Aflată la a opta sa carte personală, în condiţiile unei prezenţe editoriale care debutează în 2003, Constantina Raveca Buleu adună între coperţile sobre ale volumului tematic Splendor singularis. Studii despre esoterism (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2021) patrusprezece studii microsintetice dedicate tradiţiilor culturale secrete, internaţionale şi româneşti, pe o arie de interes foarte incitantă, care acoperă, pe rând, ocurenţele savante, conceptuale ale domeniilor oculte (spiritism, teosofie, tradiţionalism guénonian, antroposofie etc.), mitologiile imanente şi riturile exoterice legate de viaţa şi opera câtorva mari personalităţi ale domeniului (Helena Blavatsky, René Guénon), lectura în cheie secretă a diferitelor istorii literare (gen Radu Cernătescu, Istoria luciferică, dar modelele, arată autoarea, sunt preponderent franceze), contribuţia ezoterismului la „definirea identităţii europene de secol XX”, raportul dintre ezoterism şi ideologiile europene de extremă dreaptă (Evola, nazism, legionarism autohton), secţiunile, cantitativ vorbind precumpănitoare, ale volumului fiind dedicate prezenţei secretelor în istoria culturală şi literară a României, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX‑lea.
Sunt investigaţi aici, succesiv, prodigiosul spiritist Bogdan Petriceicu Hasdeu (atât cu Sic cogito, dar şi cu simbolistica ocultă a celor două monumente „dictate” de către spiritul tutelar al Iuliei, cavoul de la Bellu, respectiv castelul de la Câmpina), versatilul Alexandru Bogdan‑Piteşti, amfitrion al vizitei lui Joséphin Péladan la Bucureşti, din 1898, din care cercul Literatorului lui Macedonski a făcut o mare sărbătoare mondenă, impetuoasa Bucura Dumbravă, doamnă de onoare a reginei Elisabeta (Carmen Sylva) şi mare iubitoare a munţilor, dar şi promotoarea teosofiei la noi, inclusiv prin două romane, Haiducul şi Pandurul, concatenate printr‑o logică ezoterică proiectată iniţial ca trilogie, şi neverosimilul „om exorbitant” (T. Arghezi dixit…) Marcel Avramescu, ascuns după zeci de heteronime fanteziste (Ionathan X. Uranus, Ierusalim X. Unicornus etc.), cel care a înfiinţat, în 1934, singura revistă ezoterică de la noi, intitulată Memra (efemeră), ea fiind publicată în două apariţii care totalizează cinci numere, suficiente însă pentru a‑i atrage, în calitate de colaboratori, pe René Guénon şi pe Mircea Eliade. Volumul se completează cu investigarea irizărilor spiritualiste ale „revelaţiei de la Maglavit” a lui Petrache Lupu (31 Mai 1935), analizate scrupulos, obiectiv, inclusiv în privinţa surprinzătoarei „erori tactice”, pe care Oliver Jens Schmitt i‑o atribuie lui Corneliu Zelea Codreanu, atunci când se întreabă cum de a putut lăsa conducătorul Legiunii să‑i scape acest moment de maximă portanţă simbolică şi propagandistică, pe care
întâmplarea i‑o aducea cadou în cale.
Pe filiera analizelor dedicate lui Evola şi practicilor iniţiatice naziste (Thulegesellschaft, inspirate de Rudolf Freiherr von Sebottendorf şi Karl Maria Wiligut), Constantina Raveca Buleu ajunge, la fel de inevitabil, la thanatologia eroică legionară, derivată – cum tot Corneliu Zelea Codreanu spunea – din thanatologia ecumenică, însă acest aspect thanatofil (îndatorat, parţial, fabuloaselor congrese internaţionale de thanatologie organizate de Marius Rotar şi Adriana Teodorescu la Universitatea din Alba Iulia) nu este singurul din a doua jumătate a volumului, fiindu‑i asociat un studiu dedicat „consacrării post mortem a marilor maeştri ezoterici” (în special H. Blavatsky, celebrată anual de White Lotus Day, în data de 8 Mai) şi un altul dedicat „mitului monarhului ascuns”, cu alte cuvinte, credinţei – prezentă în numeroase tradiţii istorice naţionale – că marii conducători nu mor, ci „se retrag” în locuri speciale, de unde vor reveni atunci când timpurile se vor fi dovedit favorabile unor asemenea epifanii. Un alt studiu consistent, dedicat Antroposofiei transilvane în epoca interbelică, încheie volumul, prilej de a ne aduce aminte că a funcţionat şi la Cluj o Societate Antroposofică, în aria de fascinaţie a căreia se tipăreşte Scafandrierul naturei şi al lumilor spirituale (foarte citit!), la care Lucian Blaga publică mici „cugetări”, un alt colaborator prestigios fiind Mircea Eliade, autorul unui studiu dedicat lui Rudolf Steiner.
Simpla înşiruire a acestor teme se dovedeşte a fi suficientă pentru a demonstra faptul că ne aflăm în faţa unui volum sintetic major, documentat şi scris într‑un spirit de o ştiinţificitate academică impecabilă, din care lipseşte orice urmă de prozelitism sau de iraţionalism participativ, fanatic. Constantina Raveca Buleu a lucrat, de‑a lungul anilor, în biblioteci majore din Italia, Franţa şi de la noi, tehnica ei de lucru fiind aceeaşi pe care o regăsim şi‑n cea mai importantă carte pe care a publicat‑o până acum, dedicată Paradigmei puterii în secolul al XIX‑lea (624 de pagini!): detaşare analitică exemplară, echilibru, autodisciplină academică severă, aproape austeră, probitate. Modelul pe care cartea îl promovează – inclusiv prin intermediul titlului principal, care preia o sintagmă renascentistă – este acela al „superbiei energetice”, lăudate şi de către Nietzsche, căruia Constantina Raveca Buleu i‑a dedicat până acum două cărţi de interpretări foarte subtile.
Îmi propun să dezvolt aici doar linia ideatică majoră a volumului, cu scopul de a‑mi susţine aserţiunile printr‑un exemplu. Spre deosebire de hermeneutica de tip neoplatonic, de instrumentarul căreia se foloseşte însă, ezoterismul nu reprezintă un mod de gândire de tip reductiv, retroactivant, ci unul generativ, întru totul deschis „provocărilor” eterogene prin care Timpul modifică, „alterează” o secvenţă epistemică iniţială, decretată ca fiind atemporală. Câtă vreme platonicienii merg la tot pasul înapoi, pentru a identifica „Fiinţa” imuabilă ascunsă sub crusta amăgitoare a diversităţii, a fenomenelor, ezoterismul reprezintă, dimpotrivă, o disciplină prospectivă de tip combinatoriu, concatenant, atrasă de jocul legăturilor secrete, imprevizibile prin intermediul cărora o formă gnoseologică iniţială se transformă, se „îmbogăţeşte”.
Consecinţa cea mai importantă o reprezintă eclectismul, opus purismului de tip platonic. Este ceea ce Constantina Raveca Buleu defineşte în secţiunea primă, teoretică, a volumului, unde ezoterismul e perceput ca un „sistem marginal” de cunoştinţe aproape sistematic „repudiate” (expresia îi aparţine profesorului olandez Wouter J. Hanegraaf, cel mai reputat specialist mondial al domeniului în momentul de faţă), în interiorul căruia cunoştinţele se aglutinează într‑un mod „absorbant”, generând – precizează autoarea – un „univers conceput ca emanaţie şi pluriformitate de energie”. Aşa se face că, aproape fără excepţie, miza tuturor ezotericilor (chiar şi a spiritelor de tip academic, aflate peste tot în Europa, astăzi, unde ezoterismul se predă la universităţi renumite) este acela de a atinge ceva similar cu „splendor singularis”, adică cu efervescenţa existenţială plenitudinară decantată din capacitatea de a genera intuiţii totalizante. Pentru A. Faivre, ezoterismul e o „forma mentis”, ideea fiind resemantizată de către Pierre A. Riffard prin formula „cunoaşterii sintetice totalizante”. Wouter J. Hanegraaf face chiar un pas mai departe, atunci când afirmă că domeniul de manifestare al „retoricii repudiate” pe care o reprezintă ezoterismul nu e istoriografia, ci mnemoistoria.
Vom ajunge s‑o privilegiem? Ne vor lăsa istoricii s‑o facem? Fiindcă vorbim, în general, de o cunoaştere secundă, paralelă, circumspect ocultată în procesul devenirii de sine, preponderent iluministe, a europeanului modern. Nu există tratat academic despre ezoterism care să nu menţioneze faptul că ne confruntăm, de fapt, cu două fenomene interdependente: dispunem, pe de o parte, de epistema ezoterică în dezvoltarea sa uneori imprevizibilă, fisional‑energetică (niciodată monoliniară), iar pe de alta, de ansamblul acţiunilor şi atitudinilor sociale şi politice consevatoare, prevenitoare, orientate înspre discreditarea şi decredibilizarea disciplinelor secrete, oculte. De promovat în spaţiul public sunt promovate, de regulă, acestea din urmă, deşi nu s‑ar putea spune că sunt şi cele cerute, mentalul colectiv difuz – susţine Constantina Raveca Buleu – fiind instinctiv atras de frumuseţea ilicită, magnetică a secretului, ezoterismul implicând din start „o dublă psihologie, a sacrului şi a elitei” (p. 235).
Nu trebuie să mergem prea departe, spaţiul autohton fiind suprasaturat de exemple coercitive, inclusiv la nivelul istoriei literare. Hasdeu a fost şi e încă luat în derâdere pentru spiritismul său, teosoafa Bucura Dumbravă (care a intrat, voalat, în Secretul doctorului Honigberger al lui M. Eliade) a fost ridiculizată pe nedrept de către Mateiu I. Caragiale (ca „Papura Jilavă”), sarcasmul fiind gratuit, lipsit de fundament. Despre ezoterismele Literatorului sau ale avangardei s‑a vorbit dându‑se a lehamite din mână, pe când, până azi, revista Memra şi Marcel Avramescu însuşi apar ca fiind „ciudăţenii” sau „derapaje”, incompatibile cu temele „serioase” pe care se cuvine să le abordeze istoricii „responsabili” ai literaturii. Atunci când a apărut Celălalt Hasdeu al lui Dorin Ştefănescu (2009), cartea a fost ignorată cu prudenţă, oprobriul fiind împărtăşit, pe alocuri, şi de către Istoria luciferică a lui Radu Cernătescu. Pe lângă alte cazuri flagrante de omisiune (simbolistica ezoterică a nunţii lui C.Z. Codreanu cu Elena Ilinoiu, din 1925, sau doctrina „hiperboreanismului dacic”), Constantina Raveca Buleu mai furnizează unul şocant, chiar dacă e simpatic: în 30 martie 1936, guvernul liberal al lui Ghe. Tătărescu scoate în afara legii (!!) magia şi ştiinţele oculte, decretul de interdicţie nefiind, se pare, abrogat până în zilele noastre.
Cartea Constantinei Raveca Buleu merită, cred, o promovare publică pe măsura valorii ei deosebite. Sunt în ea lucruri de care multă lume vorbeşte la modul insinuant, voalat, ca şi cum n‑am dispune azi de un alt regim al adevărului cultural şi literar decât acela care ni se îngăduise până în Decembrie 1989. Mă îndoiesc, însă, că Splendor singularis va străpunge opacitatea controlată, de gaşcă a generaţiei căreia autoarea îi aparţine. Pentru ceilalţi, mai vârstnici, subiectul e frivol, „nu există”, chiar dacă acest exclusivism provincial simandicos e în dezacord cu tendinţa exegetică mondială. Se prea poate, însă, ca internaţionalismul cultural în care ne‑am angrenat să ne lecuiască, din mers, şi de aceste anacronisme.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
