Jindra Hušková‑Flajšhansová: continuitatea moştenirii lui Jarník
Trimisă de maestrul ei, de „dascălul ei bătrân”, cum îl numea cu afecţiune bursiera Statului cehoslovac, Jindra Hušková‑Flajšhansová (12 februarie 1898 – 7 septembrie 1980) venea în România pentru că profesorul ei de la Universitatea Carol al IV‑lea din Praga ştia din experienţă că numai la faţa locului se nasc adevăratele poveşti. Înţelegerile profunde ale limbii şi culturii nu durează exclusiv prin lecturi. Ataşamentul pentru altă ţară decât cea natală se alcătuieşte dificil într‑un străin. Mai întâi, ucenica ce a întrecut toate aşteptările se îndrepta spre o capitală europeană abia trecută prin Unire; suferindă după un război devastator pentru naţiunea română, sărăcită, trăind câteva apocalipse deodată, cu toate acestea euforică în realizarea idealului unionist. La 4 august, armata română se găsea în Budapesta, împiedicând instaurarea bolşevismului lui Bela Kun. În acelaşi timp, elanul se simţea şi la nivelul proiectelor arhitectonice. Inginerul Cincinat Sfinţescu realiza planul de sistematizare al Capitalei. La nivelul vizual, Bucureştiul din noiembrie 1919, când românista descoperea centrul României, se poate reconstitui şi din pozele americanului George Swain, din care să văd clădirile supravieţuitoare, viaţa străzii, a pieţelor, cu armamente, animale etc. Soldaţi, ţărani şi negustori animau viaţa fiecărui bulevard. La începutul lunii, între 5 şi 7 noiembrie, academicianul Nicolae Iorga anunţa rezultatele primelor alegeri universale, iar puţin mai târziu, tot el vorbea la moartea lui Alexandru Vlahuţă (19 noiembrie). O zi mai târziu, primul Parlament al României Mari îşi începea lucrările. Ambianţa socială, politică şi culturală din toamna târzie a lui 1919 se împărţea astfel între armata română aflată încă la Budapesta, inaugurarea lucrărilor marelui Parlament unit al României şi moartea lui Vlahuţă. Amestec de entuziasm şi suferinţă, de euforie şi instabilitate, Bucureştiul primea vizitatorii printre evenimente. Cred că mai importante fuseseră acţiunile din primăvara anului, atunci când Regina Maria se implicase direct în negocierile de pace şi turneul ei european nu rămăsese fără ecouri. Cu eşecuri în faţa americanilor, Regina ştia că trebuie să convingă Parisul şi Londra. După călătoriile din martie şi aprilie, 1919, Regina Maria se întorcea în Bucureşti cu poftă de scris. Viitorul părea aparte, lumea, pregătită pentru o nouă utopie.
Fără să‑i pese de conjunctura potrivnică, Jindra Hušková‑Flajšhansová ajunge în 1919 la Bucureşti fiind convinsă de maestrul ei să studieze la faţa locului tot ce e de ştiut despre România. Vizitele lui Jan Urban Jarník în Regat şi prin Transilvania din secolul anterior îi fixaseră reperele – neabandonate întreaga viaţă. Cu patru ani înainte de moarte, aşadar, Jarník înmânează tinerei sale doctorande, Jindra Hušková‑Flajšhansová, scrisorile de acreditare şi altele, „de primire”, adresate personalităţilor române pe care el le cunoscuse îndeaproape. Studentă acribioasă şi de o rară perseverenţă socială, Jindra se lasă fascinată de relaţiile cu celelalte limbi romanice, între care româna aduce cu ceva luminos şi inexplicabil. Dacă există confuzie sau minime reţineri pentru tinere care traversează lumea ca să descopere geografia limbii de care e îndrăgostită, în privinţa Jindrei Hušková‑Flajšhansová nu se poate vorbi despre nimic negativ. Posibilitatea paradisului lingvistic i se arată în termeni care, cel puţin astăzi, ne depăşesc. Fără îndoială optimistă fără leac, idealizând chiar şi imperfecţiunile, doctoranda cehă care iubeşte româna este ea însăşi o apariţie. Deloc dificil e să ne închipuim cum se prezenta şi cum răspundea uluirii interlocutorilor ce aflau că visul ei este să studieze în ţara pe care o iubeşte fără să o fi cunoscut altfel decât prin limba ei. Cu o sută de ani în urmă, Jindra Hušková‑Flajšhansová nu era un caz. Dimpotrivă, ea ilustra posibilitatea culturii ce unifică, întruchiparea omului sigur că trăieşte în centrul fenomenului cultural cu frenezie, ducând, probabil, pretutindeni, în gând, măcar, utopia nietzscheană în privinţa perfecţionării concrete.
Desigur, ca în orice poveste, existau părinţi spirituali şi maeştri providenţiali care îndrumau eroina, adeseori fără să ştie, pe calea dreaptă. Probabil momentul zero al ataşării de limba şi cultura românească se petrece în timpul războiului. Se configura destinul nodal când Jindra Hušková‑Flajšhansová îşi întrerupe studiile pentru că, alături de colege, îngrijeşte soldaţii români din Transilvania în lazaretul de la mănăstirea Strahov. Ca o realitate onirică este şi personalitate atipică care a fost abatele Zavoral. El primea preferenţial soldaţii români în acest spital mănăstiresc, de fapt unul improvizat în locul restaurantului de altădată. Realitatea spirituală se schimbase într‑una concretă graţie prietenului său, nimeni altul decât profesorul Jarník. Cel din urmă nu trebuie să‑l convingă pe omul bisericii pentru că abatele, la rândul lui, era ataşat de limba şi cultura română. Jarník caută răniţii români şi, cum numai el şi Zavoral le ştiu graiul, le citesc soldaţilor, dialoghează şi inventează formule de tămăduire prin grai. Terapeutica prin limba împărtăşită ajută dincolo de orice medicament. Demotivaţi şi dezamăgiţi, fără îndoială, soldaţii români aflaţi la sute de km de graniţele ţării se recuperau greu şi fără speranţă. Intervenţiile cehilor românişti semănau cu o forţă plastică, vindecătoare. Oare nu este doina oglinda suferinţei nemărturisite? De bună seamă, nespusă, dar prezentă. Vie, paradoxală. De aceea cred că doina, dintre toate formele populare prin care limba română se manifesta, ajungea drept în străfundul ascultătorului, copleşindu‑l, chiar şi cu neînţelesul ei. Să nu uităm în acelaşi timp că doina se auzea într‑o mănăstire ce funcţiona ca spital de campanie… Tripla casă a durerilor, spirituale şi fizice, se armonizau prin limba română.
Ca întotdeauna, în mijlocul destinului se formează, pe tăcute, o poveste secundară. De cele mai multe ori nemărturisită sau neştiută. Jindra Hušková‑Flajšhansová cunoscuse rănile şi agonia soldaţilor români care luptau pentru eliberarea Cehoslovaciei la spitalul din mănăstirea Strahov de care aminteam, acolo unde, deloc întâmplător, providenţial, stareţ era monseniorul Metod Zavoral. Cum spuneam, povestea îndrăgostirii de limba română aici se desăvârşeşte. Intermediară între cele două culturi se face vinovată doina, cântecul popular fredonat de răniţii care trebuie să‑şi acopere suferinţele şi dorul de casă prin astfel de pansamente spirituale. Impresionată de frumuseţea vie a limbii populare, Jindra Hušková se îndrăgosteşte iremediabil. Totuşi, paşii ei în studiul limbii şi literaturii române erau modeşti, oricât efort a investit, acum îşi dă seama că ceva esenţial îi scăpase.
În vreme de război, spre Bucureşti
După excluderea tuturor posibilităţilor, lipsită de pragmatism şi refuzând un destin specific femeilor în epocă, Jindra Flajšhansová accesează o bursă din partea statului ceh pentru a putea studia la Bucureşti. Va avea astfel ocazia să‑l cunoască personal pe noul ei patron cultural din România. Deja, tânăra ştie că poate mai mult şi are nevoie să ajungă la Centru. Din fericire, planetele se aliniază ideal. După 14 zile cu trenul şi alte mijloace de transport: o adevărată aventură în infern, pentru că peste tot se dădeau încă lupte, iar primejdiile erau la tot pasul.
De bună seamă că e fascinant de urmărit cum o tânără studioasă ignoră bombele, gloanţele, indivizii cu destine ascunse şi pericolele în genere, îşi riscă viaţa în timpul războiului doar pentru împlinirea unui vis atipic. Pentru că nu mulţi studenţi străini care admirau româna erau dispuşi să călătorească prin teatre de operaţiuni şi să locuiască într‑un oraş devastat de război, unul în care n‑aveau cunoştinţe, doar pentru a fi aproape de cultura română şi, mai ales, de maestrul în care‑şi proiectează cehoaica, am impresia, toate energiile şi bovarismul academic: Ovid. Densusianu.
Cu vremea potrivnică, la începutul lui noiembrie 1919, ea se îndreaptă spre capitala României, unde ajungea, aşadar, după două săptămâni. La Bucureşti, nu cunoaşte pe nimeni. Dar are, ca în basme, 12 amulete: ele sunt scrisorile pe care prevăzătorul şi mereu disponibilul maestru Jarník i le pregătise. N‑ar vrea să abuzeze de la bun început de ele, se va descurca, crede ea. Aventura e mai incitantă când reuşeşti de unul singur. Cert e că doctoranda se resemnează devreme. Providenţial, îşi aminteşte de povaţa profesorului ei: dacă are probleme, să meargă direct la cel mai important dintre adresanţi, la Nicolae Iorga. Nu doar poziţia instituţională îl recomandă, dar şi „inima bună”, zice Jarník. La vremea aceea, Iorga era Preşedintele Senatului şi Directorul revistei „Neamul românesc”. Întâlnirea cu academicianul se petrece ideal: amabil, cărturarul o întreabă direct dacă are casă şi masă, iar ea, sinceră, recunoaşte. Până seara, ambiţioasa şi inconştienta tânără traducătoare va primi o cameră în Căminul studenţesc „Spiru Haret”.
După instalare şi alungarea temerilor legate de cazare şi masă, Jindra porneşte în vizitele preconizate. Fiecare personalitate o primeşte cu bucurie, oferindu‑i susţinerea. Se simţea, fără îndoială, răsfăţată. Traversarea infernului meritase. În cele din urmă, vizita mult‑aşteptată: la profesorul Densusianu. Peste ani, Jindra Hušková-Flajšhansová îşi aminteşte, cu oarecare mister, că a fost primită de profesor „corect şi cu sfaturi concrete pentru studiile mele în viitor”. Ceea ce şi face: redevine studentă acribioasă la Bucureşti. Citeşte mult, audiază cursuri, scrie cu entuziasm. Bucuria cea mare este că poate avea acces la Biblioteca Academiei Române. Fireşte, tot neobositul Jarník este vinovat, el luând legătura cu prietenul Ion Bianu, Director, pe atunci, al Bibliotecii Academiei şi membru al Academiei Române – coleg, deci, cu Jan Urban Jarník. La rândul lor, gazdele române sunt la început contrariate de pasiunea cehoaicei. Sărind birocraţia, ei se organizează eficient cu tot ce li se cere. Doctoranda n‑are niciun motiv să fie nemulţumită.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ
