Nancu, Ciutureanu, Grosu, în ordinea ieşirii lor din scenă, în decurs de un an şi jumătate, între februarie 2013 şi iunie 2014. Trei sculptori contemporani foarte diferiţi şi totuşi atât de mult legaţi unul de altul prin educaţie, vocaţie, menire.
Nancu, Ciutureanu, Grosu, în ordinea ieşirii lor din scenă, în decurs de un an şi jumătate, între februarie 2013 şi iunie 2014. Trei sculptori contemporani foarte diferiţi şi totuşi atât de mult legaţi unul de altul prin educaţie, vocaţie, menire.
N-am putut să-mi reprim niciodată revolta faţă de deşănţata mediatizare a di
spariţiei câte unui personaj popular: fotbalist, manelist, actor de revista etc. şi nici faţă de tăcerea mai apăsătoare chiar decât moartea atunci când oameni care cu adevărat lasă ceva în urma lor pleacă dintre noi. De aceea m-am hotărât astăzi să scriu despre cei trei Alexandri, sculptori, artişti plini de har, cu o operă ce ne-ar putea reprezenta oriunde, într-o lume cu valori aşezate.
Cei trei Alexandri au făcut parte din viaţa mea şi de aceea nici prin cap nu-mi trece să scriu detaşat despre ei. Nancu mi-a fost soţ, Ciutureanu şi Grosu ne-au fost prieteni şi tovarăşi de isprăvi artistice întinse pe toată perioada de graţie în care Dumnezeu ne-a adunat la un loc şi ne-a lăsat să fim împreună. Astăzi voi scrie despre toţi trei, iar în numerele următoare despre fiecare în parte. E felul meu de a mă opune uitării şi lipsei de recunoştinţă. E un alt fel de al meu de a refuza surogatele, impostura, lipsa cvasi-totală de interes a lumii în care trăim faţă de ceea ce rămâne, faţă de ceea ce contează într-adevăr.
Au plecat toţi trei, unul după altul, la vârsta celei mai frumoase maturităţi creatoare, la vremea când se articulează marea operă. Au ieşit discret din scenă, lăsându-le celor care i-au iubit multe întrebări fără răspuns. Aşa e păcătoasa fire omenească: să-i acorde morţii, nu vieţii, privilegiul de a ilumina valoarea. Mai e vreo noutate pentru cineva că trebuie să pierzi ca să înţelegi ce ai avut?
Cât timp au fost în viaţă, cei trei sculptori, şi alţii ca ei, au trăit şi au creat lucruri durabile, au sădit frumuseţe şi au lăsat apoi unei eventuale posterităţi responsabile misiunea de a culege roadele ei, au fost exemple de vocaţie exercitată fără compromis, până la ultimele consecinţe. N-am nici o îndoială că, în măsura în care vom mai avea vreo istorie, fiecare dintre cei trei Alexandri va scrie câte o pagină cu viaţa şi opera sa. În amorţirea noastră profund distructivă, încă nu ştim că am pierdut trei artişti foarte mari. E drept, şi nimeni nu mă poate contrazice, că valorile sunt cu totul inversate şi că ajungem nu de puţine ori să ne întrebăm la ce mai e bună o vocaţie artistică manifestată până la sacrificiul de sine.
De ce mor aşa de tineri sculptorii? Fiindcă nu le mai înţelegem rostul şi menirea? Pentru că nu mai ştim să ne bucurăm de roadele minţii şi ale mâinilor lor? Pentru că, în general, ne-am dezumanizat până într-atât încât doar latura pragmatică şi doar clipa de acum mai au vreo însemnătate?
Nu sunt la mine răspunsurile. Doar întrebările. Societatea sălbatică în care, de 25 de ani, trăim şi mai ales murim, i-a umilit şi pe artişti aşa cum i-a umilit pe toţi oamenii capabili să modeleze conştiinţe, să creeze cultură, să genereze civilizaţie.
Nu-i în firea artistului să-şi călească instinctul de supravieţuire. Mai degrabă, când ajunge să se simtă străin în lumea pe care încearcă să o modeleze 
prin arta lui, se retrage cu decenţă şi discreţie.
În limba greacă „Alexandros” se tălmăceşte ca „bărbat puternic”. E un nume predestinat. Nu mi se pare deloc de mirare că i-a chemat pe toţi trei aşa. Doar că puterea din numele lor era mai puţin una fizică şi era mai mult o forţă spirituală. Păreau puternici şi de nedoborât, e adevărat. Era suficient să-i vezi în taberele de creaţie, luptându-se cu blocuri masive de piatră ori cu alte materiale la fel de dure, înghiţind cantităţi inacceptabile de praf, răbdând căldura sau frigul excesiv, în luptă deschisă cu timpul, cu îngustimea de minte a organizatorilor, cu lipsa de înţelegere a celor mulţi faţă de gestul artistic. Păreau de neoprit şi de nedoborât. Păreau. De fapt erau fragili. E un paradox pe care-l conştientizez abia acum.
Toată puterea lor venea din voinţă şi din dorinţa de a lăsa ceva în urma lor. Nu erau Goliaţi, deşi ne insuflau atâta siguranţă. Şi cu fiecare lucrare de for public, cu fiecare tabără de creaţie unde trăiau şi lucrau la maximă intensitate puterea lor slăbea.
Pe cât păreau de puternici, oricât de duri i-am fi crezut, pe atât de delicată era trăirea lor, pe atât de sensibilă faţa lor nevăzută, pe atât de gingaş sufletul acela care ardea pentru un gând, pentru o idee, pentru o plăsmuire ce-şi căuta forma.
Au fost, într-un fel, congeneri, dacă acceptăm convenţia că un deceniu desparte două generaţii. Cel mai tânăr era Alexandru Nancu, născut în 1959, urmat de Alexandru Grosu, născut în 1956 şi de Alexandru Ciutureanu, născut în 1951. Bucureştean de origine a fost doar Nancu, însă în Bucureşti s-au întâlnit cu toţii şi de aici au pornit cele mai multe dintre firele nevăzute ale prieteniei lor. În capitală se năşteau proiectele menite să-i poarte apoi la lucru prin cine ştie ce colţ de ţară. Erau foarte diferiţi ca personalitate, ca mod se raporta la lume, ca demers artistic. Dar erau, toţi trei, oameni integri, cu solidă coloană vertebrală, altruişti, solidari cu breasla, conştienţi de menirea lor.
Lui Sandu Nancu îi plăcea cel mai mult să citească şi să contemple. Iubea învăţătura, „cărţile groase”, înţelepciunea strânsă în ele. Voia să schimbe lumea şi a murit sperând că se poate. Deşi extrem de înzestrat, n-a fost un artist prolific, ci mai curând un scormonitor prin tainele Creaţiei. A salvat de la dispariţie două biserici, crezând cu tărie că artistul modern se poate salva doar prin reîntoarcerea la Dumnezeu.
Lisandru Ciutureanu meşteşugea materia cu mare talent, era un coleg desăvârşit şi gătea inegalabil. Ştia să sfinţească locul, oricare ar fi fost acela. Interiorizat, ca şi colegul lui mai tânăr, dar de bază în orice împrejurare dificilă, Lisandru 
era cu adevărat o prezenţă ce nu putea fi trecută cu vederea, fiindcă lângă el te simţeai în siguranţă.
Andi Grosu avea, dintre toţi, cel mai mult umor şi un dar pentru povestit care a marcat breasla. Sculptura lui era, în cantităţi echilibrate, intervenţie cu sclipiri de geniu asupra materiei şi poveste adăugată despre sine şi despre cum se ţin dalta şi ciocanul, cum se interoghează blocul de piatră sau buşteanul de lemn. De aici şi talentul lui pedagogic, experimentat chiar pe mine.
Prietenia lui Ciutureanu cu Grosu a fost ca cele din legende. Nu puteau fi gândiţi unul fără altul. Şi se pare că aşa a socotit şi Dumnezeu de cuviinţă, să nu-i lase prea mult timp despărţiţi.
După Alexandru Nancu, fără de veste, fix după patruzeci de zile, ne-a părăsit Alexandru Ciutureanu. Ultimul rămas, Alexandru Grosu, a fost însărcinat cu realizarea unui Hristos răstignit, din bronz, de dimensiuni monumentale, în memoria prietenului său Ciutureanu. A mai trăit exact cât să finalizeze acest proiect, ultima lui lucrare, cu adevărat impresionantă. Ştiu că pe 15 august ea urmează să fie sfinţită într-o poiană tainică din Munţii Buzăului, loc unde Lisandru Ciutureanu obişnuia să contemple măreţia lui Dumnezeu. Iar pe mine m-a ajutat să-l restaurez pe Iona, lucrarea lui Alexandru Nancu din lemn policrom, pe care am expus-o în retrospectiva din octombrie 2013.
I-am cunoscut pe toţi trei în 1997. Cu Nancu m-am căsătorit, de la Grosu am învăţat să cioplesc, lui Ciutureanu i-am botezat lucrarea de la Târgu Jiu, din 2002, şi aşa am devenit oficial „naşa” lui. Sunt atâtea momente de neuitat, atâtea amintiri cu cei trei oameni dragi a căror plecare mi-a lăsat pustie lumea.
Pe unul singur însă vreau să-l evoc. Îi leagă pe toţi trei deşi nu erau toţi prezenţi. Era mijlocul lunii septembrie 2012. N-aveam de unde să ştiu că aceea de la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni avea să fie ultima lor tabără de creaţie. Lucraseră în lemn de tei. Pe 13 septembrie, seara, am mers toţi cei din tabără să ne rugăm în bisericuţa de lemn Sfântul Alexandru restaurată de soţul meu în 2004. Era ajunul marii sărbători a Înălţării Crucii. Andi Grosu avea expoziţie la Iaşi. Tocmai îi terminasem de scris şi-i trimisesem un text pentru catalog. Îi părea rău că nu e cu noi, să ne bucurăm toţi de minunatele seri de sub cerul Bujorenilor, când Lisandru gătea pe pirostrii, în gospodăria ad-hoc întemeiată în doar o săptămână. Atmosfera aceea de taină dintre vechile ziduri de lemn ale bisericii, rugăciunea doar la lumina lumânării, sentimentul acela de pace şi de frăţietate întru Hristos au fost ca o pregustare a bucuriei de a fi pentru totdeauna împreună, dar nu aici, ci în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiindcă, n-am nici o îndoială, El este cel care-i îi iubeşte cu adevărat pe artişti.
