„Prin Poezie se concretizează dimensiunea lirică, esenţială condiţiei umane, ca aspiraţie Estetică” – notează Antonia Bodea în Despre valori poetice, capitolul introductiv al volumului Nelinişti genuine, apărut în 2022 la Editura Limes. Construită în siajul teoretizărilor lui Johan Huizinga din Homo Ludens, demonstraţia acestui prim capitol conjugă libertatea şi creativitatea jocului cu mirarea generată de nevoia de cunoaştere, înainte de a decortica valenţele Cuvântului în perimetrul realităţilor multiple, placă turnantă în economia unei serii silogistice cuceritoare: „Dacă întreaga realitate se exprimă şi deci se regăseşte în Cuvânt, acesta, desigur, conţine şi structura umană în complexitatea ei. Prin urmare, Omul se regăseşte în interiorul Cuvântului. Dar omul înseamnă Viaţa; deci Poezia în care Omul se regăseşte, este acea Poezia care reprezintă Viaţa cu palpitaţiile ei. Astfel, Poezia nu trebuie înţeleasă ca o simplă contemplaţie dinafară, ci ca trăire, ca participare, din interiorul ei.” Corelativ – în viziunea exigentă a autoarei –, critica, istoria şi teoria literară operează gnoseologic într‑un univers în care sensibilitatea estetică şi valoarea creatoare genuină sunt obligatorii, ele ordonând implicit selecţia textelor literare comentate în paginile acestei cărţi şi guvernând obligatoriu circumscrierea teoretică elaborată din avanscena fiecărei analize. Rezultatul este o scenografie textuală rafinată, în care instrumentarul teoretic se armonizează cu un exerciţiu hermeneutic participativ şi canonic.
În primul său act, consacrat unui volum semnat de Valeriu Anania, apărut în 2006 la Editura Limes (Poeme – Facerea), Antonia Bodea survolează concentrat evoluţia diacronică a perspectivelor filosofice şi filologice asupra lirismului în compania unor teoreticieni precum Adrian Marino, schiţează apoi o scurtă istorie a liricii filosofico‑religioase româneşti, cu un accent comparatist obligatoriu pe psalmi (mai cu seamă, psalmii arghezieni), înainte de a se cufunda în universul poematic al lui Valeriu Anania. Sintetizând plastic tonalitatea lirică a acestui volum în termenii tradiţiei psalmice, autoarea notează: „efigia poetului îşi arde flacăra lumânării din Psalmii lui David prin chinuitoare căutări argheziene, spre chemarea blagiană a glasului mumelor, la ritmul tainic al descântecului popular până la originala străluminare a comunicării în astral”. Dacă fixarea coordonatelor genealogice semnalează asemănările canonice – mai cu seamă aderenţa iniţială a sensibilităţii poetice la spaţiul interbelic –, discursul hermeneutic ulterior stabileşte mărcile specific ale liricii lui Valeriu Anania, într‑o suită de observaţii subtile, armate impecabil prin selecţia versurilor. În mod firesc, amprenta teologică a poeziei este integrată inteligent în ţesătura demonstraţiei, ilustrând sistematic bogăţia ei ideatică şi expresivă. O notă distinctă face racordul speculativ cu perimetrul postmodern, ceea ce demonstrează orientarea bidirecţională a analizei, dublarea arheologiei cu speculaţia proiectivă.
„Conştiinţă vie a etnicităţii, «cu sentimentul inefabil al tradiţiei prezentă în fiecare lucru», scriitorul Valeriu Anania se prezintă în literatură «nou ca o efigie de aur scoasă din pământul Olteniei», după afirmaţia lui Tudor Arghezi, mentorul său discret” – scrie Antonia Bodea în deschiderea unei alte secvenţe al cărei protagonist este acelaşi Valeriu Anania. Concentrându‑se asupra poemului dramatic Mioriţa (1966), analiza decopertează melanjul de sensibilitate estetică şi erudiţie, raportul dintre sacru şi profan, dintre mit şi realitate, izolează resorturile (re)sacralizării şi punctează exemplaritatea iniţiatică a acestei „povestiri privilegiate”. Autoarea vede în Valeriu Anania un „peregrin prin spaţiul mioritic”, pentru care trăirea românească reprezintă o dimensiune a armoniei cosmice. În viziunea ei, acestei propensiuni spirituale îi aparţine şi lucrarea monografică Cerurile Oltului (1990), închinată lăcaşurilor de cult din Râmnic şi Argeş, în paginile căreia – apreciază
autoarea – se conjugă talentul scriitorului, spiritul duhovnicesc şi „prezenţa înţeleaptă a unui dascăl dăruit”.
Abandonând circumscrierea teoretică a primei secvenţe analitice, Antonia Bodea abordează apoi poezia lui Horia Bădescu, plonjând direct în substanţa lirică a Liedurilor (1992) – şi, prin extensie, a poemelor reluate în volumul Fierul spinilor (1995) –, într‑o succesiune de decupaje precise, guvernate de aserţiunea din primul paragraf: „Din «Numărul de aur» al «vârstei de aur» contestată şi asumată totuşi, poetul Horia Bădescu îşi decantează lirismul în nota discretă a liedului, asamblând din urletul planetei, din ţipătul istoriei, din scrâşnetul constelaţiilor, o muzică a senzaţiilor în acompaniamentul dureros al conştiinţei tragice”. Revenirea contextualizării teoretico‑sociologice în cel de‑al doilea capitol consacrat liricii lui Horia Bădescu este prilejuită de apariţia volumului Decameronice (2017) şi se desfăşoară în doi timpi – unul centrat pe modernizarea din interior a lirismului clujean, celălalt informat de etapele creaţiei lirice a lui Horia Bădescu, epilog necesar într‑un discurs critic interesat nu numai de filonul tematic şi de imaginarul poetic (dublat de cel plastic, datorat Marianei Bojan), ci şi de subtilităţile limbajului pus în pagină.
Un alt binom analitic din carte o are ca protagonistă pe Doina Cetea, din creaţia căreia Antonia Bodea alege mai întâi „proza lirică” din volumul Ierboaia, receptat ca o provocare la „implicare dramatică prin asumarea atmosferei în care autoarea retrăieşte ceva ce a crescut în sine, împreună cu sine, implicit, firesc” şi parcurs în cadenţa unui extensiv inventar de tehnici narative, elemente fantastice, simboluri şi fapte diverse transfigurate în actul scrierii. „Există însă universuri ficţionale care pot fi terifiante, provocând angoase prin atmosfera încărcată de fabulos, de fantastic, de tenebre” – remarcă autoarea într‑un paragraf sintetic consacrat lumii create de Doina Cetea nu numai în Ierboaia, ci şi în Istorii, volumul său din 2017. Fascinată de realităţile multiple generate de raportul dintre cotidian şi fantastic, Antonia Bodea urmăreşte tentativele de evadare din realitatea imediată prin abordarea civilizaţiei arhaice la Mircea Eliade, Ştefan Bănulescu, Mihail Sadoveanu sau Fănuş Neagu şi înregistrează coloratura lor personală înainte de a aprofunda nuanţele fabulosului din poeziile Doinei Cetea.
Explorată deja într‑unul dintre capitolele dedicate lui Horia Bădescu, îngemănarea dintre cuvânt şi imagine plastică etalată în volumul Plăcuţele de la Medio Monte (2022), datorat lui Gabriel Chifu şi lui Mircea Bochiş, generează o demonstraţie esenţializantă, condiţionată, pe de o parte, de izolarea notelor definitorii ale fiecărei secvenţe lirice, iar pe de altă parte, de stabilirea unor linii de forţă specifice, una dintre acestea vizând încărcătura expresivă a limbajului: „Remarcabilă – observă autoarea – este modalitatea în care poetul transpune în formulări aparent neutre, uzuale, înţelesuri care de fapt vizează decrepitudinea existenţială precum în poemul Cursa”.
Pornind de la substratul existenţial(ist) al poeziei semnate de Rodica Marian – volumul Chipul şi asemănarea (2011) –, autoarea caută racorduri filosofice şi psihanalitice contemporane în avanscena unui rafinat comentariu, în care eminescologul Rodica Marian şi poeta Rodica Marian se intersectează benefic. Peisajul liric clujean se întregeşte în volum şi graţie altor câtorva dipticuri critice. Cel dintâi se construieşte în jurul poeziei lui Marcel Mureşeanu, vizate fiind volumele Monede şi monade (2012) şi Voi plăti pentru faptele mele (2014), tratate cu o sistematicitate exersată în fiecare capitol al acestei cărţi, capabilă să integreze într‑un discurs coerent (a)tipicitatea, tehnicile creative, evantaiul tematic (mai ales spaima ancestrală a morţii), insolitul perspectivic, dimensiunea ludică, statutul inspiraţiei şi condiţia creatorului, dramatizarea lirică şi câmpul simbolic pus în scenă etc. O altă secvenţă duală îl are drept protagonist pe Aurel Rău, autoarea optând mai întâi pentru o analiză orientată de structura clasicizantă a personalităţii sale poetice, amplu ilustrată de versurile volumului Septentrion (1994), completată mai apoi cu incursiunea fascinantă în universul haiku‑ului, abordat în Matsuo Bashō (Note de călătorie) (1998). În aceeaşi sferă, capitolul consacrat volumului lui Mircea Petean Linişte redusă la tăcere (2011), Antonia Bodea mixează inteligent aspectele revelatorii şi implicaţiile opţiunii formale (pentru haiku) şi constată că „poetul se plasează în conul de lumină a clipei de înţelepciune, asumată cu preţul unei experienţe marcante, sublimate acum în tăcerea, mai grăitoare decât orice cuvânt”. Panoplia poeţilor se completează graţie particularităţilor lirice desfăşurate de George Vulturescu în Alte poeme din Nord (2007), configurate în limitele unui portret nuanţat legendar.
Un exerciţiu analitic decomplexat, în deplină armonie cu tonalitatea scriiturii subiectului său – Cornel Udrea – este orchestrat de către autoare în două tablouri complementare; cel dintâi, izolează secvenţial încărcătura curativă a râsului inteligent din Epidemie de platfus (2012), în vreme ce al doilea se concentrează asupra naturii duale a existenţei din Heblu (proză umoristică) (2017).
Trecând de la practica şi teoria poeziei la istoria literară, Antonia Bodea reconstituie apoi evoluţia unei fascinaţii intelectuale de lungă respiraţie, cu începuturi adolescentine şi aprofundări filologice repetate, căreia i se datorează şi volumul Radu Stanca – Evocări şi interpretări în evantai (2016), semnat de Anca Sîrghie. Tot ei i se datorează şi Lucian Blaga şi ultima lui muză (2015), „carte, minunată ca stil şi prezentare, valoroasă ca document inedit şi «revelatoare» a misterului iubirii ca forţă creatoare”, analizată generos în capitolul consecutiv. Adiacent, critica literară este extensiv reprezentată în paginile acestui volum de către Ioan Radu Văcărescu, cu O grădină a poeziei – note critice sibiote (2021), carte infuzată de spiritul vechiului Sibiu, dominată de gândirea blagiană şi ancorată avizat în creaţia Cercului Literar de la Sibiu şi a oamenilor de litere contemporani.
Secţiunea finală a volumului grupează o suită de comunicări şi studii în care erudiţia, exigenţa critică, rafinamentul stilistic şi sensibilitatea cultivată acţionează normativ, indiferent că este vorba despre construcţii intelectuale ample – precum Aciditatea paradoxului în strălucirea metaforei în opera lui Emil Cioran sau Spectacolul lumii în Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu –, evocări canonice (Eminescu şi Rebreanu) sau colegiale (Gheorghe Pituţ), despre sinteze relevante (cum este cea dedicată Dialogurilor despre Dante realizate de Ovidiu Pecican şi Laszlo Alexandru) sau despre tradiţii culturale locale, recuperate în articole precum De la Gewerbeverein la Palatul Culturii Bistriţa sau Dialog pentru eternitate. Opera Română din Cluj‑Napoca.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
