Destinul est‑european al Veneţiei. Cazul românesc (secolele XVI‑XVIII)
Dacă este adevărat că Italia a pregătit dintotdeauna contactele Occidentului european cu Orientul continentului, Veneţia a păstrat mult timp fotoliul de orchestră italian pentru legăturile cu moştenirea bizantină şi lumea otomană, cu Balcanii grecilor şi slavilor, mai ales între 1500 şi 1800, cele trei secole ce au marcat zenitul şi decadenţa Serenissimei. Exemplar îmi pare faptul că istoricii şi geografii peninsulari originari din orice oraş italian au ales aproape mereu Veneţia ca loc al publicării scrierilor lor despre Europa Orientală, iar dintre acestea pe cele privind spaţiul latinităţii răsăritene, cel al românilor.
La Veneţia, în 1596, îşi tipăreau cărţile piemontezul Giovanni Botero cu ale sale Relazioni universali, padovanul Giovanni Antonio Magini cu a sa Geographia ptolemaica şi calabrezul Lorenzo d’Anania cu Universala fabrica del mondo (ajunsă la a treia ediţie), cu texte care se completau şi care dădeau informaţii, nu mereu flatante, despre românii care erau „di natura molto instabili e indegnosi con l’idioma che dimostra loro origine”. Şi tot la Veneţia, în 1718, florentinul Antonio Maria Del Chiaro îşi va tipări Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, unde cele două ţări româneşti îi apăreau, într‑un veac al Turcocraţiei apăsătoare, „a guisa di due navi in un mar tempestoso”.
Între aceste două repere, secolul al XVI‑lea şi cel al XVIII‑lea, istoria culturală ne dezvăluie o anume apetenţă a Veneţiei pentru lumea românească, pentru aceea est‑europeană în general, şi
aceasta pentru câteva motive ce merită atenţia noastră.
Primul ar fi afinitatea evidentă a Nordului italian cu o Europă răsăriteană unde Genova fusese o prezenţă neguţătorească notabilă în secolele XIII, XIV şi XV şi unde Veneţia va prelua iniţiativa în veacurile XVI, XVII şi XVIII.
Dacă în Quattrocento şi puţin după 1500 italienii prezenţi în mediile catolice ale Poloniei, Ungariei şi Transilvaniei, episcopi, cronicari, arhitecţi, sculptori veneau de obicei din Florenţa, reprezentând modernitatea gândirii şi a creaţiei – faţeta „up to date” a acestui export de civilizaţie italiană purtând numele unui Franciscus Italus Florentinus, al unui Bartolomeo Berreci –, în mediile ortodoxe mai îndepărtate, precum Moscova, se găseau arhitecţi italieni care, chemaţi de marii cneji, erau, fără nicio excepţie, nord‑italieni veniţi din Milano şi din Bologna (Antonio Solari, Marco Ruffo, Alvise Lamberti da Montagnana, Ridolfo Aristotelo Fioravanti). Creaţiile lor medievalizante, de la turnurile de apărare până la portalurile bisericilor, răspundeau foarte bine unei mentalităţi încă medievale care era cea a Rusiei de dinainte de Ivan cel Groaznic.
Această persistenţă într‑un registru medieval şi decorativ la nivelul morfologiilor şi al structurilor vizuale în Europa Orientală, completată de recurenţele medievale din literatura, din muzica, din mentalul acestei „Europe fără Renaştere” răspundea perfect reminiscenţelor gotice din spaţiile lombard, ligur şi veneţian, facilitând contactele dintre cele două lumi, aceea catolică nord‑italiană şi aceea est‑europeană, tot catolică, uneori protestantă şi, desigur, în chip majoritar ortodoxă.
Rolul genovezilor şi cel al veneţienilor în comerţul est‑european, locul Veneţiei în apariţia tiparului slav în Balcani, la Cetinje (1494), şi pe această filieră în Muntenia, la Târgovişte (1508), vor fi completate, spre mijlocul secolului al XVI‑lea, prin valul de meşteri arhitecţi nord‑italieni, din Veneţia, Milano, Verona, Mantova, Bologna, care, mai curând străini de rafinamentele Toscanei, vor difuza, în această lume pregătită să‑i primească, forme pline de dinamism, de decorativism, de asimetrie, uneori, ale unei arte italiene septentrionale, pe care o puteau asimila mai uşor cei din Orientul european care trăiau aici în secolul al XVI‑lea într‑o ambianţă medievală, gotică târzie sau post‑bizantină (printre aceste forme trebuie menţionat aşa-numitul „coronament cu atic polono‑lombard”, răspândit din Suedia până în Transilvania, la catedrala din Bistriţa – operă a lui Petrus Italus de Lugano –, apoi la castelele de la Lăzarea şi de la Bran). Dintre toate centrele Italiei de nord, Veneţia a fost cea mai legată de această lume est‑europeană conservatoare, prin tradiţionalismul său mărturisit din Trecento încă prin gustul său „istorist”, regăsit în pictura şi în literatura de tip cronaca (fenomen cercetat cândva de Patricia Fortini‑Brown), prin aristotelismul conservator al Universităţii din Padova, prin tendinţele decorative şi persistenţa neobişnuită a goticului, printr‑o anumită întârziere faţă de restul Italiei (ceea ce reiese foarte bine din studiile asupra patronajului artistic datorate lui Francis Haskell) şi prin disponibilitatea veneţiană pentru întâlniri cu Răsăritul european.
Cel de‑al doilea motiv al amintitei apetenţe veneţiene rezidă în contactele umane directe la nivelul elitelor sociale, politice şi culturale. Câteva cazuri transilvane, valahe şi moldave de la sfârşitul secolului XVI şi din primele decenii ale veacului următor sunt evocatoare în acest sens, implicând raporturi matrimoniale, religioase şi artistice cu Italia de Nord şi, mai ales, cu Republica Lagunelor.
Transilvania, de pildă, a fost dominată de două neamuri princiare de origine maghiară, notoriu italofile: familia Zápolya, cu Ioan al II‑lea Sigismund – pe care Giovanandrea Gromo îl socotea cel mai mare „prieten al naţiunii italiene” dintre toţi principii vremii – şi mai ales mama sa Isabela, fiică a unui Iagelon polonez şi a unei regine de origine milaneză, Bonna Sforza, şi familia Báthory, care a cultivat o autentică „italomanie” culturală al cărei centru a fost curtea de la Alba Iulia. Erau invitaţi aici arhitecţi precum Domenico da Bologna – autor de proiecte pentru cetăţi nobiliare (Vinţul de Jos, Gherla) –, muzicieni precum madrigalistul Giovanni Battista Mosto sau Pietro Busto – care vorbeşte despre descoperirea de antichităţi ale Daciei romane –, sau eretici anti‑trinitarieni – toleraţi în Ardeal ca nicăieri în altă parte într‑o Europă însângerată de războaie religioase – precum sienezul Fausto Sozzini şi piemontezul Giorgio Blandrata, „scelerato Phisico” pentru adversarii săi doctrinari.
La Veneţia erau dedicate sonete principelui Ioan al II‑lea Sigismund şi de la Veneţia venea gravorul Giacomo Franco, care realiza un portret, după o imagine pictată „ad vivum” de un artist flamand, faimosului cuceritor al Transilvaniei din ultimul an al veacului al XVI‑lea, domnul valah Mihai Viteazul; fratele acestuia, Petru Cercel, prinţ umanist ce avea în preajmă‑i tot un nord italian, secretarul său devotat, Franco Sivori, îşi publica, tot la Veneţia, în 1586, un imn religios scris în italiană, care se află în volumul Dialoghi piacevoli del Sig. Stefano Guazzo.
Această atmosferă impregnată de Italia s‑a prelungit dincolo de 1600, deoarece principele ardelean protestant Gabriel Bethlen a întreprins un patronaj cultural unde cei din nordul Peninsulei şi, mai ales, din Veneţia au deţinut un loc eminent. Arhitecţii săi, de pildă, veneau din Mantova (Giovanni Landi), din Verona (Giacomo Resti, care copia la Oradea Villa Farnese de la Caprarola a lui Vignola), din Veneţia (Agostino Serena, „architectus venetus”, al cărui nume putea fi citit pe portalul castelului de la Iernut, acolo unde apare o „loggia”, element de arhitectură importat foarte probabil din Veneţia, tocmai pe o filieră transilvană pe care va ajunge în Muntenia, către 1641‑1642, la casa nobiliară de la Filipeştii de Târg a postelnicului Constantin Cantacuzino. Aceşti fundatores italieni menţionaţi şi de cronicarii saşi ai provinciei au lucrat pe şantierul palatului de la Alba Iulia după 1614 şi este instructiv de văzut cum aici, într‑o clădire princiară decorată cu tapetes inaurata veneţiene şi flamande, unde principele Bethlen făcea somptuoase Spensen und Expensen, lucra un arhitect, veneţianul Serena, şi se găseau zeci de pânze cumpărate de la Veneţia, la preţuri modice, e drept, ceea ce trădează calitatea lor şi a autorilor rămaşi necunoscuţi.
Foarte diferit este cazul altor personaje amatoare de artă veneţiană venite în aceeaşi epocă, din acelaşi spaţiu românesc. Este vorba de episodul levantino‑veneţian care a durat o jumătate de secol – din 1570 până la 1620 – al voievozilor români din ramura Mihneştilor a dinastiei Basarabilor, domnind alternativ sau paralel la Iaşi şi la Bucureşti, Petru Şchiopul şi Alexandru al II‑lea Mircea – căsătoriţi în familii originare din Arhipelag, din Rodos şi Chios, cu rudenii apropiate la Veneţia, neamurile Amirali şi Salvaresso –, mai apoi Radu Mihnea, a cărui soţie era o Minetti veneţiană.
Documente mai demult editate, rămase neexploatate, ne lasă să ştim că sora Ecaterinei Salvaresso, doamna Ţării Româneşti, anume Maria Adorno Valargo, locuind la Veneţia, avea relaţii de afaceri cu „un signor Paul Coliar, pittor veronese”, nimeni altul decât autorul faimoasei Apoteoze a Veneţiei din Sala Marelui Consiliu din Palatul Dogilor, Veronese; mai mult, ea era donatoare, cu nepotul său, viitorul renegat Mihnea al II‑lea al Munteniei, la biserica San Maffeo din Murano.
De altminteri, este interesant de notat că într‑o epocă a manierismului amator de genealogii, unde imaginile strămoşilor erau mult preţuite, la Veneţia şi aiurea neamul Mihneştilor poseda portretul lui Vlad Ţepeş – ajuns la castelul Ambras din Tirol – şi pe cel, pierdut, al lui Ştefan cel Mare, străbuni ai lui Petru Şchiopul şi Alexandru al II‑lea Mircea.
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
