Mihaela Helmis în dialog cu Ioan Piso. Concordia, Înţelepciunea şi Geniul
Din cultul lui Malagbel se pare că s-a dezvoltat un cult extrem de important către sfârşitul Antichităţii, cultul lui Sol Invictus, cultul soarelui neînvins. O divinitate cu pretenţii de universalitate
Colonia Dacica Sarmizegetusa este considerată prin tradiţie capitala provinciei Dacia. Acest p
rim oraş al provinciei întemeiate de romani la nord de Dunăre în anul 106 p. Chr. îşi are originea simbolică în legătură cu fosta capitală a Regatului Dac, de unde preia şi denumirea. Este unul dintre siturile emblematice pentru arheologia clasică din România, aici desfăşurându-se ample cercetări de aproape un secol.
În ultimii ani, situl de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa demonstrează un potenţial major pentru a deveni un vector al dezvoltării durabile pentru întregul areal al Ţării Haţegului, beneficiind de o serie de proiecte de restaurare de anvergură în zona forului lui Traian şi a capitoliului. Există, de asemenea, un proiect în curs de derulare care are în vedere realizarea unui nou muzeu de sit, cu o importantă componentă digitală.
La Muzeul Naţional de Istorie a României a fost organizată expoziţia „Sarmizegetusa – începuturile Daciei romane”, în parteneriat cu Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei (Cluj) şi Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane (Deva). Au fost aduse în atenţia publicului şi a specialiştilor date ştiinţifice şi bunuri culturale de primă importanţă rezultate prin săpăturile arheologice de dată recentă întreprinse în cuprinsul acestui valoros oraş antic.
Prin tradiţia îndelungată şi anvergura cercetării arheologice, precum şi prin impactul rezultatelor în mediul ştiinţific naţional şi internaţional, situl s-a impus drept unul dintre cele mai bine cunoscute pe plan european. Ca o consecinţă firească, în urmă cu peste un deceniu, acest oraş antic a fost desemnat de Ministerul Culturii Naţionale din România ca fiind sit arheologic prioritar. Atracţia acestui loc istoric asupra publicului este una cu totul aparte, de vreme ce acesta este cel mai vizitat sit arheologic din România. Explicaţia acestui fapt rezidă atât în istoria dezvăluită de cercetarea aprofundată a oraşului antic, de poziţia şi semnificaţia sa aparte, precum şi de mediatizarea constantă a rezultatelor arheologice majore din ultimii ani. După cum arată organizatorii expoziţiei în caietul-program, expoziţia reuneşte peste 140 de artefacte, o importantă parte dintre acestea provenind din cercetări arheologice recente, în unele temple putându-se efectua corelaţia dintre inscripţii şi ofrande – edificiul de cult al divinităţilor Domnus şi Domna sau edificiul cu dedicaţii pentru zeii de la Palmyra, monument aflat în curs de cercetare. E locul în care în vara 2017 a continuat cercetarea o echipă arheologică coordonată de prof.dr. Ioan Piso, istoric, epigrafist, profesor de istorie veche la Universitatea Babeş-Bolyai şi director al Muzeului de Istorie a Transilvaniei din Cluj între 1997-2011. Pentru a-i putea călca pe urme nu doar ca simpli vizitatori, profesorul Ioan Piso – care şi-a legat numele de Colonia Dacica Sarmizegetusa, asemeni marilor săi înaintaşi Constantin şi Hadrian Daicoviciu – ne sugerează să revenim la câteva bune obiceiuri ce au făcut posibilă România modernă.
Mihaela Helmis: Suntem într-o zonă în care trăieşte satul, la 15-20 de metri de spaţiul cercetat în parte, dar în care e continuată şi in această vară săpătura. Ce mai caută arheologii?
Ioan Piso: Ne aflăm în afara forului vechi, în afara Forului lui Traian, la vest de el, într-un cartier de locuinţe de piatră construite peste nişte case de lemn. Primii colonişti au avut locuinţe de lemn, şi abia după aceea şi-au durat clădiri de piatră. Ce vedeţi aici este o mare locuinţă de piatră, care a avut două faze de construcţie. Iar în a treia fază, la începutul secolului al III-lea, peste o parte din această locuinţă a fost înălţat un templu. Foarte interesant, un templu al zeilor palmireni.
Noi acum vedem o movilă de piatră, care probabil a căzut din construcţie.
Ce vedeţi acolo este un podium pe care se înălţa templul propriu-zis. Templul se înălţa la nivelul cel mai înalt, era îmbrăcat în marmură, avea patru coroane corintice de marmură, deci, era un templu tetrastil, corintic…
Aproximez dimensiunea: cam de 8 metri jumătate pe 8 jumătate.
Da. Se urca pe trepte de marmură, de la un nivel foarte înalt, pentru ca nivelul în cursul celor 150 de ani de funcţionare a acestui loc, s-a tot înălţat. Ce vedeţi in această fază sunt substrucţiile treptelor. Treptele erau de marmură, foarte frumos executate, purtând inscripţia celui care le-a plătit. A făcut treptele din banii săi.
Am auzit, desigur, despre Palmira antică. Despre Zeii Palmireni din când în când, ca şi despre faptul că aici s-a găsit cu cale să se înalţe un asemenea templu. Cine erau, sau de ce erau aşa de mulţi asemenea locuitori la Sarmisegetuza, pentru a avea nevoie de un loc de cult special?
Problema Palmirei a devenit foarte actuală mai ales de când ticăloşii ăia au distrus ce era mai frumos la Palmira, şi anume templul lui Baal Shamin. Cum au ajuns palmirenii la Sarmisegetuza şi în Dacia? I-a adus împăratul Hadrian, în anii 117-118, erau călăreţi, arcaşi călări, pentru a-i opune altor călăreţi dinspre Câmpina Panonică sarmaţilor. Prin urmare, trupele de palmireni vor fi staţionate la Tibiscum, Jupa de astăzi, chiar în apropierea Sarmisegetuzei, undeva probabil la Voislova, şi în orice caz la Porolissum, în nord. Deci, tot pe graniţa de vest. Dar n-au venit aici numai ca soldaţi palmirenii. Au venit ca negustori, cu toţii cetăţeni romani, dar care, ca orice comunitate semită, şi-a păstrat individualitatea. Personalitatea. Deci, deşi buni cetăţeni romani, ei au ajuns aici la Sarmisegetusa până la cele mai înalte magistraturi, dar şi-au păstrat limba şi divinităţile.
În plus, romanii, în tăvălugul „globalizării” lor, au dat peste tot peste comunităţi care, ca şi astăzi, au încercat să-şi păstreze identitatea.
Romanii respectau individualitatea, personalitatea oricărei comunităţi, în schimbul lealităţii faţă de statul roman. Şi mai trebuie să aveţi în vedere faptul că erau politeişti. Pe lângă 50-100 de zei mai aveau loc încă alte câteva zeci. Nu era nicio problemă. Adoptau toate divinităţile. Adoptau divinităţile inamicilor. Când asediau o cetate inamică, avea loc un act de chemare, de invitare a divinităţilor inamice să vină la romani, fiindcă vor avea condiţii mai bune, vor avea temple, sacrificii mai bogate şi aşa mai departe. Romanii acceptau orice alte divinităţi şi le primeau în cetate, chiar în imediata apropiere a Forului, cum s-a întâmplat cu aceste divinităţi palmirene. Avem de-a face cu o triadă. Principiul Triadei este oriental, îl găsim în Babilon, îl găsim în toată Asia, îl găsim la romani adus de etrusci în Italia, care şi ei vin de undeva din Asia Mică. Triada romană, triada capitolină, constă din Jupiter, Iuno şi Minerva. Principala triadă palmireană constă din Bel, din Malagbel, trimisul lui Bel, şi din Iarhibol, un zeu solar, care de obicei sunt reprezentaţi în ţinută militară. Statuile nu s-au păstrat, în schimb s-au păstrat inscripţiile. Extrem de interesante. Iar din cultul lui Malagbel se pare că s-a dezvoltat un cult extrem de important către sfârşitul Antichităţii, cultul lui Sol Invictus, cultul soarelui neînvins. O divinitate cu pretenţii de universalitate. Toate aceste divinităţi cu pretenţii de universalitate, cum a fost Sol Invictus, cum a fost Isis şi Serapis, Mitras, de origine Iraniană – toate aceste divinităţi, toate aceste religii acceptate de statul roman au pregătit drumul către monoteism. Sigur, la asta a contribuit şi criza secolului al III-lea, încercarea de a găsi o relaţie mai directă cu divinitatea, ceea ce în religia oficială romană nu exista. În religia oficială romană făceai un contract cu divinitatea. Dacă tu, Jupiter, mă ajuţi să ajung sănătos acasă, eu îţi închin un altar. Dar Jupiter trebuia să se ţină de partea lui de contract. Dacă nu, nu vedea altarul! Dar poate vă întrebaţi ce aveau cu creştinii, romanii care erau atât de indulgenţi cu toate religiile? Creştinii nu se supuneau unui act esenţial pentru romani, şi anume sacrificiul la altarul împăratului. Ceea ce nu însemna altceva decât lealitatea faţă de statul roman. Şi cum au declarat că nu există decât un singur Dumnezeu, nu se închinau la nimeni. Mai degrabă aş zice că abia aşteptau să ajungă în rai. Adică se ofereau pe tavă, pentru a deveni martiri. Vedem şi la alte religii, şi astăzi, aceeaşi aplecare.
Ceea ce găsim aici în săpătură e într-un fel compartimentat şi evidenţiat de specialiştii arheologi. În faţa noastră se găseşte o incintă pătrată, în stânga treptelor de acces spre podiumul despre care vorbeaţi şi spre altar.
În arheologie se lucrează prin secţiuni şi se deschid suprafeţe. De fiecare dată avem grijă să păstrăm un profil în care găsim, cronologic, toate elementele. Noi săpăm de sus în jos, dar le citim de jos în sus. De pildă, P2 şi P1, reprezintă fazele de lemn. Urmează zidurile fazei de piatră, apoi substrucţia unei prime podele, nr. 212, din bolovani mari şi mici, apoi o podea de lut ars, pe urmă refacerea podelei, pe urmă o altă umplutură. 103, 102 marchează substrucţia podelei celei de a doua faze a clădirii de piatră, 201 este umplutura în vederea celei de a treia faze, contemporană cu templul palmirean. Toate aceste elemente se cheamă contexte, iar noi deschidem o fişă pentru fiecare dintre ele. Descriem fiecare context, adunăm materialul specific, le datăm, şi pe urmă, de jos în sus, povestim ce am găsit şi reînviem istoria unui loc.
Ceea ce se poate vedea aici e ceea ce numim uneori „feliile” istoriei.
Ca un doboş. Cunoaşteţi tortul Doboş. Foaie peste foaie.
Doar cu consistenţă diferită în cazul acesta.
Exact. Ceea ce necesită foarte multă muncă, foarte mult efort, dar se şi gândeşte mult în arheologie. Arheologia seamănă cu meseria de detectiv.
Să simţi… să ai nas pentru probe.
Să ai nas pentru probe şi să intuieşti adevărul. Mai putem şi greşi, şi asta e frumos în meseriile astea. Ştim că nu vom găsi niciodată adevărul absolut, dar meritul istoricului este că îl caută.
Cât vor rămâne aceste cifre aici? Până când se documentează?
Da. Până se documentează. Apoi noi vom distruge şi acest profil, să vedem ce este dedesubt. Trebuie să înţelegem că arheologia distruge monumentul într-un fel. Important este să adunăm suficientă documentaţie pentru a ne „răscumpăra păcatul” şi pentru a vedea cum s-ar putea consolida, cum s-ar putea restaura, măcar parţial, acest monument.
Se spun în fiecare an, atât cât aveţi posibilitatea, noi şi noi istorii despre felul în care treceau câte 100 de ani, câte două decade, câte o generaţie, aşa încât să se petreacă nişte schimbări. Dumneavoastră spuneţi că arheologia, prin cercetare, prin săpătură, distruge. Dar…
Dar şi scoate la iveală!
Dar pentru acest loc, unde lucraţi acum, ce-ar fi de dorit mai degrabă? Refacerea, găsirea unor soluţii pentru reconstituire sugestivă şi grăitoare pentru noi, cei de astăzi, sau acoperirea pentru conservare?
Eu aş vedea următoarea soluţie aici: o umplere până la ultimul nivel de călcare, fiindcă nu poţi ilustra niciodată toată istoria, toate fazele… Apoi restaurarea treptelor cu piesele pe care le avem – avem blocuri de marmură, avem coloane, avem capiteluri, baze de coloane – şi aş încerca să înalţ una sau două coloane ale templului.
Asta să se cheme arheologia reconstructivă.
Da, asta să se cheme restaurare. Fără însă a merge prea departe, fără a risca să falsificăm monumentul.
E foarte important să nu avem imagini false.
Sigur, ar fi dorinţa turistului de a vedea ceva mai mult decât ziduri goale, dar datoria omului de ştiinţă este să respecte monumentul.
Greu de ţinut cumpăna…
E rău să n-ai bani ca să restaurezi. Uneori însă este şi mai rău să ai prea mulţi bani şi să te simţi îndemnat să faci prea mult.
S-au făcut greşeli.
Din păcate, da. Dar înainte de a părăsi templul palmirean, să privim un alt monument încă mult mai important, dezvelit în ultimii ani care este Capitoliul.
La ce distanţă e situat faţă de for?
Acesta este Forul lui Traian, dominat de Bazilică şi de Curia, adică sediul Senatului, al ordinului Curionilor. Lipit de el, dar având axul principal est-vest, se află Forumul Nou, dominat de Capitoliu. Ce-i cu acest Capitoliu? Orice Colònia – accentul e bine pus, Colònia – este, cum zicea un autor antic, Aurus Gellius, ca o efigie şi o copie a poporului roman, adică a Romei republicane. Are aceleaşi instituţii politice şi are un Capitoliu. Capitoliul este inima politică şi religioasă a Romei şi a fiecărei Colonii, a fiecărei còpii a Romei. Un lucru esenţial aici la Sarmisegetuza. Aniversarea Capitoliului din Roma, ridicat în anul 509 î.Hr., avea loc în fiecare an în ziua de 13 Septembrie. Atunci se organiza un „Epulum Iovis”, adică un banchet pentru Jupiter. Cu sacrificii, cu jocuri, cu invitaţi, cu chefuri, cu de toate. La Sarmisegetuza s-a găsit o inscripţie care vorbeşte despre un „Epulum Iovis” în ziua de 23 mai a unui an necunoscut.
La alt echinocţiu.
Da. 23 mai, pe latineşte „ante diem definum calendas iunias”. La Apullum s-a găsit ceva foarte asemănător. Şi acolo apare această zi de 23 mai, la dedicarea unui monument pentru Jupiter, Optimus Maximus – cel mai bun şi cel mai mare. Care este concluzia? Prima: un Epulum Iovis nu putea fi celebrat decât cu ocazia jubileului unui Capitoliu. Nefiind vorba de cel din Roma, care se sărbătorea în 13 septembrie, trebuie să fie vorba de cel din Sarmisegetuza, dedicat într-un an, probabil pe la 150, într-o zi de 23 mai. Atunci a fost adus în mod oficial cultul lui Jupiter în Dacia, la Sarmisegetuza şi în Dacia romană. Iar ziua de 23 mai a devenit cea mai importantă sărbătoare a Daciei.
Şi nu-i spunem o… invazie, ci o împământenire.
Sigur nu. O împământenire, evident.
La 140 de ani după aşezarea romanilor in Dacia.
Roma şi civilizaţia romană au adus atâtea beneficii, încât toţi cei care doreau să trăiască bine, să aibă un salariu, să intre în armată, să se îmbrace frumos, să bea un vin bun, să urce pe scara socială, doreau să devină romani. Nu era nevoie de „cursuri intensive” de limba latină. Toţi aveau interesul să devină romani, au făcut-o conştient şi au devenit romani. Indiferent de unde ar fi ei.
Cu toate drepturile cetăţeneşti.
Exact. Ei bine, ăsta ar fi prologul ideologic şi epigrafic, dar din punct de vedere arheologic, am găsit Capitoliul în anul 2007. Am ştiut exact unde să tragem secţiunea. Am zis: aici găsim Capitoliul. Şi l-am găsit. 30 pe 20 m, podiumul – atenţie, podiumul este înalt de 2 m. Coloanele, în număr de 6 în front, au 10 m înălţime. Camera zeului, Cella sau naosul, are o poartă de 8×6 m. Am găsit degetul mare al lui Jupiter, din statuia lui Jupiter. Uriaş! Ce înseamnă asta? O statuie a lui Jupiter, tronând, în înălţime de 5,50-6 m.
Deci, el de acolo, de pe tronul său, vedea prin poarta deschisă, printre coloanele de marmură, meterezele zidurilor pe care urma să le apere. Dar asta ne-o spune Vitruvius, marele arhitect roman. Aşa trebuia să fie!
Cel care întemeiază forul cere aprobarea divinităţii. Consultă auspiciile. Adică se împarte bolta cerească în patru, prin două axe sacre
Dacă ne imaginăm planul acestei aşezări, care includea şi numele vechii capitale a dacilor, dacă ne gândim la structura unei aşezări romane clasice, atunci trebuie să vă felicităm că aţi ştiut să citiţi locul şi aţi găsit Capitoliul!
Mai mult de jumătate de viaţă mi-am petrecut aici. Dar îmi place să simt…
Asta vine din studiu, din intuiţie?
Din dragoste faţă de meserie.
Şi dacă trecem gardul alături, în acest Forum vechi, de fapt, din ce perioadă datează ce vedem? Pentru că sigur, aici e o istorie romană de peste 200 de ani!
Datarea este, în cazul acestui For, foarte simplă. Înainte de toate: cum şi de ce este construit aici acest For? Tocmai aici? Cel care întemeiază forul cere aprobarea divinităţii. Consultă auspiciile. Adică se împarte bolta cerească în patru, prin două axe sacre, cardo-maximus, nord-sud, şi decumanus-maximus – est-vest, iar dacă semnele aprobatoare apar din zona zeilor celeşti, atunci e totul în regulă. Zeii îşi dau acordul. Atunci întemeietorul, reprezentantul împăratului, înfige în pământ groma – groma este un fel de teodolit al romanilor, cu care se poate viza – şi acolo unde cade la răsăritul soarelui umbra gromei, se tranşează Decumanus-maximus, axa sacră est-vest. Iar perpendiculara, care se fixează cu ajutorul gromei, axa nord-sud, se numeşte cardo-maximus. Noi am surprins exact acest loc. Unica descoperire de acest fel din imperiu! Şi pe acest loc, numit „locus grome”, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetuza i-a înălţat un monument lui Traian. La încrucişarea dintre Decumanus-maximus şi Cardo-maximus a fost înălţat Forul lui Traian, primul for al Sarmisegetuzei.
Nouă ne daţi un frison istoric. Vine din părinţii noştri ceva, dar dumneavoastră, ca specialist, fiorii trebuie să vă vină dintr-o revelaţie adeverită.
Avem inscripţiile. De pildă, la intrarea în for se afla o inscripţie uriaşă şi o mare parte din ea o puteţi vedea la muzeu. Din ea aflăm că împăratul Traian – „Imperator, Caesar, Divi, Nervae, Filius, Nerva, Traianus, Augustus, Germanicus, Dacicus…” şi aşa mai departe, urmează titulatura, „Coloniae Ulpie Traiane Dacice Sarmisegetuse Forum Deit” – i-a dat în dar Coloniei Ulpia Traiana Dacica Sarmisegetuza un for. Deci, împăratul este cel care îşi poate permite să ridice un asemenea monument. Iar Colonia Sarmisegetuza, pentru a se revanşa, ce face? Îi ridică şi ea nişte monumente, însă incomparabil mai modeste: Monumentul de la intrarea din for şi marele monument din mijlocul curţii, care este un trofeu închinat lui Traian de către Colonia Sarmisegetuza. Şi scrie acolo: „conditori suo” – „întemeietorului său”. Ei bine, pornind de la Forul din Sarmisegetuza, putem reanaliza Forul lui Traian din Roma. Se crezuse tot timpul că Senatul şi poporul roman i-au închinat Forul lui Traian, fiindcă se ştie că i-au închinat Columna. Ei bine, nu se poate! Din punct de vedere politic este imposibil. Arhitectura romană reproduce, de fapt, ierarhia politică romană. De fapt, Traian este cel care a dat în dar Senatului şi poporului roman Forul său magnific, cel mai grozav din Roma…
Şi nu vorbeşte doar despre o victorie!
Exact, iar Senatul şi poporul roman, pentru a se revanşa, i-au ridicat o celebră statuie ecvestră care între timp a pierit, ca şi Columna – care între timp, a rămas. Sunt monumente magnifice. Şi cu atât mai magnifice ne apar în condiţiile în care Forul a cam dispărut, dar nu se pot compara cu grandoarea acestuia, care a fost una dintre marile realizări arhitectonice ale umanităţii.
În felul în care arheologul poate să dea sens acestor semne, avem cu adevărat senzaţia aceea a unor relaţii care sunt materializate în ceea ce descoperiţi acum.
Da. Şi vedeţi legătura – dar pentru asta trebuie să şi gândeşti! – se poate face legătura între forul din Sarmisegetuza şi forul din Roma. În Forul din Roma s-au găsit câteva inscripţii. În timpul săpăturilor acestui for de aici, s-au găsit o sută de inscripţii, care lămuresc foarte multe lucruri în arhitectura romană din întregul imperiu, şi în ideologia romană. Raporturile de putere.
Norocul nostru că cercetările au început într-un moment istoric bun, pentru a fi găsite pe rând toate aceste semne.
De fapt, cercetările au început îndată după Primul Război şi edificiul a intrat în literatură, în mod fals, ca Palat al Augustalilor. Ei bine, augustalii, care sunt liberţi, foşti sclavi, bogaţi şi influenţi, au locul lor aici şi practică cultul imperial într-un anumit local. Şi l-am găsit. Dar ei ocupă numai o părticică din acest for. Găsim aici o mulţime de alte localuri, şi cel mai important este Curia, adică sediul Senatului local sau al Ordinului Decurionilor. Această Curie este, de fapt, un templu închinat – cui credeţi? – Concordiei! Bunei înţelegeri. Care este secondată de alte două monumente: al Minervei, al Zeiţei Înţelepciunii, şi Geniului Ordinului Decurionilor, care erau – cel puţin la romani, nu intru în politică – atât de preţuite. La romani însuşirile Senatului erau: Concordia, Înţelepciunea şi Geniul.
Cum să nu supravieţuieşti până la urmă, în orice condiţii?!
De fapt, cel mai mare merit pentru contemporaneitate îl au romanii, prin Dreptul lor. Dreptul Roman este cea mai mare moştenire pe care au lăsat-o lumii moderne, fără de care n-ar exista civilizaţie în sensul în care o cunoaştem astăzi. Şi Dreptul Roman nu prevede numai pedepse în anumite situaţii. A ajuns la un rafinament şi la un umanism incredibil! Vă dau două exemple: „summum ius, summa iniuria” – „supremul drept este suprema nedreptate”. Frumos, aşa e?
Tulburător…
Sau „in dubio pro reo” – în patru cuvinte exprimă ceea ce noi putem exprima în 10-15 cuvinte. Şi anume: „În caz de dubiu, trebuie să dai câştig de cauză acuzatului”. Frumos!
Şi mobilizator, în general.
Exact. Deci, pe asta se bazează instituţiile moderne, justiţia modernă şi speranţele noastre. Pe acest drept şi pe justiţie.
Cât despre reflexul în materie, în material, în felul în care relaţiile între oameni erau respectate prin instituţii şi prin expresia lor materială, prin clădiri, construcţii, temple, foruri, vedem că, probabil, fără stabilitatea relaţiilor nici cea a spaţiilor de locuire…
Societatea romană o putem noi critica, exista sclavie, fiindcă nu existau maşini. Maşinile au înlăturat exploatarea – cum se zicea pe vremuri – a „omului de către om”, deşi omul mai este exploatat şi astăzi. Numai că să nu uităm că societatea romană era totuşi o societate deschisă. Nu era împărţită în caste, era împărţită în grupuri… era stratificată, dar nu în sensul unor caste. Adică, prin merite personale, prin lealitate, prin eficienţă, nu în timpul unei singure vieţi, dar în două-trei generaţii puteai ajunge până în vârful piramidei sociale. Şi cel mai bun exemplu este un personaj strâns legat de Sarmisegetuza: viitorul împărat Pertinax, care a fost aici guvernator între anii 177-180. Unul dintre marii generali ai secolului al II-lea. Ei bine, el era fiu de libert, adică tatăl său era fost sclav. Ca fost sclav nu puteai urca foarte sus, nu puteai deveni senator, nu puteai exercita magistraturi. Fiul, însă, putea. Dar el era numai un „gramaticus”, un amărât de dascăl, fără mari şanse de înălţare. Dar a prins momentul războaielor orientale şi marcomanice, a devenit centurion, pe urmă a intrat în Ordinul Ecvestru, datorită meritelor a fost primit în Ordinul Senatorial, a condus o legiune cu care i-a spulberat pe inamici, a ajuns la Consulat – cea mai înaltă magistratură, a guvernat fără întrerupere 4 provincii consulare, printre care Dacia, a devenit „Prefect al Romei” şi a exercitat a doua oară consulatul. Iar în clipa în care a fost asasinat, în 31 decembrie 192, Împăratul Commodus, cine credeţi că a fost socotit cel mai vrednic spre a-şi asuma purpura imperială? Acest fiu de libert.
Dar care trecuse prin toate demnităţile.
Fără nicio prejudecată! N-a existat nicio prejudecată, iar Senatul şi armata l-au proclamat împărat.
Vorbim despre o lume ale cărei principii, nu numai în materie de drept, sunt un model pentru noi astăzi. Dar revenind la ce speraţi, cu toată luciditatea, pentru acest spaţiu atât de larg, care include şi locul în care săpaţi acum, din păcate mai puţin decât v-aţi dorit, ce urmează? Cum vedeţi peste 5-7-10 ani acest loc?
Ne dorim sănătate şi ne dorim sprijin din partea autorităţilor, şi cât mai puţine „beţe în roate” din partea autorităţilor şi din partea propriilor colegi. Dar, dacă-mi daţi voie, aş vrea să mai adaug ceva. Lumea romană ne-a lăsat Dreptul Roman. Nouă, românilor, ne-a lăsat o limbă romanică, pe care trebuie să o cinstim şi să o cunoaştem. Nu să ne batem joc în modul în care se face în parlament, la televizor, în public, din cauza lipsei de şcoală. Prima datorie a şcolii româneşti ar fi să reintroducă limba latină. Latina te învaţă să-ţi cunoşti mai bine limba, limba maternă, apoi te învaţă să gândeşti. Matematica are două răspunsuri posibile: pozitiv sau negativ. Interpretarea unui text latinesc sau grecesc te deprinde cu nuanţele, care sunt atât de utile şi în carieră, şi în viaţă. Cine este capabil să urmărească o frază a lui Cicero sau o Fugă a lui Bach, este un om inteligent şi capabil. Dar vedeţi că, din păcate, în zilele noastre se vorbeşte în propoziţii tot mai scurte…
Grea, dar nu în sensul împovărător, ci înălţător pentru noi – misiune, menire şi moştenire ne lăsaţi şi ne daţi „pe mână”.
Cred că, dacă am ţine cont de cele pe care ni el spuneţi şi care vin dintr-o vreme a lucrului aşezat, chiar avem şanse.
Vă mai spun un lucru: am fost ani de zile împiedicaţi să lucrăm la Sarmisegetuza, de pildă, şi între 2012 şi 2015, din cauza împotrivirii mele faţă de Proiectul de la Roşia Montană. Asemenea „pedepse” se dau!? Cine profită? Cine pierde? Dar fiţi siguri că voi ieşi în stradă şi data următoare.
Vă dorim să ieşiţi doar în şosea, în faţa acestui loc, care să fie reconstruit, aşa cum vă doriţi şi cum e firesc. Şi în care să ne simţim, aşa cum la un moment dat ni s-a părut că am fi, cu valoarea pe care o dau atenienii sau romanii locurilor de memorie pe care le au şi pe care, iată, şi noi le avem.
Şi nu uitaţi că sunt şi hunedorean pe deasupra. Deci, cu atât mai mult iubesc Sarmisegetuza.
