Zilele academice clujene
Ediţia din acest an a Zilelor Academice Clujene a avut un caracter festiv, marcând împlinirea a 65 de ani de la înfiinţare şi 95 de cercetare fundamentală. În alocuţiunea de deschidere, acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române a menţionat importanţa înfiinţării celor două institute de cercetare – primul creat de Sextil Puşcariu cu misiunea de a întocmi Dicţionarul tezaur al limbii române, al doilea de istorie naţională – rod al dăruirii intelectuale şi morale a doi mari istorici, Al. Lapedatu şi Ioan Lupaş. Cu
trecerea anilor, „Filiala Cluj, devenită cea mai mare filială a Academiei Române, a reunit şi reuneşte personalităţi importante din toate domeniile ştiinţei şi culturii: de la istorie, arheologie, lingvistică, filologie, etnografie şi artă la medicină, chimie, astronomie, speologie, geografie, ştiinţe tehnice şi agricole”.
La această Filială şi-au desfăşurat activitatea mari personalităţi, ctitori de şcoli ştiinţifice ale căror realizări sunt înscrise cu cinste în istoria ştiinţei naţionale şi internaţionale. Dintre aceştia amintim pe Iuliu şi Emil Haţieganu, Constantin Daicoviciu, David Prodan, Virgil Vătăşianu, Emil Racoviţă, Raluca Ripan, Lucian Blaga, Onisifor Ghibu, Ştefan Pascu, Ion Agârbiceanu, Dumitru D. Roşca, Theodor Capidan şi încă mulţi alţii, fiecare fiind pentru totdeauna un reper al dăinuirii sub îngemănatul semn al cunoaşterii şi creaţiei. Din această perspectivă, care onorează şi responsabilizează, zilele academice clujene „se constituie, poate mai mult decât oricând, într-un prilej de prezentate a înfăptuirilor ştiinţifice ale institutelor din Cluj şi de trasare a unor obiective de viitor”. Întâlnirea oamenilor de ştiinţă şi cercetătorilor de cele mai diferite specializări s-a dovedit un excelent factor de cataliză a unor schimburi de idei ale căror roade se vor culege într-un viitor pe care îl sperăm apropiat.
Publicaţia „Zilele academice clujene” oferă o cronică a acestei manifestări pe care am aşeza-o în orizontul generos al articolului semnat de acad. Ioan-Aurel Pop „Academia Română şi vocaţia edificiului naţional”. Aşa a fost, este şi fi-va Academia Română născută din idealurile de identitate şi unitate naţională pentru că, astăzi ca întotdeauna, „ne fac să fim noi, români, adică oameni între oameni, europeni şi cetăţeni ai lumii globale pe care o trăim şi vrem s-o perpetuăm cu demnitate, alături de celelalte naţiuni”. Acad. Emil Borzo, preşedintele Filialei Cluj-Napoca, ne face cunoscut un scurt istoric al reţelei de cercetare de aici, începând cu Muzeul Limbii Române care astăzi poartă numele lui Sextil Puşcariu, continuând cu Arhiva de folclor a Academiei Române Cluj-Napoca, Institutul de Istorie „George Bariţiu”, Institutul de Arheologie şi Istorie a Artei, Centrul de Studii Transilvane, Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Institutul de calcul „Tiberiu Popoviciu”, Observatorul Astronomic Cluj, Institutul de Speologie „Emil Racoviţă”, Colectivul de Geografie. Nu putem să nu amintim Biblioteca, un adevărat tezaur în care se află peste 500.000 de manuscrise şi volume, cele mai vechi piese depăşind şase secole. Între numeroasele manifestări s-au aflat şi două expoziţii – Expo-târg de carte ştiinţifică şi o expoziţie de manuscrise şi carte. O cetate academică în toată splendoarea în care vigoarea tradiţiei rodeşte generos prin contribuţiile celor care astăzi se arată a fi modele demne de a fi urmate de cei care vor fi „excelenţele viitorului”.
Un preţios document al
istoriei diplomaţiei noastre
În timp ce istoria ca disciplină de studiu în şcolile româneşti este, pe departe, insuficientă pentru formarea unui minim de cultură generală, cercetătorii compensează, în felul lor, acest „deficit” prin elaborarea unor lucrări şi studii de referinţă şi publicarea unor documente prea puţin sau deloc cunoscute. Se creează astfel oportunitatea ca aceia care vor să studieze s-o facă „sine ira et studio” într-un efort propriu de conştientizare a destinului nostru istoric. Este un exerciţiu practicat cu succes în cu totul alte condiţii încă înainte de 1989. Între numeroasele exemple care se pot da, astăzi ne oprim la lucrarea „Românii de peste hotare. Memoriu elaborat în anul 1945 de consilierul de legaţie Emil Oprişan”, editată de Institutul de Studii Sud-Est Europene şi apărută la Editura Academiei Române. Păstrând 
proporţiile, lucrarea poate fi un model de tratare a acestei probleme atât de importante şi astăzi, fireşte cu particularităţile specifice de rigoare. Ediţia este îngrijită de Nicolae-Şerban Tanaşoca, directorul Institutului, care în „Argument” precizează că este „un preţios document de istorie a diplomaţiei româneşti”; un document exemplar prin bogăţia şi exactitatea informaţiilor care permitea o constituire a unei imagini fidele a românilor plecaţi peste graniţe. Calificativul este susţinut temeinic de argumente, asupra cărora s-ar cuveni să mediteze cei care astăzi lucrează în diplomaţie. Mai întâi o cunoaştere exact a realităţilor geografice, istorice, politice, etnologice, lingvistice şi demografice din spaţiul balcanic şi central-european. Cunoştinţele lor, subliniază Nicolae Tanaşoca, se bazau atât pe întreaga literatură ştiinţifică de specialitate, românească şi străină, accesibilă în acea vreme, critic asimilată, cât şi pe documentele, multe rămase şi azi inedite, din Arhiva Ministerului. Sub acest aspect, se afirmă cu îndreptăţire că „oficialii Ministerului Afacerilor Străine al Regatului României se dovedeau capabili să ducă la capăt sarcina de cercetare a unui centru academic de excelenţă, consacrat studierii românilor de peste hotare, atât cu mijloace arhivistice şi livreşti, cât şi prin observaţii directe la faţa locului”. Erau alte vremi când tehnologia era un instrument nu atât de perfecţionat şi precaritatea lui impunea omului exersarea memoriei şi o plasticitate intelectuală, care să-l ducă la soluţiile dorite într-o situaţie mai mult sau mai puţin neprietenoasă.
Lectura, fie şi sumară, pune în evidenţă preocuparea permanentă a statului român de a elabora strategii eficiente de salvgardare a identităţii etnice, lingvistice şi culturale. Lucrurile au căpătat o cu totul altă întorsătură după 1947.
Documente ale identităţii noastre
Reîntâlnirea cu savantul Virgil Cândea, binevenită ca atâtea altele, este prilejuită, de această dată de apariţia celui de al V-lea volum din seria nouă a lucrării academicianului Virgil Cândea „Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoare despre români în colecţii din străinătate. Serbia şi Turcia”, apărută la Editura Academiei Române în colaborare cu Muzeul Brăilei şi Editura Istros. Volumul, subliniază Ioana Feodorov, fiica distinsului istoric, cuprinde, în cea mai mare parte a sa note inedite din arhiva autorului despre Serbia, Siria, Slovacia, Slovenia, Spania, Statele Unite ale Americii, Tunisia şi Turcia”. La reuşita indubitabilă a acestui volum au contribuit şi Daniel Cain, Mihai Ţipău, Alexandru Timotin, Anca Popescu şi Andrei Pippidi, care a făcut o revizie integrală a textului. Amintim că Virgil Cândea, după 1977, a călătorit foarte mult în SUA în calitate de preşedinte al Asociaţiei „România” şi a cunoscut îndeaproape viaţa comunităţilor de aici, activitatea culturală, desfăşurată de-a lungul mai multor generaţii de imigranţi români. În 1984 a primit o bursă la Wilson Center din Washington DC pe care a folosit-o pentru a cunoaşte mai îndeaproape cum au trăit comunităţile româneşti şi căutând a strânge cât mai multe documente despre viaţa culturală a celor care au plecat în America. Au fost călătorii de documentare asiduă cu bucuriile inerente şi, între ele, a identificat manuscrisul operei cantemiriene „Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman”, păstrat la Houghton Library de la Harvard University. A strâns foarte numeroase documente de la românii aflaţi acolo care au intrat în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române. Istoric scrupulos, Virgil Cândea a înregistrat bunurile patrimoniale ale românilor păstrate în biserici şi alte aşezăminte din jurisdicţia Arhiepiscopiei Române din cele două Americi. Pe scurt o adevărată zestre a identităţii noastre. Ioana Feodorov adaugă faptul că au fost incluse „bisericile şi aşezămintele înfiinţate ori clădite prin eforturile românilor din perioada timpurie a istoriei emigraţiei româneşti, fără a avea intenţia de a cuprinde toate bisericile comunităţilor care funcţionează azi” (în ţările incluse în volum Bisericile reprezintă locul unde românii se regăsesc uniţi ca „acasă”, uniţi de credinţa ortodoxă aşa cum a fost de secole şi este mărturisită şi astăzi. Îi despart profesiunile, locul de desfăşurare al activităţii, poate convingerile politice, dar îi unesc nedezminţit limba şi credinţa ortodoxă.
Cartea este construită cu pricepere şi sârg şi ne pune în faţă o bogăţie impresionantă de informaţii risipite prin atât de multe locuri, recuperate cu răspundere şi dăruite celor interesaţi de o cunoaştere mai adecvată a hrisovului pe care românii şi-au însemnat urmele lor spre dăinuire. Răsfoim paginile cărţii şi, mai departe de rigoarea informaţiei ştiinţifice, parcă auzim ca un murmur versurile lui Eminescu: „Cerul deasupra îl schimbi, nu sufletul marea trecând-o”.
Rubrică de Elena Solunca
