Ca şi opera, aşadar, destinul, viaţa reprezintă o construcţie şi, da, un templu, sub a cărui amplă, spectaculoasă, incredibilă, deci, adevărată cupolă împărtăşesc credinţa lui Friedrich Nietzsche, conform căreia singura justificare a vieţii este cea estetică.
Pe măsură ce înaintezi în existenţă parcă ai înţelege tot mai puţin din ceea ce se întâmplă; e ca şi cum ai urmări cum capacitatea de a pricepe se diminuează, iar neînţelegerea creşte văzând cu ochii, ca ceaţa deasă, în nopţile de toamnă târzie, când resturile de vară ezită să se retragă şi să moară de tot, dispărând Dumnezeu ştie unde. Constatând faptul că aşa-zisa neînţelegere sporeşte, nu-ţi rămâne, probabil, decât să recurgi la politeţe ca la o armă, să-ţi sporeşti, în continuare, umanitatea din ce în ce mai vie şi să te prefaci cu viclenie superioară că înţelegi totul; vreau să spun că instinctiv chiar înţelegi totul, aproape. Scriind despre cunoaşt
ere şi dorinţa de a înţelege, maestrul lui Friedrich Nietzsche – Arthur Schopenhauer – pune accentul pe intuiţie, ştiind că, atunci când te pomeneşti într-o fundătură, pegaşii ei pot deschide nu puţine luminişuri. Verbul a înţelege provine din latinescul intĕllĭgĕre/ intĕllĕ-gĕre, care înseamnă a înţelege.
Mă întreb, oare, este obligatoriu să treci prin furcile caudine ale unor nenorociri la limita extincţiei, în a cărei albie să nu mai desparţi viaţa de moarte, ca să înţelegi că viaţa e un dar, care se face o singură dată? E neapărat nevoie să fii deznădăjduit, să ajungi pe o limită a limitelor, ca să devii conştient de noianele de lumină, care ţi se oferă, şi să mulţumeşti pentru darul făcut? E inevitabil să treci prin bolgiile infernului, ca la ieşirea din gurile lui de balaur să te bucuri de soare? Cum să tratez lumina violentă, transformată într-un soi de casă, de care nu încetez să mă bucur şi pentru care nu obosesc să mulţumesc? Prin ce miracol am fost întârziată aici şi cine este autorul acelui miracol? Cum să pătrunzi cu mintea şi să înţelegi toate acestea? Din labirintul unui asemenea gen de întrebări ieşi nu o dată mai derutat decât erai în clipa în care te-ai pomenit în vârtejul lor şi simţi cum o mână uriaşă te aduce în raza bucuriei de a te regăsi în matca unei existenţe considerate tot mai stranii, tot mai inexplicabile şi mai de neînţeles. Înţeleg că nu mai înţeleg nimic, absolut nimic, am murmurat, am mârâit, am şoptit, am îngânat adesea, trezindu-mă ca dintr-un vis. Dramaticul spectacol al soarelui-răsare nu trebuie înţeles, ci, pur şi simplu, admirat. Stând ochi în ochi, duh în duh cu răsăritul iscat din apele beznei lăptoase, orice încercare de a înţelege cedează, îngenunchind şi, într-un târziu, renunţând să te conducă spre luminişul iscodirilor. „Recea raţiune” – cum o califica Marele Will – se poticneşte în faţa unei ninsori ca în basme. Logica arată ca o coardă ruptă faţă în faţă cu realitatea, care nu ascultă nici de calităţile, nici de limitele acestei noţiuni. Viaţa nu încape în rigorile gramaticii şi dă buzna afară, în soarele dogoritor. Supremaţia raţiunii se surpă de la sine în faţa vieţii, care o copleşeşte şi se întâmplă să dea de pământ cu ea, umilind-o. Autorul romanului de formare Afinităţi elective îi scrie ucenicului şi prietenului său, Johann Peter Eckermann, despre darurile umilinţei, din care s-a înfruptat cu bucurie plimbându-se pe străzile Romei. Michelangelo se referă la smerenia în care ţi se revelează esenţa marilor lucruri. Minunea de a fi dă buzna afară din ţarcul definiţiilor şi îl face pe Ivan Karamazov să laude copilăros frunzuliţele crude, de primăvară, şi dulceaţa de vişine. Alături de un motto spicuit din Friedrich Nietzsche, maestrul său de o viaţă – „un joc, o roată din sine rostogolindu-se…” – Nicolae Breban aşază, la un recent roman, intitulat Jocul şi fuga, un adagiu care te reduce la tăcere: „După o vreme m-am aşezat pe marginea drumului, care a fost viaţa mea”. Atât.
Acolo unde cunoaşterea – laolaltă cu ştiinţa – începe să cedeze, contemplându-şi limitele, iar înţelegerea se împiedică, urmărind cum raţiunea îşi depune armele, se pare că păşim pe un pământ cu desăvârşire necunoscut, unde domină alte rigori, legi, precepte. În situaţii-limită, ştiinţa, laolaltă cu întreaga cunoaştere a omenirii, nu face decât să ne înveţe cum „să ne izbim cu capul de pereţi”, scria filosoful rus exilat la Paris, Dmitri Merejkovski. Pomenit în faţa unor probleme irezolvabile – între care sensul vieţii şi absurditatea tragică a acesteia – după un periplu prin creştinism, budism, mahomedanism, istoria mentalităţilor şi filosofia lumii, începând cu cea a presocraticilor – Lev Tolstoi sugerează că în asemenea 
situaţii de răscruce ştiinţele lumii te fac să te regăseşti în pielea unui întemniţat cu mâinile şi picioarele legate.
Nu mai căuta să înţelegi totul; miră-te, fii; dacă ai forţa de a te minuna, deci, exişti, deci, eşti viu. Dacă cineva mi-ar fi citit această frază în prima tinereţe sau în mai pentru toată puştimea cu gâtul sucit după problemele esenţiale ale omenirii genialoida adolescenţă, cred că aş fi ridicat sprâncenele a uimire. Sub catapeteasma acelei vârste de vârf a omului, viaţa e văzută ca un teatru al înţelegerii, al împlinirii şi victoriei. Cât de departe sunt, acum, de limbul acelei credinţe! Câte livezi şi grădini de timp am traversat, ca să ajung la un adevăr atât de simplu, încât catastifele lui savante par a fi decupate din registrele fantasticului: viaţa aşa cum e şi cum ne-o dorim să fie nu are nici o legătură cu înţelegerea. La naştere, Parcele au prezis, firesc, o sumedenie de evenimente, faste întâmplări şi mai mult sau mai puţin norocoase accidente, uitând să ne anunţe că înţelegerea nu figurează printre ele. În schimb, ni s-a oferit o lume halucinantă: eul. Descoperindu-l, redescoperindu-l mereu pe cont propriu, nu-ţi doreşti decât un singur lucru: să întârzii în matricea lui primitoare şi ostilă, în egală măsură, să rămâi în microcosmosul acela ca într-o patrie la care revii, ca Ulise la draga, visata şi dorita lui Ithaca. Ithaca care rămâne a fi eul pentru fiecare se impune să fie regăsită după neostenite pribegiri prin lume. De cum ajungi, iarăşi, la tine, constaţi nu fără uimire că tot ce este adevărat şi profund, tot ce contează exclusiv înlăuntrul tău se întâmplă. Restul nu e decât rătăcire, pribegire, drum care duce într-un singur loc: acasă, în tine.
Mă gândesc cât de straniu e acest termen, această noţiune, nu rareori, silabisită, exorcizată, contemplată de la distanţă: acasă. Ce înseamnă acasă pentru un om ca mine, născut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi plecat de mai bine de două decenii din oraşul Chişinău – locul în care m-am născut, am copilărit, mi-am trăit adolescenţa şi prima tinereţe? Revenită după câţiva ani în locul naşterii mele, abia de am recunoscut bulevardele, arborii, clădirile, aerul, căci totul mi se părea schimbat – adevăr constatat cu o ridicare din umeri şi o uimire politicoasă: bulevardele crescuseră parcă, arborii deveniseră de nerecunoscut, inclusiv dragii mei mesteceni, clădirile mi se părea că sunt diferite de cele văzute în antichitatea existenţei mele. Totul mi se părea deviat spre un unghi diferit. Probabil că eu, în primul rând, m-am schimbat; indiscutabil, eu sunt primul vinovat de faptul că acel acasă de altădată – laolaltă cu aerul cosmopolit, visat ades mai târziu – nu-mi mai aparţinea; m-am înstrăinat de tot ce trăisem, visasem cu decenii în urmă. În sfârşit, puteam contempla totul de la distanţă, ca şi când nu eu însămi aş fi trăit în acel loc. Poate că lumea se schimbase în iureşul anticului panta rhei, invocat şi readus în albia contemporaneităţii, de mai bine de două decenii şi jumătate eliberate din puşcăria real socialismului, pentru a fi prinsă în menghina altor încercări: era confortului şi era globalizării, abătute şi peste ambele maluri ale Prutului.
Ca şi alte sute de mii, milioane de români, care au trăit sub unguri, sovietici, turci sau tătari, m-am născut sub semnul unei identităţi clătinate. E un adevăr amar acesta; pentru a-l spune cu simplitate şi pentru a-l privi cu calm e nevoie de nu puţin curaj, iar pentru a-l recunoaşte a fost nevoie de timp, în primul rând, cu toate noianele sale de accidente, întâmplări şi lecţii de istorie. Pe parcursul unei jumătăţi de secol, reprezentanţii regimului sovietic au mistificat deliberat tot ce ţine de matricea identitară a basarabenilor: credinţa, istoria, tradiţiile, limba, cultura. Unul dintre cele mai contondente mijloace de a cultiva conştiinţa caracteristică „unui popor de hibrizi”, cum scria Mircea Eliade, a fost frica. Frica de poliţia politică, frica de represal
ii, frica de a fi exterminat, frica de a dispărea de pe faţa pământului, frica de a gândi pe cont propriu, frica de a fi tu însuţi nu sunt realităţi străine unei părţi a românilor. Frica e una dintre moştenirile totalitarismului, transmise din tată în fiu. Hibrizii din punct de vedere cultural, indivizii care nu-şi cunosc rădăcinile, istoria pământului, sfinţii, eroii, martirii, monştrii care transformă bisericile în depozite sau le demolează, călcând în picioare, în curtea lăcaşelor de cult, icoanele, de bună seamă, sunt mai uşor de stăpânit şi de manipulat. Ca şi excesul de raţiune, frica naşte monştri. Oare din ce motive, aşezând în simetrie două realităţi – cea a totalitarismului sovietic şi cea a globalizării – găsesc atâtea similitudini între ele? Extremele se aseamănă. După cum arată istoria recentă, globalizarea forţată, neoliberalismul de o brutalitate lipsită de Dumnezeu, se împiedică în istorie, identitate, tradiţie, modelele fondatoare ale unei naţiuni, şi folosesc instrumentele de lucru specifice perioadei stalinisto-dejiste, adaptându-le vremurilor noi.
Am scris şi altădată, cu tristeţe, cu amărăciune, că pentru mine acasă este echivalentul exilului. Da, acasă înseamnă exil. Fiindcă acest adevăr pare straniu şi, în esenţă, de neînţeles, am încercat să explic starea aceasta, care mi s-a părut destul de frecvent lipsită de un temei real, ca să nu zic chiar bizară pentru cineva mai puţin informat asupra realităţilor româneşti. Departe de mine, însă, atracţia pentru bizarerii. Descoperind sursele dezrădăcinării şi ale răului, cred că în căutarea identităţii, încet-încet, mi-am găsit identitatea, locul şi patria în cărţi, în literatură, în poezie, salvându-mă astfel. Prin acest instrument de cunoaştere care rămâne a fi poezia mi s-a dăruit forţa de a mă apropia de înţelegere. Constat nu fără uimire cum, treptat, încet, mi-am descoperit în poezie vocaţia şi destinul. Dacă nu aş face o trimitere la etimologia cuvântului poezie şi a derivatelor sale, ceea ce mi-a ieşit adineaori din buricele degetelor ar suna, probabil, fie patetic, fie lipsit de modestie. La rădăcina substantivului de genul feminin poezie se află, în greaca veche, poieo, „care însemna eu fac, eu produc, eu creez şi care avea ca derivate poiema cu sens de muncă, lucrare, poietes cu sens de făcător, lucrător, autor, poet şi poietikos cu sens de productiv, dar şi de poetic”. Acest labirint de explicaţii, spicuite dintr-o incursiune etimologică făcută de V. Macovei câştigă în expresivitate şi se apropie de pământul numit poezie de îndată ce tragem cu ochiul la dragii greci ai antichităţii, pentru care – ne aduce aminte acelaşi autor – „poiesis era chiar sursă a existenţei, iar poeţii erau creatori în sensul cel mai larg”. Înainte de a fi instrument de cunoaştere, aşadar, fiind un mijloc de trecere „de la starea de nefiinţă la aceea de existenţă”, în viziunea grecilor antici poezia dăruia viaţă, poezia recrea viaţa. Este exact ceea ce îi aduce la cunoştinţă Diotima lui Socrate: „Astfel, poesis este toată pricina ce stârneşte un lucru ca să treacă de la starea de nefiinţă la aceea de existenţă. În felul acesta, creaţiile ce se fac prin orice tehnică sunt poesii, iar creatorii lor, oricare ar fi, se numesc poeţi”. (Platon, Banchetul) Poezia rămâne a fi, aşadar, darul, p
rin care se revigorează viul, ontosul, fiinţa. Tocmai din acest motiv pentru greci poezia se confunda – de la o limită încolo – cu viaţa. Pornind de la grecii din vechime, m-am obişnuit să pun un semn de egalitate între poezie şi viul dinlăuntrul nostru – condiţie a dialogului cu Dumnezeu. Prin atitudinea lor faţă de poezie, înţelepţii Greciei de altădată vorbeau de atitudinea faţă de viaţă, deci, faţă de fiinţă, faţă de ceea ce se numeşte viu – un concept ultracriptic, de care abundă Sfânta Scriptură. Dacă în privinţa atitudinii faţă de viaţă şi faţă de poezie urmez grecii din Vechea Eladă şi, în special, presocraticii, mă despart, în schimb, de credinţa lor în Moire – Atropos, Clotho şi Lahesis – cele trei zeităţi, în faţa cărora se pleca până şi Zeus, deoarece Moirele decideau destinul oamenilor, convinşi prin educaţie, cutumă şi tradiţie de faptul că soarta fatalmente e predestinată, trasată, impusă de la naştere: fatum. Incomparabil mai apropiată de mine rămâne a fi credinţa romanticilor în puterea de a-ţi construi destinul şi de a-ţi decide devenirea, care pare – în opinia lui Georg Trakl – bolnavă: „Cât de bolnav pare tot ce devine”. Ca şi opera, aşadar, destinul, viaţa reprezintă o construcţie şi, da, un templu, sub a cărui amplă, spectaculoasă, incredibilă, deci, adevărată cupolă împărtăşesc credinţa lui Friedrich Nietzsche, conform căreia singura justificare a vieţii este cea estetică. Estetica, frumuseţea, arta în general nu sunt, prin urmare, „o înfrumuseţare a vieţii, o ademenire spre viaţă”, cum susţinea – încolţit de absurditatea îngrozitoare a existenţei – contele Tolstoi, ultimul Tolstoi, sau, mai exact, nu au cum să fie doar atât! Arta, estetica, frumuseţea alcătuiesc însăşi viaţa, viaţa activă, vie, cum o numea Fiodor Mihailovici, care prin moartea Nastasiei Filippovna – o Antigonă petersburgheză, disputată de prinţul Mîşkin şi ucigaşul Rogojin – ne sugerează că frumuseţea nu poate fi stăpânită.
Regăsindu-mi rădăcinile identitare clătinate, am început să-mi construiesc o identitate în poezia tratată ca un destin în devenire. Poate inclusiv din acest motiv mă raportez la poezie ca la un destin, ca la o patrie şi un loc ales, da-da, un loc divin – de vreme ce redăruieşte şi recreează viaţa, modelându-te! – şi ca la un punct de sprijin într-o lume din ce în ce mai alienată. Cum să-mi explic însă deruta în care mă regăsesc nu rareori, acel mal du siècle, despre care s-au scris tomuri? Cum şi în ce fel să sap, în continuare, în firea oamenilor de prisos, î
n firea dedublaţilor subteranei, locuiţi şi ei de mal du siècle, dacă nu recitind cărţile iubite ale marilor ruşi şi încercând să pricep sursa răului fără nume, de care sunt locuiţi reprezentanţii ilustrei tipologii celebre, în frunte cu dragul şi adesea bombănitul Peciorin sau fiul rătăcitor, Oneghin? Oare cele circa două secole de ocupaţie străină să-şi fi lăsat atât de profund amprenta asupra pământului numit Basarabia? Şi asupra actualului teritoriu românesc – laolaltă cu oamenii lui minunaţi – patina lăsată de turci, tătari, unguri sau sovietici, să fie, oare, iremediabilă? Care să fie numele răului care bântuie România, un rău ce pare a fi fără leac? Cum se numeşte norocul – redefinit, câteodată, drept miracol – care mai ţine acest pământ cât de cât întreg, cât de cât legat prin acelaşi idiom şi acelaşi loc? Noroc, miracol confundate nu rareori – şi identificate până la imposibilitatea de a le distinge – cu credinţa în misia naţiunii române şi, respectiv, a literaturii dăruite lumii de acest neam, descins din geţi şi daci, neam, care a dăruit Europei una dintre cele mai vechi civilizaţii.
Citind relativ de curând Jocul şi fuga – o recentă capodoperă, semnată de Nicolae Breban – am urmărit modul atipic, de o gravitate disperată şi pedantă, al acestui creator al unor realităţi abisale de a răsturna o prejudecată. Unul dintre miturile vehiculate în acest op de respiraţie majoră – alături de mitul politic, mitul renaşterii naţionale, mitul timpului, mitul istoriei – într-un timp al demitizărilor programatice şi, în esenţă, maligne, este Mitul Locului. Teoria unuia dintre personajele genialoide din această creaţie de vârf a romancierului, care analizează două realităţi dramatice – stalinismul şi mişcarea legionară – aduse faţă în faţă şi analizate din unghiuri, uneori, contradictorii, constă în următoarele: nu atât oamenii sfinţesc locul numit în istoria popoarelor europene România, cât exact invers, noi înşine, românii, suntem sfinţiţi 
de acest Loc: un loc, fără îndoială, straniu, binecuvântat de Dumnezeu, un topos aflat la răscrucea unor mari puteri ale lumii şi, în ciuda vitregiilor istoriei, în ciuda setei de expansiune a unor imperii din vecinătate, rămas cât de cât integru, adunând, de milenii, o seamă de oameni şi închegându-i în ceea ce numesc manualele de istorie şi dicţionarele naţiune, e adevărat, încă nu pe deplin conştientă de imensul noroc de a fi aici, de secole, pe ambele părţi ale Carpaţilor, de a vorbi acelaşi idiom latin şi de a avea aceeaşi istorie străveche, aceeaşi cultură, aceiaşi eroi, martiri şi sfinţi, cum afirmă un personaj al autorului romanului Bunavestire, personaj, care, în condiţiile unei dictaturi de o brutalitate neverosimilă, aşteaptă, pregăteşte şi visează – incredibil – o renaştere a naţiunii române. Este exact ceea ce ne dorim şi noi, aşteptând o eliberare a acestei naţiuni din chingile unei legende maligne, promovată şi susţinută cu o rapiditate de neînţeles într-o ţară de la Nord-Vestul Pontului Euxin, cunoscută de-a lungul veacurilor, în primul rând, prin deschidere, ospitalitate şi prin valorile dăruite culturii universale: Constantin Brâncuşi, George Enescu, Nicolae Iorga, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Nichita Stănescu şi alţi mari creatori. Cred că periodic trăim nişte timpuri ale incertitudinii şi derutei, când noţiunile şi valorile esenţiale se impun să fie redefinite şi readuse în regim de urgenţă în matricea contemporaneităţii. Între aceste noţiuni şi valorile numite esenţiale, de bună seamă, nu pot lipsi modelele prin care s-a fondat civilizaţia iudeo-europeană, aflată, la ora actuală, în decadenţă.
În timp ce făceam o indirectă laudă a vieţii şi a viului, a fiinţei şi a poeziei, văzute ca patrie, destin şi sursă a vieţii, am lunecat, treptat, spre identitate şi starea de exil simţit şi trăit acasă, stare, în esenţă, spuneam, de neînţeles. Pomenindu-mă, la sfârşitul acestor însemnări, la o răscruce, mă gândesc la acel proroc german, asemănat de Thomas Mann cu un Hamlet al filosofiei europene, care exclama, în paginile uneia dintre cărţile sale de o densitate unică: „Mai trebuie făcute atâtea încercări! Mai trebuie descoperit atâta viitor!”. (Aurora) Se cuvine, aşadar, să mai încerc o dată, apoi încă şi încă o dată, să pricep de ce, oare, mă simt acasă – în exil. Se cuvine, alături de aceste tentative şi exerciţii de înţelegere, în ciuda amărăciunii şi a deznădejdii care mă încearcă, să descopăr „atâta viitor”! Nu este exclus ca incapacitatea de a înţelege să fie, ea însăşi, un fel de casă şi exil, totodată. Da, casă şi exil, de care mă apropii şi mă voi apropia, în continuare, prin intermediul scrisului, căci ce poate să reprezinte scrisul dacă nu o încercare de a înţelege, deşi ceva mai profund şi mai înţelept din tine ştie că există lucruri, stări, senzaţii, amintiri şi întâmplări care – oricât ai încerca să le limpezeşti – vor păstra, totuşi, o aură imposibil de descris, imposibil de pătruns cu mintea. Cu toate acestea, vei încerca, iarăşi şi iarăşi, să te apropii de acea aură, din alt unghi, din aerul altor biblioteci, îndrăznind să te uiţi cu alţi ochi la strălucirea ei, peste care se va lăsa, abia vizibil, surâsul adâncurilor, surâsul modelelor dintotdeauna.
În această epocă a reevaluărilor şi revizuirilor, uneori-adeseori, abuzive, în această epocă de confuzie generalizată sub semnul globalizării şi a politicii corecte, unitatea de măsură a valorilor – dacă, de bună seamă, există una – ar putea şi cred că ar trebui să fie cea propusă de autorul volumului Ecce homo: „Cât de mult adevăr suportă, cât de mult adevăr îndrăzneşte un spirit? Aceasta a devenit pentru mine, în tot mai mare măsură, unitatea de măsură a valorilor”, căci „fiecare realizare, fiecare pas înainte în cunoaştere purcede din curajul, din duritatea faţă de sine însuşi, din puritatea 
morală faţă de sine însuşi”. Prin Porfiri Petrovici, Fiodor Mihailovici Dostoievski afirma un adevăr crescut parcă din aceeaşi îndrăzneală, invocată de geamănul său: „Puterea i se dă numai celui care îndrăzneşte să se aplece şi să o ia. Aici e vorba doar de un lucru, unul singur: să îndrăzneşti, atât!”. Este exact ceea ce a făcut orbul cerşetor Bartimeu, când l-a auzit pe Iisus. Numindu-l Fiul lui David – adică la fel cum îl răsfăţau adesea galileenii – Bartimeu i-a cerut, cu umilinţă şi insistenţă, îndurare şi, în pofida mustrărilor ucenicilor şi a celorlalţi oameni, care Îl însoţeau pe omul de origine divină la ieşirea din Ierihon, orbul a continuat să ceară milă. „Îndrăzneşte! Ridică-te, căci te cheamă!” i-au spus, atunci, martori ai insistenţei curajoase a cerşetorului, cei din preajmă după ce Fiul lui David le-a cerut ca orbul să vină la El. Iisus i-a redat vederea acelui orb, spunându-i, apoi, să plece: „Credinţa ta te-a vindecat!”. (Evanghelia după Marcu 10:25)
Prin urmare, curajul moral e cheia, una dintre chei. Abia când ajungi la rădăcina curajului moral, imposibilul ţi se va arăta ca o uşă deschisă vraişte. Cu condiţia să nu uiţi lecţia lui Porfiri, dată lui Rodion Raskolnikov, care nu încetează să zâmbească pierdut-ironic până pătrunde adevărul profund şi simplitatea izbitoare din spusele criptice ale acestui involuntar salvator şi duhovnic, ascuns sub masca unui anchetator judiciar: „Fă-te soare, şi o să te vadă toată lumea. Dar soarele trebuie să fie mai întâi soare. Iar zâmbeşti, de ce: că fac pe Schiller?”
Dar ce înseamnă să fii soare?
■ Conferinţă ţinută la
Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia
(Ca’ Bembo, Aula Dottorato,
Fondamenta Sangiantoffetti, 30123 Venezia)
