Ca să fiu sincer, eseului de faţă eu pot să-i împrumut doar prestigiul acestui Prezent, în care îl scriu şi gândesc, pe care nu numai că nu-mi trece prin gând să-l reneg, dar, cu un anume orgoliu, voi încerca să-i străpung reala sa platoşă cu care i-a amăgit şi respins pe nu puţini, ceva mai grăbiţi şi mai puţin norocoşi decât mine.
În titlul acestui studiu se află cuvântul prezent, un substantiv, o noţiune care ne obsedează în ultima vreme, după ce în perioada aproape infinită post-adolescentină, în timp ce fierbea mustul ca să preluăm titlul unei discutabile cărţi a celui care, la Budapesta, în 1909, publica sub numele de O. Goga plângeri poetice care erau mai degrabă îndemnuri la revoltă şi la un alt prezent, am fost aproape intrigat şi neliniştit de multiplele valenţe sau, pur şi simplu, de platitudinea suspectă a acestei noţiuni! – cuvânt care, în eseul de faţă încearcă, cu o temeritate puţin don-quijotescă, să spargă armura acestei noţiuni.
Dar dincolo de rezultatele discutabile ale acestei acţiuni, trebuie să constatăm că în foarte multele analize, supoziţii, 
concluzii, extrapolări sau sinteze pe care le încercăm şi le facem, indiferent de temă sau subiect, acest cuvânt, Prezentul, are un rol dominant. Evident, există nu puţine moduri de a ne strecura din realitatea sa şi din magnetismul său inconfundabil, atunci când vorbim în numele morţilor, iluştri sau nu, sau când ne prefacem a pluti peste mode şi timp. Este evident, totuşi, că aproape oricine încearcă să discute sau să înţeleagă ce se petrece cu timpul său, trebuie să facă – sau să se prefacă! că face – abstracţie de prejudecăţile momentului. Fără să se poată dispensa şi nici elibera de acest lest grav, aproape dictatorial, al ceea ce numim prezent. Un prezent care va apărea totdeauna ca opus istoricului, ceea ce se înţelege îndeobşte prin această noţiune – ea însăşi, odată cu istoriografia romantică şi apoi cu cea materialistă, a probelor, de la Gibbon la Mommsen, atât de discutată! – ba mai mult: opus destul de tranşant obiectivităţii, atât de scumpă nouă, oamenilor de azi.
În ce mă priveşte am fost din tinereţe atras nu atât de studiile sau eseurile severe şi imparţiale, cât mai ales de cele însufleţite, subiective, şi e suficient să citez două, aici, unul datorat istoricului romantic Carlyle, prieten şi corespondent al lui Goethe, Cultul eroilor şi celălalt, des citat de mine, Sentimentul tragic al vieţii al profesorului de la Salamanca, Miguel de Unamuno. În aceste studii, ca şi în altele, puţine, tânărul care eram simţeam vie nu numai vocea, dar şi respiraţia Prezentului, un anumit prezent, de bună seamă, dar care, prin geniul şi măiestria autorilor, devenea mai mult decât un prezent continuu – devenea realitate. Adevăr. Evident, un adevăr care-mi convenea şi mă convingea pe mine, un adevăr necesar mie, atunci, dar nu acest lucru e cel care ne interesează în primul rând, chiar dacă nu o mărturisim totdeauna?
Şi pentru acest motiv, eu, autorul care sunt, în studiul de faţă nu fug şi nici nu mă prefac abstras din realitatea prezentului care mă şi ne înconjoară. În opoziţie cu nu puţini universitari docţi sau nu, care, în limba lor arogantă şi cam păsărească, se prefac a pluti deasupra lucrurilor şi a judecăţilor sau a pre-judecăţilor prezentului lor.
Scuturându-se de el ca de o rudă săracă, una din acelea care ne vine din vreo provincie a Universului şi se anunţă la uşă, încărcată de sarsanale şi într-un costum şifonat, ieftin, arborând un zâmbet de circumstanţă, nătâng şi cald totodată, în timp ce noi tocmai avem ca invitaţi la masa încărcată, florentină, oaspeţi de seamă, binişor aroganţi, ai metropolei! Ce spuneţi, nu-i aşa, Prezentul ca o rudă din provincie, una care altădată cu răbdare ne-a ascultat confesiunile tremurate şi ne-a asistat în momente nu totdeauna eroice, o rudă care, cu o modestie afişată, reală, nici nu vrea să se declare ca atare, ci… doar ca una din acele cunoştinţe pe care orice ins le pierde mai mult sau mai puţin pe culoarului propriei sale biografii sociale. Ceva mai mult decât un fost coleg de liceu şi poate mai puţin decât un prieten de suflet; prezentul pe care îl repudiem aproape în orice moment, nu numai în cele festive, prezentul care ne suportă şi în felul lui ne înţelege şi ne întovărăşeşte până la ultimul său – şi al nostru! – ceas, răbdător lângă patul nostru, în lipsa unui medic, totdeauna grăbit sau al unui preot, puţintel apatic.
Ca să fiu sincer, eseului de faţă eu pot să-i împrumut doar prestigiul acestui Prezent, în care îl scriu şi gândesc, pe care nu numai că nu-mi trece prin gând să-l reneg, dar, cu un anume orgoliu, voi încerca să-i străpung reala sa platoşă cu care i-a amăgit şi respins pe nu puţini, ceva mai grăbiţi şi mai puţin norocoşi decât mine. În ce mă priveşte eu nu sunt nemulţumit de prezentul meu şi nici de locul în care mi-a fost dat să fiu, să mă nasc, două zeităţi minore, ca să le spunem aşa, învăluite în mantia hazardului, a Fortunei, aş zice singurul loc în care se află ascunsă acea comoară pe care, contagiaţi etern de romanele foileton ale adolescenţei noastre, o vom căuta la nesfârşit. Pentru că, nu-i aşa, ea trebuie să existe undeva, ce rost ar mai avea această existenţă? Pe care, necontenit şi cu o energie enormă, acelaşi Prezent o apasă şi o alimentează, îndemnându-ne, pe nu puţini, să fugim oriunde el nu se află cu blestemata şi inconfundabila sa respiraţie, undeva în trecut sau viitor.
Pentru aceasta – şi pentru acest motiv! – vom trata problema identităţii ca una actuală, ba, mai mult: una de care depind multe din acele rele şi impasuri sau crize din care nu mai scăpăm, crize care, ca orice fantomă, sunt cu atât mai prezente cu cât sunt mai lipsite de substanţă. Crize care, e drept, ca orice minciună colosală ascunde nu puţine adevăruri, uitate sau nu, criză care nu e decât unul din acele diagnostice false cu care bolnavul trebuie să cutreiere spitalele şi să se îndoape cu medicamente, distrugându-şi corpul şi reacţiile sale fireşti. Un bolnav în panică, cineva, aproape un hipocondru, care se vrea neapărat bolnav, din plictis de viaţă sau dinr-o vanitate prost înţeleasă.
Evident, nu vom fugi cu totul din prezent când vom trata aceste maladii, să le spunem, ale prezentului nostru istoric şi le-am citat mai sus: perioada de după primul război, de după marea Unire şi mai ales aşa-numita Mişcare Lergionară; dictatura carlistă, o dictatură burghezo-monarhică, care avea, într-un fel sau altul, să o anunţe pe cea militară, aventuristă şi ea, a mareşalului Antonescu – dictator faţă de care nici azi nu s-au aşezat bine opiniile, într-un fel sau altul, ca şi în discuţiile despre ceea ce numim eroic sau aventură; apoi, încă o dată, evident, dictaturile celor doi comunişti împreună cu bine-cunoscuţii fârtaţi ai lor, Gh. Dej şi Ceauşeascu. Ca să ajungem, glumind doar pe jumătate, la dictatorii mai mărunţi, la şoriceii (sau, dacă vreţi, la şobolanii) dictatoriali sau manifestând cu o anume claritate această apetenţă, de după revoluţia din ‘89. Pentru că, dacă e adevărat că unele legi fizice se recunosc şi în mecanica vieţii sociale, cum ar fi geniala lege a inerţiei a lui Newton, nu e poate de mirare că, după cele trei domnii cât de cât calme, cu propensiune, ca să zicem aşa, spre democraţie, urmând modele apusene, ale lui Cuza, Carol I şi Ferdinand, noi, Românii, am recăzut în forme ce ni se păreau revolute, cele ale unei puteri fără opoziţie, a bunului plac a unui anumit ins pe care îl priveam încă o dată ca salvator, ca mit posibil. A fost cineva de vină? Istoria noastră, spuneam, cu mari pete şi goluri organice în constituirea unui stat unitar şi lucid de sine? Un anume primitivism al nostru, al Românilor, pe care unii, grăbiţi, fără îndoială, sau urmând tipare străine care nu ni se potrivesc, îl recunosc şi astăzi în crizele noastre, în mersul nostru în cerc?
■ Fragment din
„O istorie dramatică a prezentului”
