Şi întâmplarea e supusă unor legi necunoscute, aşezate departe de zodia accidentalului; cele desfăşurate aici, pe pământ – ne sugerează în repetate rânduri autorul, lăsând porţile deschise spre necunoscutul îmbietor – îşi au în mod firesc corespondentul în lumea de sus, din ceruri. Dacă lucrurile nu s-ar petrece astfel, totul ar fi probabil lipsit de strălucire şi s-ar derula sub semnul zădărniciei şi al minoratului.
De când mă ţin minte am fost fermecată de cărţile şi tablourile ştiute pe dinafară şi redescoperite mereu din alt unghi. Uimitor e că, în loc să rămână intactă sau, firesc, să se stingă, pregătindu-ţi astfel terenul pentru a te apropia de o altă carte sau un alt tablou al artistului iubit, fascinaţi
a creşte în intensitate. Nu e vorba neapărat de capodopere. Cred că în cazul fiecărui mare artist, a cărui operă a rezistat în timp, funcţionează un mecanism identic sau cel puţin asemănător. Există în opera celor mari ceva greu definibil, care transformă în lucruri interesante ori cel puţin greu de trecut cu vederea până şi schiţele, variantele sau lucrările neterminate. Piesele de vârf ale marelui Will se citesc aproape cu acelaşi interes şi cu aceeaşi pasiune cu care parcurgi dramele considerate departe de a fi capodopere ale aceluiaşi autor canonic. Lucrările minore ale poetului Lucian Blaga urcă neverosimil în vecinătatea textelor de gradul zero. Micile romane, publicistica sau însemnările de scriitor ale ultimului barbar, F.M. Dostoievski, se citesc cu sufletul la gură, deşi acestea nu sunt de nivelul celor cinci capodopere romaneşti. Consideraţii inactuale sau conferinţele şi prelegerile nietzscheene sunt aproape la fel de captivante ca textele de vârf; mai mult: pare că operele subjugate minoratului se umflă, urcă şi cresc oarecum în umbra luminată a operelor majore ale fiului de pastor luteran. Interesează tot ce poartă semnătura lui Michelangelo: de la statuia lui Moise ori cea a lui Iisus, înfăţişat gol, până la sculpturile considerate neterminate sau schiţele aparent lăsate la jumătatea împlinirii.
Ce detaliu, ce secret să fie la mijloc? Să înţeleg că în cazul în care există un sistem, o axă tematică, devin importante, se salvează toate piesele care alcătuiesc sistemul, inclusiv cele, să zicem, de nivel B? Nu ştiu. Ceea ce nu mă împiedică să citesc cu aceeaşi pasiune aproape poemele din prima tinereţe rilkeană şi elegiile de sfârşit ale prietenului adorabilei Lou. Recitesc cu aceeaşi curiozitate prozele poetului praghez de expresie germană şi bildungsromanul său, Însemnările lui Malte… Unele proze scurte ale lui Rainer Maria sunt de o candoare incandescentă, altele însă par stângace, dar până şi stângăciile rilkeene – se întâmplă exact ca în cazul prinţului Mîşkin – devin altceva. Chiar dacă unele poezii ale lui Rainer sunt departe de vârful de neatins – Elegii duineze –, făcând parte dintr-un sistem poetic de extracţie neoromantică, textele mai puţin reuşite se salvează parcă. Ceva le transcende şi le face să reziste, aşezându-le într-un astăzi veşnic, intact, ca cerul şi apele. Că la temelia acelui ceva indistinct se află temele majore, abordate de autorul Sonetelor către Orfeu, că zidurile, basoreliefurile, labirinturile şi sculpturile cuprinse în templul artei rilkeene au ceva din aerul măreţiei şi al sublimului, şi nu le lipseşte anvergura, devine de departe limpede precum această zi ce pendulează între primăvară şi vară, copleşită de cantitatea de frumuseţe, şi nu se decide să se reverse în toată splendoarea în creierul şi sufletul nostru, ci alege să îşi păstreze abia perceptibila rezervă pentru a ne proteja, oferindu-ne din belşugul de frumuseţe, puţin câte puţin. Probabil, din înţelepciune şi, de bună seamă, din alte motive, rămase obscure.
Operele unor mari spirite se ating în esenţe şi de la un punct încolo încep să semene tulburător de mult. Acest adevăr l-am descoperit emoţionată, pagină de pagină, pe măsură ce scriam la Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, constatând uluită că recitesc scrierile dăruite lumii de două spirite uriaşe atât de asemănătoare, încât mi se păre că sunt cioplite din acelaşi bloc de marmoră neagră sau din trunchiul aceleiaşi zeităţi ce ezită să-şi deconspire numele.
Tulburătoare sunt şi asemănările care transgresează hotarele dintre arte, transformându-le adeseori în graniţe de abur. În timp ce citeam din Dostoievski, câteva pagini din Idiotul m-au dus cu gândul la pânzele înjugate disperării ultime, semnate de Francisco di Goya. Pe când Nietzsche – prin Ştiinţa veselă – mi l-a readus în actualitatea sufletească, inexplicabil – nu îmi amintesc din ce motive anume – pe Rubens, iar prin Dincolo de bine şi de rău – pe expresionistul Monet.
Nu mai reţin cum şi-a intitulat celebra lucrare marele flamand Rubens – să fie oare Profetul Daniel în groapa cu lei? –, fiul răsfăţat al culorilor alese de zeii întorşi cu faţa spre acel roşu carmin inimitabil oferindu-ne şi în acest tablou un spectacol de o frumuseţe dramatică, în care din fiecare centimetru, din fiecare pliu, respirare sau trăsătură se citesc indiciile existenţei celui dotat cu forţa de a lăsa semne 
pretutindeni şi de a face minuni; „Dumnezeu vorbeşte nestingherit, dă semne discrete că există” repeta obsesiv eroul meu, Matei Naidin. Ceea ce ştiu cu certitudine e că acea lucrare a pictorului ce şi-a făcut şcoala în umbra luminoasă a lui Michelangelo mi-a oferit imaginea unui tânăr aparent neliniştit, aruncat într-o groapă adâncă, în preajma unor lei plini de contradicţii – imagine ce m-a urmărit insistent. Protagonistul tabloului e un adolescent cu mâinile împreunate a rugăciune şi cu privirile ridicate spre gura acelei gropi sau a acelei fântâni; are muşchi opulenţi, melodioşi – marca rubensiană, moştenită, fără îndoială, de la autorul divinei Pietà din Basilica San Pietro; de altfel, muşchii sunt răsuciţi astfel, încât pare că întregul trup în formare e prelungirea unei rugăciuni ce-i aparţine unui om mai mare şi mai puternic sau vreunei divinităţi absconse. Straniu e că cei câţiva lei – unii dintre aceştia stârnesc groaza – par să fie aduşi de altundeva, de parcă nu ar avea nici o legătură cu protagonistul acestei pânze dramatice, fie acesta unul dintre feciorii lui Iuda, fie acesta copilul femeii adevărate, Iosif, care seamănă cu profetul Daniel prin faptul că – aidoma fiului celei adevărate pentru care Iacob l-a servit pe Laban în total douăzeci şi cinci de ani, e adevărat, inclusiv pentru Lia – era în posesia artei de a interpreta visele, fie că este o rudă îndepărtată a nepotului lui Noe, Ghilgameş. Liniştea răscoaptă şi aproape disperată de pe chipul tânărului din lucrarea rubensiană ne lasă cu senzaţia că eroul pierdut nu e atât de afectat de vecinătatea felinelor. Haina sau voalul întins între fiare şi adolescentul aflat pe muchia maturităţii desparte net cele două lumi create ad hoc: lumea adolescentului, aflată în căutarea liniştită a salvării, şi lumea bestiilor de o frumuseţe căzută pe gânduri parcă, o frumuseţe ce îţi opreşte inima. Tabloul mi-a dat insomnii şi mi-a întârziat îndelung în memorie în timp ce lucram la unul din romanele mele, Casa din întineric, încât, în cele din urmă, imaginea a fost reprodusă pe coperta primei ediţii a acestui bildungsroman, în al cărui centru se află un tânăr în formare, Matei Naidin, care refuză oarecum programatic să se transforme într-un adult.
Am încercat de câteva ori să număr leii, care în lucrarea rubensiană au format un cerc în jurul puberului; unele dintre superbele fiare sunt de un calm imperturbabil, altele însă par pregătite pentru un deznodământ sângeros, de care îi desparte o respirare. Să fie şapte, opt, zece? Mi-am spus nu o dată că în cazul în care ar fi zece, în mod sigur l-am avea înfăţişat în faţa ochilor pe Iosif, favoritul prunc al lui Iacob, numit şi Dumuzi, copilul prea iubit, îndelung aşteptat, al Rahilei, plecate în lumea subpământeană la patruzeci şi unu de ani, în timp ce îi dădea viaţă – spre gelozia Liei şi a pruncilor ei – celui de-al doilea fiu, Beniamin. Deşi cred că e vorba totuşi de neîntrecutul tălmăcitor de vise, Daniel, tânărul înfăţişat în pânza rubensiană îmi creează o ciudată simetrie cu Iosif, copilul fântânii, descris şi urmărit pe mai bine de două mii de pagini de Thomas Mann în epopeea sa Iosif şi fraţii săi. Nu este exclus faptul că la primul nivel simetria e legată de adâncimea la care se află dintr-o divină întâmplare tânărul din pânza rubensiană şi în acelaşi timp eroul thomasmannian azvârlit în fântână după ce este bătut zdravăn, iar vălul moştenit de la maică-sa făcut zdrenţe, stropite cu sângele berbecului sacrificat de fraţii săi.
Ce rol joacă în economia destinală a copilului fântânii episodul pedepsei de o cruzime inimaginabilă, aplicată de cei zece fraţi? Fără îndoială, aruncarea în fântână, echivalentă cu decimarea simbolică a favoritului lui Iacob, reprezintă începutul unei fracturi destinale a fiului binecuvântat al celei moarte: dintr-un copil al fântânii Iosif se transformă într-un copil al nisipurilor, vândut de două ori ca un sclav oarecare, şi apoi în „ajutor al vântului” în livada lui Putifar. Ce era Iosif până la episodul cu fântâna? Un copil al adâncurilor, un prunc răsfăţat, e adevărat, rămas orfan de mamă la vârsta de opt ani, dacă nu greşesc; Rahila, femeia adevărată a lui Iacob, s-a stins în timp ce-l aducea pe lume pe cel de-al doilea fiu, numit, la dorinţa femeii, şi Benoni, adică fiul celei moarte. Iosif e un adolescent binecuvântat, cocolit şi iubit din cale afară de tatăl său, care are grijă ca odrasla să se bucure de o educaţie aleasă. Iacob îl dă pe băiat pe mâna vechilului înţelept, Eliezer, devenit în scurt timp învăţătorul, sfetnicul, duhovnicul şi îndrumătorul său, de la care fiul celei adevărate învaţă scrisul, cititul, cititul în pietre şi stele, astrologie, numerologie, istorie, geografie şi alte lucruri necesare unui vlăstar dintr-o familie aleasă. Nu rareori îl regăsim pe fiul iubit de Iacob cum iubeşti lumina ochilor sub copacul învăţăturii, în acel templu al cunoaşterii, învăţând şi discutând ba despre una, ba despre alta, atent să-şi cultive sub îndrumarea lui Eliezer simţurile, să-şi cizeleze instinctul, scormonind paleta senzaţiilor, să-şi îmbogăţească cunoştinţele şi mai ales sufletul, devenit surprinzător de receptiv la mişcările produse în subterana sa. Oare nu impresiona mereu învăţatul şi săritorul Eliezer prin felul inimitabil în care spunea eu? În modul său de a pronunţa pronumele personal persoana întâi singular exista un amestec de măreţie şi lipsă de stinghereală, moştenit, neîndoielnic, de fidelul său ucenic. Dacă odată cu aceste şi alte calităţi Iosif ar fi moştenit – alături de inteligenţă, fineţe, imaginaţie, agerime – modestia, perspicacitatea şi un strop de înţelepciune precoce, probabil că epizodul cu fântâna nu s-ar fi întâmplat. Printre exerciţiile spirituale deprinse de copilul-minune de la Eliezer, din nefericire, n-au figurat şi exerciţiile de înţelepciune sau cele de cultivare a modestiei, aşa încât Iosif abia de izbutea să păstreze exclusiv pentru sine însuşi visele dăruite în somn de Dumnezeu, inclusiv visul cu snopii ori cel cu aştrii, sau semnele prin care se concretiza darul de a fi binecuvântat şi iubit de tatăl său, Iacob, stăpânul binecuvântat la rândul său de părintele său, Isaac cel orb, care i-a dăruit benedicţiunea, fără să-şi dea seama, în detrimentul întâiului născut, Esau. Cine să ştie dacă prin isteaţa Rebeca nu s-a împlinit voia Domnului? Şi întâmplarea e supusă unor legi necunoscute, aşezate departe de zodia accidentalului; cele desfăşurate aici, pe pământ – ne sugerează în repetate rânduri autorul, lăsând porţile deschise spre necunoscutul îmbietor – îşi au în mod firesc corespondentul în lumea de sus, din ceruri. Dacă lucrurile nu s-ar petrece astfel, totul ar fi probabil lipsit de strălucire şi s-ar derula sub semnul zădărniciei şi al minoratului.
Îmbrâncirea în fântână a fiului preferat al lui Iacob este echivalentul unei lecţii de viaţă date „visătorului de vise”, care citea în pietre şi stele. O lecţie de umilinţă şi smerenie în faţa darurilor, care trebuie înţelese şi urmate departe de aroganţă şi trufie, departe de ceea ce numeşte autorul romanului Fraţii Karamazov mândrie. Prudenţa şi smerenia nu strică atunci când ţi s-au dat semne că ai fost creat să zbori la mari înălţimi, cu atât mai mult cu cât oamenii, susţine spaniolul Julio Iglesias, „trag ţintindu-ţi viaţa, dacă zbori mai sus”. Pentru Iosif episodul cu fântâna înseamnă prima ciocnire cu zeiţa suferinţă, de care – înţelege într-un târziu copilul adâncurilor – trebuie să te apropii, ridicându-te din umilinţă; aceasta este marea lecţie dostoievskiană, învăţată la limită de mândrul, trufaşul Rodka Raskolnikov. Apoi, pedeapsa aplicată lui Iosif îl face, treptat, în timp, să privească în viscerele sufletului, învăţându-l ce anume să caute acolo, căci, în definitiv, „orice întâmplare este devenire” şi cu cât vei coborî mai jos, cu atât te vei înălţa la înălţimi nebănuite.
Pentru prorocul Daniel pedeapsa de a fi azvârlit în fântâna cu leii, care nu s-au atins de tâlcuitorul de vise, a constituit un pretext de a descoperi din alt unghi forţa şi dreptatea divină, forţă folosită de prezicătorul regelui pentru a-i salva pe înţelepţii Babilonului de mânia lui Nabucodonosor, care n-a ezitat să-l scoată din pântecul adâncurilor pe unul dintre cei patru mari profeţi şi să-i arunce, în schimb, în gura leilor pe bărbaţii vicleni laolaltă cu femeile lor, care l-au convins în ajun să-şi respecte cuvântul şi să-l îmbrâncească în abisul pierzaniei pe profet.
