Cuza cel din copilărie, Cuza din adolescenţă, a rămas pentru mine, la senectute, acelaşi erou pe care experienţa de viaţă îmi îngăduie, poate, a‑l socoti liderul ideal al românilor din toate timpurile…
Din adolescenţă încă, mărturisesc, două figuri istorice mi‑au apărut ca expresii superlative ale spiritului românesc şi ele se învecinează cronologic, se completează sub arcul aceluiaşi timp mirabil şi irepetabil din trecutul nostru: munteanul Nicolae Bălcescu, personaj mesianic, visând la unirea tuturor românilor, şi moldoveanul Alexandru Ioan Cuza, personaj pragmatic, realizând, în fapt, o parte a aceleiaşi uniri. Amândoi – într‑o nescrisă lege a acestui meridian, cea a răzbunării politice oarbe – au murit în exil, primul la 33 de ani, cel de‑al doilea la 53 de ani, lăsând însă posterităţii o amintire ce a devenit legendă.
Aparţinând unei generaţii ilustre – pe care o numesc generaţia 1820 – după data în jurul căreia este celebrată naşterea lui Ion Ghica, a lui C. A. Rosetti, a lui Mihail Kogălniceanu, a lui Vasile Alecsandri, a lui Ion C. Brătianu, cu toţii implicaţi în tumultul paşoptist şi în cel unionist, chiar dacă poziţiile lor au fost nu o dată divergente, Cuza a fost simbolul unui moment unic al istoriei noastre. Cel în care, într‑un răstimp neverosimil de scurt – doar şapte ani – s‑au elaborat aproape toate legile şi s‑au creat aproape toate instituţiile Români
ei moderne.
Că fiul spătarului Ioan Cuza a parcurs întregul drum al elitelor generaţiei sale – studii peste hotare, revenirea în ţară, activitate revoluţionară la 1848, atitudine fermă împotriva abuzurilor – cazul faimoasei demisii a colonelului pârcălab de Galaţi, în timpul căimăcămiei lui Vogoride, înainte de a deveni vicepreşedinte al Adunării Elective a Moldovei, faptul a fost subliniat cu asupra de măsură de toţi istoricii noştri naţionali: A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu. Şi tot acestora le‑a revenit a sublinia măsura în care Cuza a exprimat sentimentele românilor fiind „o frunte ridicată” după cuvântul lui Bolintineanu, şi în faimoasa „simplă vizită de curtoazie”, cum a fost socotită, cu multă demnitate, călătoria la curtea suzerană din Stambul a sultanului Abdul Aziz la 1860, repetată în 1864, şi în limitarea jurisdicţiei consulare străine, şi în ideea creării unei monede naţionale – romanátul –, şi în atitudinea mult comentată faţă de egumenii greci ai mânăstirilor închinate. Domnitorul care afirma la Iaşi, la un an după alegerea sa, „Unirea va fi aşa precum România o va simţi şi o va dori” şi care era bănuit, în 1865, că vrea să obţină independenţa Principatelor a fost şi cel care a dovedit o inteligenţă politică reală, prelungind‑o pe aceea dovedită întregii Europe de artizanii dublei alegeri. O recunoaştem în recursul la stratagema „faptului împlinit” mai ales în cursul anilor de „uniune personală” (1859 – 1862), cu unificarea armatei, a monedei, a telegrafului, cu impunerea unui prim – ministru muntean, Ion Ghica, în Moldova, a unui prim‑ministru moldovean, Manole Costache Epureanu în Ţara Românească, sau a munteanului Alexandru Golescu Negru ca vicepreşedinte al Adunării Moldovei, cu acceptarea – de către el, domnul cu vederi liberal – democrate şi adept al căii politice de mijloc – a unor adversari conservatori precum Barbu Catargiu în fruntea primului guvern al României.
Domnul care a patronat împroprietărirea ţăranilor – fie şi într‑o reformă incompletă –, dispariţia clăcii, secularizarea averilor mânăstireşti – enormă avuţie funciară care constituia un sfert din teritoriul ţării –, domnul care şi‑a legat numele de coduri de legi, de crearea Universităţilor de la Iaşi şi Bucureşti, de pregătirea înfiinţării viitoarei Academii Române, cel care, ales deputat de Mehedinţi în 1870 de către o populaţie recunoscătoare, putea să‑i afirme merituosului său succesor prusac: „Patriotismul meu, Principe, este deopotrivă cu a mea demnitate”, a rămas în memoria colectivă a neamului său aidoma marelui Ştefan, a viteazului Mihai şi a martirului Brâncoveanu.
Există, se ştie, o latură a domniei lui Cuza care i‑a fost reproşată, uneori, cu duritate de contemporani şi de urmaşi: este vorba despre apelul la „domnia personală” şi de ceea ce s‑a numit „lovitura de stat” din 2 mai 1864.
Voi spune, ca simplu cercetător al mentalului românesc, că aplecarea spre o cârmuire autoritară nu este ceva respins de conaţionalii noştri, nici în trecut şi nici astăzi.
Nu trebuie uitat însă că Alexandru Ioan Cuza, departe de a fi doritor cu orice preţ să ocupe tronul, a rămas un prinţ autohton venit din boierimea secundă care a vorbit constant despre nevoia de prinţ străin în Principate – exemplul grecesc al dinastiei bavareze şi apoi al dinastiei daneze de Glücksburg îi stătea la îndemână –, subiectul fiind evocat în corespondenţa cu Napoleon al III‑lea şi chiar în dramatica noapte de 10/ 11 februarie 1866. Sigur este că în momentul autoritar – şi adaug eu, necesar – al domniei sale s‑a aflat sursa adversităţilor pe care le‑a provocat chiar şi pentru cei care i‑au fost apropiaţi (aleg ca exemplu pe cel al colaboratorului său apropiat şi deţinător, până în 1912, al arhivei Cuza, anume Dimitrie A. Sturdza, ajuns şef de partid, prim‑ministru şi, mai ales, longeviv secretar general al Academiei noastre). Îndrăznesc să afirm că, aidoma lui Carol al II‑lea peste câteva decenii, Cuza, secondat de Kogălniceanu, va fi înţeles idealul de „guvernare forte” al multor români – plebiscitat în istorie nu doar o dată –, care nu este mereu asociată unor acţiuni retrograde, că ea poate chiar implica măsuri benefice care trebuie impuse muşchiulos, cu mână de fier îmbrăcată în mănuşă de catifea…
Scriam la început că din adolescenţă încă l‑am iubit pe Cuza. Voi adăuga însă că din copilărie am aflat despre el şi, fără a şti ce era un „domnitor” şi ce era „unirea”, aprindeam din când în când o lumânare, la Ruginoasa, acolo unde fusese mormântul său, lângă biserica neo‑clasică a Adormirii Maicii Domnului, ctitoria din 1811 a vistiernicului Săndulache Sturdza, intrată în 1862 în domeniul cumpărat de domnitor. Trupul acestuia, adus de la Heidelberg în 1873, a fost aşezat acolo, rămăşiţele sale fiind puse în 1907 într‑o criptă a lăcaşului unde au fost depuse şi cele ale fiului său Alexandru (Saşa), adoptat în 1865, născut, ca şi fratele său Dimitrie, din legătura lui Cuza cu Maria Obrenovici, fiica antiunionistului Costin Catargiu şi mama prinţului sârb Milan. Tânărul Alexandru Cuza, mort la Madrid în 1890, se căsătorise cu doar un an înainte cu Maria Moruzi, descendentă a doi domni fanarioţi, al cărei stră‑străbunic Constantin vodă Moruzi îl trimisese la moarte în 1778 – ironie a istoriei! – pe spătarul Ioniţă Cuza, nimeni altul decât străbunicul ilustrului socru postum al principesei Moruzi. Rămasă văduvă, ieşită apoi dintr‑o căsătorie efemeră cu inginerul Ion I. C. Brătianu, viitorul mare lider politic al României întregite – cel cu care l‑a avut ca fiu pe Gheorghe Brătianu, reputatul şi tragicul istoric –, Maria Moruzi a vândut o parte din moşia Ruginoasa a neamului Cuza unui răzeş din târgul Lespezi, treptat chivernisit, arendaş al moşiei Paşcani, devenit primar al Paşcanilor. Acesta se numea Vasile Theodorescu şi era străbunicul meu. Iată cum şi de ce ajunsesem să pun, la îndemnul mamei mele, câte o lumânare aprinsă la ceea ce mi s‑a spus că era mormântul marelui domnitor, deşi în primăvara anului 1944, când eu aveam cinci ani şi când linia frontului ajungea lângă casa noastră de la Ruginoasa, rămăşiţele lui Cuza erau duse la Curtea de Argeş, de unde reveneau, doi ani mai târziu, pe pământ moldav, la Trei Ierarhi.
Va fi fost amintirea din copilărie şi afecţiunea din adolescenţă cele care m‑au făcut, după câteva decenii, ca ministru al Culturii, să decid – supărând o parte a înaltului cler – aşezarea la 20 martie 2004 (aşadar, la 184 de ani de la naşterea neuitatului principe) a admirabilei statui de pe dealul Patriarhiei realizată de sculptorul Paul Vasilescu, acolo unde Cuza fusese proclamat domnul Principatelor Unite. Am încercat atunci – eram şi ministru al Cultelor – să atenuez rezervele unor arhierei ce‑şi aminteau de secularizare, explicând că avem de ales între un Cuza secularizator şi un Cuza erou politic al neamului întreg.
Alegerea pe care am făcut‑o atunci mi‑a fost, într‑un fel, confirmată în acest an, când l‑am văzut – alături de preşedintele Academiei Române, de colegii mei, vicepreşedinţi – pe Patriarhul Daniel, cinstitor al lui Cuza, punând o coroană pe soclul amintitei statui.
Cuza cel din copilărie, Cuza din adolescenţă, a rămas pentru mine, la senectute, acelaşi erou pe care experienţa de viaţă îmi îngăduie, poate, a‑l socoti liderul ideal al românilor din toate timpurile.
Conferinţă ţinută în aula Academiei Române
Răzvan Theodorescu
