Privesc în jur şi constat că mai sunt, pe cât de puţini, pe atât de buni, editori în toate generaţiile, care sunt încă dispuşi să-şi cultive pasiunea, în ciuda greutăţilor, a lipsei de recunoştinţă şi chiar a ingratitudinii de care au adesea parte
După puzderia de edituri apărute la noi de douăzeci de ani şi mai bine, întrebarea 
mea poate părea nu numai surprinzătoare, ci chiar nelalocul ei. Iar dacă avem edituri, atunci şi editorii sunt la locul lor, căci, după DEX, editorul este „persoana care editează o operă”, explicaţie ce o neglijează pe cea dată lui a edita, care, potrivit aceluiaşi DEX, înseamnă, e drept, „a efectua lucrările de tipărire şi de răspândire a unei cărţi sau a unei publicaţii”, dar şi „a stabili, pe baza unei cercetări amănunţite, un text în vederea publicării lui (cu adnotaţii critice şi explicative)”, ceea ce este cu totul altceva.1 Cu alte cuvinte, dacă a edita are două sensuri, atunci s-ar cuveni ca şi editor să aibă tot atâtea. Fără a leza pe nimeni, căci amândouă îndeletnicirile sunt utile în egală măsură, cred că ar trebui să se distingă între lucrător într-o editură (sensul 1) şi editor (sensul 2). Atât în titlu, cât şi în text folosesc cuvântul editor cu acesta din urmă sens.2
Însă nici ediţie nu se află într-o situaţie mai bună, căci şi acest termen acoperă o pluralitate de situaţii a căror diversitate este ignorată de obicei. Într-adevăr, între simpla tipărire a unui text (cu toate operaţiile pe care le presupune) şi stabilirea ştiinţifică a unui text, se întinde un spaţiu ocupat de nu puţine alte varietăţi. Dintre acestea, mă opresc aici doar la reeditare, pentru simplul motiv că această îndeletnicire este confundată (voit sau nu) cu editarea critică.
Reeditările poartă, de obicei, menţiunea: Ediţie îngrijită de…, deşi de cele mai multe ori e greu de spus în ce constă rolul îngrijitorului. Aproape întotdeauna o asemenea reeditare reproduce o ediţie anterioară, cu tot cu lacunele, greşelile şi inexactităţile ei. Iar prezenţa unei prefeţe (semnată de regulă de altcineva decât de îngrijitor) nu salvează deloc situaţia, după cum ea nu se schimbă în bine nici prin simpla ataşare a unei Addenda cu articole publicate de autor prin diverse periodice.
Reeditările sunt îndreptăţite doar dacă reproduc textul unei ediţii critice, întocmite după criterii strict ştiinţifice. Dar cum la noi numărul ediţiilor cu adevărat critice este infim, rămâne să se înţeleagă ce neajunsuri poartă în ele asemenea reeditări. Situaţia este cu atât mai de neînţeles, cu cât peste puţini ani vom sărbători împlinirea unei jumătăţi de mileniu de la primul text coerent scris în limba română şi cu atât mai neplăcută cu cât în alte culturi, mult mai vechi, editorii şi-au făcut, tot de mult, şi ei, datoria.
Un probabil motiv (dar de realitatea căruia nu mă pot îndoi, în deplină cunoştinţă de cauză fiind) este dorinţa de a tipări cât mai multe texte, cât mai repede posibil, dorinţă ce nu este străină, cel puţin în anumite cazuri, de nevoia hrănirii unui orgoliu care ar putea să se manifeste mult mai rentabil în altă parte decât asupra gingăşiei cuvântului scris.
O adevărată ediţie critică nu poate fi urmarea nici a grabei, nici a superficialităţii şi nici, cu atât mai puţin, a nepriceperii. Ea este produsul norocos al unei competenţe interdisciplinare, pe care numai spiritele tardiv-renascentiste o mai pot avea. Şi cum ele sunt tot mai rare într-un timp al supra-specializărilor, acestei cerinţe i se răspunde, relativ des, prin organizarea unei echipe editoriale, în componenţa căreia intră, alături de editorul propriu-zis (care redactează componentele obişnuite ale unui aparat critic), un istoric literar (care scrie studiul introductiv), un istoric sau un istoric al culturii ori, mai bine, şi unul, şi altul (care alcătuieşte/alcătuiesc tabelul cronologic), un lingvist (care face transcrierea interpretativă şi întocmeşte glosarul), unul sau mai mulţi traducători (care prefac pe româneşte secvenţele şi cuvintele scrise în alte limbi) etc. Soluţia este însă discutabilă, din cauza lipsei de omogenitate profesională a unei astfel de structuri. De pildă, un traducător prost sau care ştie orice alte limbi decât cele din care ar urma să traducă sau, tot ca exemplu, un lingvist specializat în orice altceva decât în domeniul care interesează aici, pot zădărnici şi chiar compromite efortul celorlalţi membri ai echipei. Faţă de orice altă variantă posibilă, cea a editorului unic este de departe preferabilă.
Întrebarea din titlu indică probabilitatea tot mai scăzută ca la noi să se poată beneficia de o asemenea soluţie. La noi, unde şi filologia, şi istoria, şi biblioteconomia, şi arhivistica se dezic tot mai mult de menirile pe care le vor fi avut cândva, la noi, unde profesiunea de editor este, dacă nu defăimată de-a dreptul, în orice caz bagatelizată, la noi, unde ediţiile critice, ca fundamente ale perpetuării unei tradiţii culturale naţionale, sunt puse pe acelaşi plan cu produsele dubioase ale tiparniţelor de te miri unde, la noi, unde…, la noi…, la noi…
Editorul nu este numai produsul învăţământului superior; acesta nu poate decât să dea un impuls în direcţia dorită, dar adevărata sa formare presupune o activitate susţinută, permanentă şi preţuită în locuri de muncă dispărute din nefericire. Extraordinara „şcoală” de editori de la Minerva a pierit odată cu instituţia.
Fac, fără să vreau, o comparaţie cu situaţia din Germania, pe care întâmplător o cunosc mai bine. La Heidelberg, de pildă, funcţionează Institut für Textkritik3 şi tot aici este organizat un masterat (Editionswissenschaft &Textkritik4) cu durată de patru semestre, care hrănesc cultura acestei ţări cu specialişti excelent pregătiţi. Alcătuirea ediţiilor critice se face aici metodic şi serios, într-un ritm convenabil performanţei. De pildă, ediţia ştiinţifică a operelor lui J. G. Fichte, care însumează 42 de volume, a fost pregătită între 1962 şi 2012, iar cea a operelor lui H. v. Kleist – între 1988 şi 2010. Mai adaug că, la prestigioasa editură De Gruyter, apare revista „Editio”. Jahrbuch für Editionswissenschaft 5, în care se publică studii de mare interes pentru acest domeniu preţuit în altă parte, dar nesocotit aici.
Semnul cel mai sigur că profesia de editor este pe cale de dispariţie în cultura noastră este nu numai raritatea tot mai îngrijorătoare a celor care o mai practică, ci şi rarefierea şi chiar dispariţia cronicii ediţiilor, ilustrată, la intervale diferite, de Z. Ornea, de Dan Mănucă, de Ion Simuţ, de Răzvan Voncu şi de încă nu multe alte nume. De altfel, Ion Simuţ deplângea, în urmă cu mai mulţi ani,6 nedoritul fenomen al ediţiilor critice întrerupte şi propunea, în context, înfiinţarea unei edituri oficiale, care să-şi asume eroica misiune de a îndrepta lucrurile. Împuţinarea cronicarilor specializaţi nu poate avea altă explicaţie decât pe aceea că truda lor ar fi justificată numai dacă ar avea despre ce să scrie. Apariţia unor comentarii conjuncturale, când vag amicale, când evident răuvoitoare, nu schimbă cu nimic lucrurile. Mai grav este că în ele se ignoră cu totul relaţia asimetrică dintre ediţie şi textul editat, în sensul că o capodoperă poate avea parte de o ediţie „critică” lamentabilă, tot astfel cum o scriere modestă poate fi editată profesionist.
Pentru a încheia pe un ton voit optimist, privesc în jur şi constat că mai sunt, pe cât de puţini, pe atât de buni, editori în toate generaţiile, care sunt încă dispuşi să-şi cultive pasiunea, în ciuda greutăţilor, a lipsei de recunoştinţă şi chiar a ingratitudinii de care au adesea parte. Bucuria mea era pe cale să sporească prin încercarea de a coagula un nucleu de viitori specialişti în alcătuirea ediţiilor ştiinţifice, dacă încercarea nu ar fi fost primită când cu suspiciune profesională, când cu ostilitate colegială.
Am scris aceste rânduri în urmă cu un an, spre a fi incluse într-un volum omagial.
De atunci, situaţia s-a înrăutăţit considerabil.
Note:1. E drept că, în continuare, se spune că tot a edita mai înseamnă „a îngriji apariţia unei opere”, ceea ce ne readuce într-o zonă semantică nesigură.
2. Şi mai potrivită ar fi probabil sintagma editor ştiinţific (după cercetător ştiinţific şi în strânsă legătură cu ediţie ştiinţifică), determinantul având în ambele cazuri rolul de a restrânge sensurile determinaţilor.
3. Institutul pentru Critică de Text.
4. Ştiinţa editării&critica de text
5. Anuar internaţional pentru ştiinţa editării
6. În articolul Ediţii critice întrerupte, „România literară”, 2004, nr. 16, la rubrica Cronica ediţiilor.
