In honorem – acad. Alexandru Boboc
La împlinirea vârstei de 85 de ani, academicianul Alexandru Boboc a primit un dar spre frumoasă aducere aminte – volumul „Filosofie şi viaţă. In honorem Alexandru Boboc” , apărut la Ed. Academiei Române. 35 de personalităţi ale vieţii noastre intelectuale semnează scurte comentarii ce,
laolaltă, dau măsura contribuţiei Profesorului Al. Boboc la istoria gândirii româneşti contemporane şi la formarea tinerilor „iubitori de înţelepciune”. Volumul se deschide cu textul semnat de acad. Al. Surdu, vicepreşedintele Academiei Române, care împleteşte cu dibăcie consideraţii cu privire la opera „celui mai bun cunoscător român al filosofiei moderne, în special pre şi post-kantiene, pentru Domnul Profesor „Kant reprezintă punctul de referinţă al întregii filosofii moderne”. Volumul, conceput în manieră vestică este alcătuit din două părţi: prima pe care am putea-o defini de întâmpinare a sărbătoritului la simpozionul ce-i este dedicat; cea de a doua cuprinzând studii ce îi sunt dedicate. Excelenţa sa în gândirea filosofică este explicată de acad. Teodor Dima de două modalităţi: „lecturi euristice ale unor surse directe şi identificarea unor posibilităţi multiple de comunicare şi dialog”. La acestea am mai adăuga o deosebită atracţie spre potenţialul nuanţelor de a se ridica la altitudinea ideilor între dimensiuni axiologice. Între acestea, Lorena-Păvălan Stuparu se opreşte, semnificativ la „conştiinţa de sine a omului contemporan” subliniază „lecţia” Profesorului relevând relaţiile dintre unele „forme de viaţă care să aducă laolaltă universalitatea şi specificitatea în noile instituiri valorice specifice lumii europene”. O viaţă dedicată în special filosofiei modernă şi prelungirii ei ideatice în cea contemporană căreia i-a dedicat cărţi, studii, articole cu valoare modelatoare de conştiinţe dacă ţinem seama şi de activitatea universitară. Poate acesta este şi „secretul” tinereţii sale spirituale febril căutătoare de aurul înţelepciunii în „sterilul” cotidianului. La mulţi ani Domnule Profesor!
Etnologie românească – Naşterea şi copilăria
Cel de al treilea volum din seria „Etnologie românească. Expresii ale naşterii în textele literar-folclorice. Folcloristică şi muzicologie” este dedicat „naşterii şi copilăriei”, un subiect generos în esenţa sa, dar care, din nefericire, a fost mai puţin în atenţia cercetătorilor. Volumul este coordonat de acad. Sabina Ispas şi Nicoleta Coatu şi urmează după „Fenomenologia natalităţii” analizat ca fenomen cultural care pune o punte între pragmatic şi sacru. Lucrarea are două mari secţiuni – una semnată de Stanca Ciobanu şi regretata Irina Nicolau şi a doua, exegetică aparţinând academicianului Sabina Ispas care urmăreşte cu subtilitate modalităţile prin care momentul unic al „trecerii la existenţă” a fost transfigurat într-o epică nerituală de tipul basmului şi al baladei. Sunt urmărite cu scrupulozitate toate etapele, felul în care sunt însoţite de ritualuri structurarea şi restructurarea pe care venirea pe lume a unui prunc o aduc în relaţiile interumane – părinţi, bunici, naşi, cumetri. E o altă descriere a aceluiaşi univers pe care cei mai mulţi dintre noi îl priveam cu ochii sufletului şi pentru care o asemenea abordare poate fi ca o tentativă de dezvrăjire a lumii. Asta însă doar aparent, deoarece abia aceste forme de înţelegere şi descriere aduc un plus de cunoaştere păstrând nealterat farmecul folclorului. Aceasta datorită şi basmelor care ne încântă ca odinioară şi, poate, îi încântă şi pe consumatorii de Internet prin frumuseţea liniei narative şi muzicalitatea tainică a limbii folosite. O atenţie deosebită este dată „naşterilor miraculoase” cum este „Ciobănaşul cel isteţ” cu o origine în lumea vegetală ce trimite gândul la rai şi care par a transmite un mesaj despre ceea ce Mircea Vulcănescu socotea a fi „menirea acestei lumi”, adică „să se îndumnezeiască, să se înfrăţească cu firea dumnezeiască de care o desparte prăpastia firii sale imperfecte; călcând asupra acestei imperfecţiuni, creaturile să se depăşească şi să devină „părtaşi ai naturii divine”. Folclorul religios şi, nu mai puţin, cel nereligios poartă pe un asemenea drum care începe aici, „pe un picior de plai, pe o gură de rai…”
O problemă deschisă – antropogeneza
În lucrarea „Dilemele antropogenezei”, apărută la Editura Academiei Române, Radu Olteanu se implică în dezbaterea unei probleme devenită „clasică”. Omul este o creaţie a lui Dumnezeu sau efectul unei evoluţii? Întrebarea pare condamnată să rămână deschisă, fiecare nouă descoperire inducând mutaţii teoretice mai mult sau mai puţin relevante care trimit la afirmaţia emblematică lansată de Alexis Carrel – Omul, acest necunoscut. Esenţa problemei este „dacă ştiinţa acceptă sau nu miracolul”. Şi o observaţie de luat aminte: „dacă evoluţioniştii s-ar fi oprit la lumea animală sau vegetală, traseul teoriilor ar fi fost lipsit de sincope”. De ce omul? Pentru că, spunea Sofocle, „în lume sunt multe minuni mari, dar nu mai mari ca omul.” Apoi, însăşi folosirea conceptului de „minune” arată că este ceva ce nu se lasă prins în 
vreun tipar epistemologic al omului. Mulţumind lui Dumnezeu că este o fiinţă atât de minunată, David mergea mai departe: „Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltã şi n-o pot ajunge”. Poate minunea vine din acel strop de veşnicie pe care Domnul l-a pus în toate, dacă e să-l credem pe Eclesiast. Rămâne în faţa omului mereu dilema apariţiei sale şi nu oboseşte să caute înţelesuri chiar când par de neînţeles.
Radu Olteanu procedează înţelept punând sub lupa unei analize desfăşurarea evoluţiei şi a teoriilor evoluţioniştilor, ca într-o oglindă şi, la un moment dat descoperă o întrebare incitantă… „întrebări care nu trebuie puse?”. Iată: „Care e logica evoluţiei?” Nu trebuie, cel puţin deocamdată puse, pentru că ne aflăm într-un proces, când omul însuşi, produs al evoluţiei, produce evoluţie. Rămâne în discuţie sensul evoluţiei ce poate descifrat. Pentru asta se face un pasionant recurs la istoria ideilor între evoluţia biologică şi cea culturală prin care îşi ilustrează propria concepţie în care este urmărită „competiţia” dintre ştiinţă şi religie. De fapt, sunt două registre bine delimitate– ştiinţa care operează cu metode ţinând de raţiune, de intelect şi credinţa care, cum spune SF. Ap. Pavel, atestată prin fapte, fără de care e moartă. Între ele un amplu spaţiu al întrebărilor şi răspunsurilor glisând spre dileme, întrebări, speranţe într-o logică în care este mereu loc pentru „terţiul inclus”. Şi, peste ele, acoperindu-le cu înţelepciune celebrele cuvinte ale lui Fr. Bacon: „Puţină ştiinţă te depărtează de Dumnezeu. Multă ştiinţă, te apropie de Dumnezeu”. Şi, cine ştie dacă, atunci când nu-ţi este clar de unde vii, e important să conştientizezi unde eşti şi încotro te îndrepţi sau poţi să o faci. Poate că răspunsul este mirarea Psalmistului: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui?”
Tratat de chirurgie – Neurochirurgie
Apărut sub redacţia prof. univ. Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române şi Constantin Ciuce, cel de al VI-lea volum din Tratatul de chirurgie, apărut la Editura Academiei Române, coordonat de Ioan Ştefan Florian şi Ion Poeată este dedicat neurochirurgiei. În cele peste 800 de pagini, volumul însumează contribuţiile a peste 80 de autori într-o amplă prezentare a realizărilor şi perspectivelor din acest domeniu care concentrează interesele ştiinţifice a mereu mai multor specialişti. De fapt, este o a 
doua ediţie, pentru că ritmul de apariţie al noutăţilor impune sintetizarea şi sistematizarea lor pentru o cât mai eficientă informare şi asimilare a cunoştinţelor din această disciplină deosebit de dinamică. Metodic, „Tratatul” se deschide cu elemente de neuroanatomie chirurgicală, fiziologia şi fiziopatologia lichidului Cerebro-spinal, rolul endoscopiei în neurochirurgie pentru a trece la elemente concrete de organizare a sălii de operaţie. Cel de al doilea capitol dedicat semiologiei neurologiei şi neurochirurgiei se deschide cu anamneza, căreia, din păcate, i se acordă mereu mai mică importanţă; justificată într-un anume fel dacă ţinem seama de tehnologizarea mereu mai accentuată a medicinii. Apărută în urmă cu o jumătate de secol, medicina nucleară facilitează obţinerea unui plus de informaţii privind starea de sănătate sau boală a unui organ. În topul noutăţilor se află SPECT, o tehnică sofisticată de medicină nucleară care studiază direct fluxul sanguin cerebral şi, indirect, metabolismul cerebral. Examinarea creierului cu această metodă are implicaţii diagnostice în traumatisme cerebrale, demenţă, tulburări de comportament agresiv, convulsii, toxicologie ş.a. Am folosit doar un exemplu dintre atâtea şi atâtea pentru a înţelege nivelul şi performanţele la care s-a ajuns în medicină cu deosebire în neurochirurgie. Desigur, la toate rămâne constantă importanţa omului care, folosindu-se de fiecare după propria-i expertiză reuşeşte să redea sănătate şi chiar bucuria de a trăi. Lucrarea este adresată medicilor rezidenţi ca şi altora de diferite specializări, un indispensabil instrument de lucru şi, pe alt plan, o temă de reflecţie asupra condiţiei umane trimiţând gândul la acea „trestie” gânditoare de care vorbea Pascal, acum parcă aruncată în vâltoarea tehnologizării în spatele căreia pândeşte alienarea.
Grupaj realizat de Elena Solunca Moise
