare ale cifrului ideatic, ce i-au verticalizat opera, puritatea exprimărilor ce surprinde esenţele transparente ale densităţii existenţei fluide şi nu în ultimul rând carisma rasată a prezenţei sale iluminează în semnificaţii structura artistului.
Semnătura lui a fost, este şi va fi întotdea-una sprijin valorii.
Studiul său doctoral „Pseudoskenographikos sau fals tratat de înscenosofare” este o operă de sine stătătoare, abordare generoasă, bogată în nuanţe şi plină de asociaţii intelectuale remarcabile, care implică o analiză pe multe paliere hermeneutice – concepută şi realizată înainte de trecerea artistului în nefiinţă.
Singurătatea discretă a creatorului de viziuni solicită imperativ comunicarea. Printr-o ingenioasă simplitate esenţială de substanţă, Vittorio Holtier introduce sacralitate conceptuală imperialului cod semantic al adevărului.
* * *
„O viaţă atât de plină de primejdii şi o istorie atât de dramatică desigur că au imprimat caracteristici specifice şi profunde în sufletul poporului român. Există o mare diferenţă între un popor care a suferit mult fără să se descurajeze niciodată şi altul care a cunoscut nefericirea numai cu intermitenţe.” „Se pare” – menţionează artistul obsedat de relaţia misterioasă periferie – Centru, „că o controversată problemă de spaţiu – aceea a locului pe care îl ocupă geografic – geopolitic şi cultural, teritoriul pe care vieţuiesc românii în Europa, loc pe care unii îl consideră marginal, periferic, un loc de căutat undeva în est, ori în sud-est, prin Balcani – alţii îl ataşează zonei central-europene – poate fi gândită şi dintr-un punct de vedere esenţial şi anume, ca zonă de contact între Orient şi Occident. Astfel, paradoxal, teritoriul nostru rămâne, nu poate fi decât la mijloc, în centru, între Occident şi Orient; de aici consecinţe pe care istoria şi istoria culturii româneşti ni le pune la dispoziţie cu o varietate foarte mare de fapte, de stări, de tendinţe şi caracteristici; în această zonă de trecere, pe acest „limes” – cum spuneau romanii, se suprapun, se întreţes, ciocnesc şi fuzionează multe trăsături fundamentale, mentalităţi şi atitudini, comportamente şi aptitudini, limite şi strălucire, derizoriu şi măreţie, bune şi rele. Pe acest tărâm s-a „inventat” – poate şi sub influenţa spiritualităţii antice greceşti care ne-a bântuit şi ea, dinspre sud şi Pontul Euxin – de la legendarii argonauţi, până la expediţiile lui Lisimach – acest reflex al dualităţii înalt realizatelor expresii ale spiritului grec, comedia şi tragedia – acest râsu’ – plânsu’, cu care poporul român, involuntar Ianus, a sfidat secolele.”
Aşa că nu este greu de observat că încă de la începutul fiinţării sale, acest popor a pus împreună pragmatismul şi spiritul ordonator occidental – venit prin fibra romanilor, cei mai mari ingineri ai lumii – cu dimensiunea contemplativă, făuritoare de înţelepciune, gustul pentru poezie, muzică şi transcendenţă ale Orientului tradiţional.
Aceste două mari tendinţe, uneori antagonice, alteori – cel mai adesea – complementare s-au manifestat ciclic şi şi-au pus amprenta pe toate producţiile culturale ale poporului din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. „Între Roma şi barbari, noul popor s-a născut din pătrunderea energiei tinerilor ostaşi ai imperiului la apogeul său în sângele – tot indo-european – al strămoşilor traco-geţi (şi ce interesant este să realizăm că aceşti tineri din legiunile lui Traian nu erau decât nepoţi – moştenitori ai Troiei, fiindcă se ştie, ei se revendicau de la strămoşul lor, legendarul Eneas, un troian exilat din cetatea învinsă, că împăratul Traian este de fapt şi el troian! Şi că Troia era o cetate a vechilor traci; dealtfel se spune că dacii vorbeau, de fapt, aceeaşi limbă cu stră-strănepoţii lor romanii şi probabil de aceea nu prea se găsesc în limba română cuvinte dacice; pe columna lui Traian nu sunt figuraţi nicăieri translatori (cum în alte documente care înfăţişează campanii militare şi unde în mod obişnuit se foloseau în relaţiile cu inamicul, oricare ar fi fost el, interpreţi, tălmaci).”
Aşezat pe „limes” -ul dintre imperiu şi barbari, noul popor, ivit din altoirea pe un mai vechi trunchi al unei ramuri „tinere”, aventuroase – (aventuri pe care, repet, ni le relatează Eneida, exodul lui Eneas, fuga din Troia distrusă, tribulaţiile sale în Cartagina, dragostea sa pentru regina vrăjitoare Didona, stabilirea în peninsula italică etc.) va fi nevoit să ţină piept şi cumpănă unor evenimente mai mereu nefavorabile, dar care l-au întărit şi l-au format în mod original. „Mai întâi, în contact cu instituţiile administrative şi militare ale Romei, şi cu ciudăţeniile atâtor neamuri, năvălind din răsărit spre hotarele imperiului, apoi creştinat rapid, pe terenul unei spiritualităţi apte de a primi fără poticnire învăţătura evanghelică, i-a fost dat să stea între Bizanţ şi Apusul catolic, luptând pentru păstrarea fiinţării sale în ortodoxie; şi apoi secole, în prima linie de rezistenţă împotriva presiunii din ce în ce mai puternice a Imperiului Otoman. în pofida condiţiilor istorice vitrege ale unei astfel de poziţionări, apar miraculoase elemente de sinteză stilistică în monumente de artă unice ca bisericile cu exterioare în frescă şi cu elemente de pietrărie în stil gotic pe care le datorăm epocii lui Ştefan cel Mare, apoi momentul Brâncoveanu care a marcat puternic imaginea unei lumi româneşti interesant configurate ca «Bizanţ după Bizanţ»; coabitarea fanariotă şi apoi dialogul, jocul politic al principatelor dunărene cu cele două mari imperii, Imperiul austriac şi Imperiul rus, aflate în permanentă competiţie cu Imperiul Otoman, deja în pierdere de suflu, până la opţiunea decisivă (relativ) a românilor mai întâi din cele două principate Muntenia şi Moldova pentru lumea occidentală, ca apoi, după eliberarea de sub tutela turcilor, odată cu înfăptuirea legitimă a unirii de la 1918, România Mare să înainteze vertiginos pe căile civilizaţiei moderne, de tip vestic. Toate aceste conjuncturi istorice şi-au avut consecinţe foarte puternice în stilul de viaţă al locuitorilor de pe aceste meleaguri, marcându-le felul de a construi şi de a se construi. Iar relaţia între mediile construite şi modul de trai al oamenilor s-a dovedit într-o reciprocitate permanentă de contaminare, de formare, realizându-se aproape cercuri închise, enclave puternic personalizate.”
[…] Dacă străbatem teritoriul României, să zicem din nord-vest către sud-est, pe o axă relevantă, parcurgem peisaje, spaţii arhitectonice, net germanice – orizonturi blând vălurite cu dâmburi pe care stau bine sprijinite sate compacte din zidărie groasă, cu curţi întărite, cu porţi mari, inexpugnabile, închizând incinte aproape fortificate; uliţele sunt lungi, pavate, de-o parte şi de alta prevăzute cu şanţuri mari de scurgere a apelor, cu podeţe şi trotuare; faţadă lângă faţadă, porţi monumentale ferecate, ferestre mici în ziduri masive prevăzute cu obloane, frontoane triunghiulare, trapezoidale se aliniază pe mari distanţe, într-o geometrie tipică oricărui burg medieval, începând cu aliniamente de clădiri care străjuiesc canalele Amsterdamului, trecând prin marile centre orăşeneşti ale Germaniei, Lübeck, Nürenberg, prin târgurile Boemiei şi Cehiei, prin Austria şi pusta maghiară, până în Banat şi până la Braşov; peste aceste sate, unele fortificate, cu centură exterioară de turnuri, se înalţă obligatoriu turla cu acoperiş avântat a bisericilor, în mare parte şi ele fortificate; aspecte care se perpetuează până în zilele noastre, imaginile clasice pe care în Germania, un Dürer, un Grünewald, un Altdörfer ori Baldung Grien le-au gravat cu o minuţiozitate încântătoare.
Fie că trecem prin pasul Bicaz în Moldova, fie că depăşim Braşovul, oraş de aspect germanic, străbătând Valea Prahovei, peisajul se schimbă radical. Lumea se întoarce pe poalele larg desfăcute ale subcarpaţilor cu faţa la răsărit şi la miază-zi. O climă poate mai uscată, lumina care bate altfel, face satul mai vesel, mai deschis, mai ospitalier. Mai puţină orânduială, mai multă fantezie, spontaneitate. Aici omul nu se izolează, nici de duşman (nu-i rezistă decât în plin câmp, în bătălii deschise), nici de natură, pentru care îşi găseşte timp să o contemple, din minunatele prispe cu care orice casă valahă ori moldavă este împodobită.”
Vittorio Holtier crede că ceea ce este la japonezi podiumul acela care înconjoară curţile lor interioare – grădini de un rafinament extrem – şi de pe care aşezaţi, stăpânii casei privesc acele lumi miniaturizate, la români este pridvorul: dar ţăranul care l-a inventat l-a deschis nu numai către grădina de dedesubt, către uliţa de alături ori către pădurile de vis-a-vis, ci mai ales, către nemărginirea unde se preumblă o entitate enigmatică: dorul.
