Întoarcerea sensului
Revenind la Trebuie să aşteptăm fără să aşteptăm, acesta este un semnificativ text poetic, dar şi po‑etic ori paideic. Fiul înseamnă, în viziunea poetului Matei Călinescu, o „marea lecţie vie”, abia ulterior asimilată, prin autodenunţ literar, expiator: „Tăcerile lui erau prea îngereşti ca să fie înţelese/de un om cu imaginaţia minciunii ca mine, cu imaginaţia prefăcătoriei,/a aluziilor neadevărate, a pistelor false, a sincerităţii distructive,/a adevărurilor care se vor luate drept minciună,/a minciunilor adevărate, a duplicităţilor, a ascunzişurilor suferinţei,/a sofismelor de conştiinţă, a mândriilor rănite şi a tristeţilor jucate teatral/şi astfel anulate.” Iar pentru a fi strălimpede: „Lecţia lui, pe care am învăţat‑o prea târziu, e aceasta:/ Trebuie să aşteptăm fără să aşteptăm. Trebuie să fim blânzi…/Şi să nu ne aşteptăm la nimic…”. Rămâne în acelaşi timp la întoarcerea sensului din cuvânt, care e şi totodată nu e, de aceea, necuvintele sunt personalizate, neaşteptare, netimp, nefiinţă etc. Într‑o inedită datată „3 iunie 2004”, aflăm această comuniune suferindă între a fi şi a nu fi: „eram sinele meu în lacrimi pentru ceea ce avea să fie – /să fie fără să fie” (Ascultând Sonata pentru vioară şi pian de César Franck). Iar într‑o altă poezie, acum apărută, scrisă aproape de cea dintâi, O fotografie, „17 iunie 2004”, raporturile personale sunt repetate: „Doar noi doi, tu – adică eu, şi eu – adică tu”, sau, idealizat, „eu nu mai sunt decât o umbră fără umbră în oglinzi”.
„Înspăimântător de real”
Realitatea, şi încă una violent anti‑metafizică, este prezentul: „Totul e aici, acum, înspăimântător de real,/ Nimic dincolo”. (Duminica, Semn, 1968)
În Versuri (1970), temele: singurătatea, eterna reîntoarcere, memoria, au drept cadru trans‑realitatea („nume de vânt”, „aer auditiv”, Ceva), concretul e pus în deriziune, „râdeam de lucruri fără să cugetăm”, „în Swiftland cai de vis/cai de aer în ţara nimănui/în tristă glumă doar” (Swiftland), supus transformării: „animale plângând/animale ciudat de limpezi” (Metamorfoză), „metamorfozele în verde sfinţit” (Act).
Umbre de apă (1972), titlul unui volum, dă concreteţe doar aparenţei, necunoaşterii: „Trupul – altundeva, neştiută umbră.” (Ce foc frumos, cu un motto din Dylan Thomas); „Şi nici răspunsurile – afară de cele lipsite/de orice înţeles:/de umbra oricărui înţeles.” (Nici umbra) Pentru ca pierderea fiului să facă din umbră unica fiinţă, în Tu. Elegii şi invenţii (2004): „Oriunde merg prin oraşul ăsta dau de umbra ta (…) te regăsesc” (Fugă în lumină). Viaţa ca teatru ia o turnură tragică în acest ultim volum antum, o aflăm explicit din În tunelul magic al poeziei: „o tragedie clasică (de Rotrou, bunăoară,/în care un actor‑martir moare fericit în rolul său”. Se întâmplă trecerea în partea invizibilă. „Rolul tău? Pur şi simplu să ajungi în partea cealaltă,/să‑ţi pipăi drumul cu vorbele ca nişte degete atente,/să‑ţi vezi prin nevăzut amintirile”. Întrezărindu‑şi umbra de dincolo („fantoma mea”, Un aparat de fotografiat viitorul), într‑o formă invizibilă, întâlnită la Brâncuşi, „Sculptură pentru orbi” (Această statuie). (De notat că Vasilisa, text inedit, din „23 mai 2004”, actant poematic de la 1453, e iubita care „n‑avea chip”.) Nu la cunoaşterea realităţii, dar la interogare poate accede: „Acum măcar pot pune întrebări, fie/ şi numai despre mine – despre tine – despre el, fie şi numai în imaginaţia noastră.” (Întrebări) Sau să spunem: câtă imaginaţie atâta realitate.
Oniric al ambiguităţii, în Versuri (1970), unde Maternitate ezită între „visul din sânge sau sângele din vis”, iar în Stare somnul nu e revelator: „şi‑am intrat în somn/ca într‑o mare oglindă aburită”, M. Călinescu (se) descoperă în Marele insomniac din volumul Tu. Elegii şi invenţii (2004): „Mă regăsesc acum în insomniile lui”.
Locu(i)torul din Versuri (1970) există în afara memoriei, dincoace sau dincolo de ea: „Cineva îmi ară memoria.” (Sete), ori descoperă memoria altora: „Prieteni străbătând pustietatea amintirii” (Cu gura plină de flori). Nu‑i scapă absenţa memoriei în Umbre de apă (1972): „ochiul de apă/deschis în uitare” (Alt cântec de sete). Mai târziu, în Tu. Elegii şi invenţii (2004), această absenţă va fi dorinţă de moarte: „aş vrea să fiu uitat în zborul păsărilor îndepărtate” (Mă regăsesc în tine), cădere în „abisul memoriei” (Toamnă timpurie).
„Veşti din alte sfere”
O întoarcere a sensului noţional, o transcendere „conceptuală” a necunoscutului, se revelă în Absenţă (Semn (1968): „şi totul de‑o taină fără taină înserează”. Recrearea mitului lui Orfeu şi Euridice, cu ceva din Pygmalion şi Galateea, ia un inabitual chip ludic: „Ne jucam de‑a Orfeu şi Euridice:/te priveam şi tu împietreai (…) Apoi îţi spuneam să învii.” (Moartea hoinarului)
În Epifanie (Umbre de apă, 1972), datată 1957, unde se aude glasul unui înger, „ – Ne aflăm în centrul de sfială/şi de tăcere al lumii…”, iar cerul nu e deasupra, dar interior: „Şi ochii tăi întunecaţi păreau/împăienjeniţi de stelele dinăuntru.”
O dramă a credinţei transpare în Nici umbra: „Rugăciunea care‑mi sfâşia buzele”. (Fără titlu, datată „1959‑1960”, acum publicată, consemna violenţa actului confesional: „Şi rugăciunea care‑mi sfâşie buzele? Şi chipul tău/care‑mi cresta atât de suav retina?”)
În Tu. Elegii şi invenţii (2004), o denunţare a desemnării, o punere în criză a sensului, ca la Ionesco, e notată prin Nici‑nici. „Iadul, ca şi paradisul,/ sunt închipuiri, halucinaţii ale sensului/din mijlocul acestui miracol fără sens. Moartea/ e altceva: nici infern, nici paradis”.
Sunt transcrise „lucruri vag mistice, rastafariene” în Bob Marley, cântăreţ al unui cult existenţialist ascultat de „M”. Nu lipseşte însă duhul ortodox: „Eşti în mine o rană frumoasă, generoasă,/suavă şi severă ca tăietura buzelor subţiri/dintr‑o icoană veche şi sfântă,/dintr‑o prăbuşire îngerească în stâncă,/dintr‑o oglindă adâncă.” (Eşti o rană în mine…) Poetul îl „recunoaşte” acum pe Dumnezeu ca prezenţă, aproape de „marea trecere”, sfâşiat de o nostalgie de natură estetică: „Lumea e mai frumoasă când suntem pregătiţi s‑o părăsim/ ‑ atât de frumoasă încât ar trebui să‑l certăm pe Dumnezeu”, graţie fiului: „mi‑a dat lecţia fundamentală a vieţii,/care se împlineşte într‑o lumină/ce nu se poate revărsa decât de dincolo, şi numai pentru/cei care iubesc fără să‑şi dea seama că iubesc…” (M. de Sainte‑Colombe le fils). O comunicare extrasenzorială există între ei: „nu mai aud glasul tău, dar îl văd”, „gust glasul tău” (Lumina din părul tău o aud). (De altfel, nu există în poeme sinestezii, dimpotrivă, atomizări sau transmutări senzoriale, ca în Sete, vol. Versuri, 1970: „singurătatea văzului”, „Spaţiul acesta e aproape orb”.)
Scriitura poematică se deschide acum cu totul, la nivelul jurnalului, mărturisind suferinţa, fericirea şi poate surprinzătoarea aspiraţie a timpului absolut: „Am suferit mult, dar am fost şi fericit şi atunci/nu‑mi păsa de nimic în afară de fericirea mea”, „în fericire înţelegeam ce e veşnicia, o doream”, „aşteptată era doar suferinţa”, „am fost fericit,/cum mi‑ai prezis tu, fără să te gândeşti, în ziua în care m‑am născut” (Fericirea e mai profundă decât suferinţa).
Marea surpriză se vede în poemele selectate acum în inedite ori apărute în reviste. Un poet şi atipic om religios e urmărit de fatum: „Unde e regina să‑mi risipească blestemele?”, încrezător în ritualuri: „Nu în zadar am risipit jertfe de nisip pentru tine,/Nu în zadar am desfăşurat pustiuri pentru tine” (Era o regină în Sumer), fie şi tradiţional‑păgâne: „să rostesc vechiul nostru descântec/pentru deschiderea copacilor/în cel mai bătrân am fi intrat/ca într‑un somn – printre inelele anilor” (Alt poem regăsit).
Poetul este un suferind nelumit: „Prea multă bucurie (pentru mine)”, „Şi totuşi am aparţinut cândva acestei lumi” (Culori, din 1968); un împăcat nostalgic cu dispariţia: „am fi putut să murim aproape fără să ne pese” (Două nopţi, 24 iunie 1972, cu un motto din Keats); iar târziu, după pierderea lui „M”, un mistic în felul său temporar: „Tocmai mă gândeam la tine, într‑o linişte din mijlocul poeziei,/când mi‑au sosit veşti din altă sferă (adevărate, false?)” (Tocmai mă gândeam la tine…)
Rămăsese pe dinafara cărţilor poetice Nelinişte, text datat „4 septembrie 1960”, de altfel, prevenitor: „Mă chinuie o melancolie din timpul adolescenţei”. În Semn (1968), iată‑l deja „învins de o slabă nostalgie” (Durere, privire albastră…). Ca şi cuvântul ori moartea, cu credinţă de aparenţă religioasă, într‑un poem amplu al căderii în „adânc”, cu un motto din Kafka despre o duminică fără capăt, o „Duminică fără credincioşi”, geneza este înţeleasă drept o reîntoarcere de sărbătoare săptămânală sacră: „Avem dumnezeiasca nostalgie a genezei,/pentru noi fiecare săptămână ar fi/o repetare a genezei”, dar a unei renaşteri încremenite, scufundate, dominante fiind „întunericul, piatra şi fierul” (Duminica). Un poem poartă titlul Îmi uitasem tristeţea, evident act de îngrijorare.
În Tu. Elegii şi invenţii (2004), în poemul cu acest titlu, M., care „Avea o minte pur logică, într‑un prezent pur”, fiul dispărut este aşteptat „Să coboare din cerul clipei, să surâdă cu bunătate,/cu melancolie tandră, protectoare…”: raţiune, timp (vast şi totodată comprimat: „cerul clipei”), bucurie morală şi sentimentală sunt minunat desăvârşite… Voi limita aici această încheiere în poezia lui Matei Călinescu.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
