La 14 ani şi trei luni, tânărul Alberto Henrique Samuel Bejar y Mayor, alias Alexandru Vona, adună 42 de poeme în volumul intitulat simplu – Versuri. Ziarele epocii se grăbesc să salute adolescentul. După patru ani, în „Revista Fundaţiilor Regale”, Vona revine. Matur şi gata pregătit pentru melancolia definitivă, el publică Vânătoare. Poemul surprinde atmosfera din unicul său roman de mai târziu. Mai bine zis, celebrul roman… anonim. „Vânătoarea s‑a oprit lângă apele negre ale nopţii,/ Câinii adulmecau tăcerea ca pe‑un vânat;/ sub muşchiul adânc şi străin,/ haita şi‑o goneau neîncetat/ cu cântec şi strigăte lungi/ şi caii o călcau, destrămând‑o cu pasul lor plin./ Când toţi s‑au întins peste truda lor, ca peste un pat, / tăcerea stătea în frunze în pietre şi spini,/ şi‑i privea prin bezna din crâng” (Vânătoare). Pentru că nu altceva este romanul Ferestrele zidite: o elegie a tăcerii.
Încheiat în 1946 şi publicat abia în 1993, romanul a însoţit ca o umbră destinul contorsionat al autorului. Titlul însuşi ieşea din noima poetică a cărţii şi definea destinul omului de‑o parte şi de alta a lumii. Cu toate acestea, mai era ceva. Structura identitară şi temperamentul lui Alexandru Vona aveau datele ca el însuşi să fie personaj. Evreu neevreu, scriitor român fără să fie român, poetul ajuns prozator care profesează în domeniul tehnic, îndrăgostitul pe viaţă şi pe moarte care îşi pierde devreme jumătatea, Alexandru Vona şi‑a trăit marginalitatea ca un exilat ce şi‑a rătăcit mai mult sufletul decât ţara.
Omul avea cultul prieteniei şi al recunoştinţei. Timid de soi, partizan al vocaţiei umaniste în orice împrejurări, Vona este de la bun început un scriitor al contratimpului. Adversar al lucidităţii organizatorice, el scrie conectat la un fel de abundenţă interioară: când cea din urmă atinge intensitatea potrivită, inginerul se apucă de scris. După care, robotizat şi trist, revine la profesiunea supravieţuirii tehnice. Ce înseamnă pentru el a scrie? Probabil că doar ceea ce începe şi se sfârşeşte în acelaşi interval. Profet al tăcerilor devoratoare, Vona se înscrie în afara intervalului deodată cu demisia şi când, euforic, se căsătoreşte. Legat la mâini şi inimă de literatură, până la un moment al vieţii, Vona s‑a îndreptat în direcţia opusă vocaţiei. Ştiind că e greşit. Dacă‑l credem pe cuvânt, şomerul întreţinut de soţie lucrează douăzeci de zile şi, când se desparte de personajul său, tot prin tăcere, ştie că romanul e isprăvit. Nu‑l păstrează aşa, cum prea entuziasmaţi au constatat istoricii literari. Lasă manuscrisul la dospit, se relaxează, vede marea, trăieşte într‑un mic paradis înainte de infernul istoriei. După o vreme, revine la roman, îi mai ia cel puţin o lună să transcrie şi să corecteze. Manuscrisul avea o formă. Nu ştim cât a intervenit în manuscris şi cât nu în jumătatea de secol de până la tipărire.
Înainte de sfârşitul istoriei însă, visează să emigreze cu Mira în Mexic, la neamurile soţiei. Planurile se modifică, ajung în Franţa; iniţial, ca escală. Înarmat cu recomandări, tânărul Vona nu stă degeaba; vizitează scriitori şi edituri, primeşte oferte şi promisiuni. Aproape perfect, planul avea o singură fisură: calitatea traducătorului. Din câte se pare, Claude Sernet, alias Mihail Cosma, ratase tot ce se putea în tălmăcirea franceză. Prestigioasa Éditions de Minuit încă e dispusă să publice textul, cu condiţia unei traduceri noi şi serioase. Ce se întâmplă din acest moment aparţine renunţării şi melancoliei. Traducătorul, din câte se pare, ratase intenţionat. Stalinist convins, el voia să dea un exemplu pentru exilaţi: desfigurase traducerea din perspectiva insului aflat de partea răului. Sabotarea traducerii era întâi de toate un act politic, un mesaj pentru viitorii exilaţi şi, nu în ultimul rând, arăta, deja, că nicăieri nu este prea departe. Peste câţiva ani, ratarea editorială va fi dublată de moartea soţiei (1950). Proiectele se prăbuşesc. Şi‑aşa fragil şi hipersensibil, Vona acceptă prizonieratul depresiei. Cu nimic nu‑l mişcă nici vestea că prozele scurte trimise mai devreme în ţară vor fi publicate. Până şi cu colecţia unde ar fi trebuit să apară avea un nume grăitor: „Cartea Pribegiei”. Conectarea la literatura română din exil, prin poezie sau povestiri, ar fi energizat şi traiectoria romanului. Scriitorul însă refuză orice satisfacţie. Literatura lui Alexandru Vona a rămas în exil înainte de‑a şi‑l asuma.
În orice caz, lucrurile sunt ceva mai complicate. Eşecul editorial de la începutul pribegiei ţine şi de alunecoasele relaţii dintre românii stabiliţi în Franţa. Pentru orice cititor român onest, metoda lui Mihail Cosma duce cu gândul la Soldatul câinelui de Paul Goma. Emisarii regimului erau deja „plantaţi” în ţările occidentale, aşteptau, erau la pândă. Inocenţii proaspăt sosiţi în Occident erau victime sigure. Fără să ştie, ei intrau în jocuri şi înscenări cu inocenţa celui ce crede în cea mai bună dintre lumile posibile. Salvaţi din infernul totalitar, ei nu‑şi închipuie că li se pregătise un scenariu cinic. De aceea, unora li s‑a părut straniu că Monica Lovinescu, altminteri aprigă susţinătoare a scriitorului, n‑a tradus cartea. Memorialista recunoaşte şi ea că o explicaţie pentru respingerea romanului s‑ar datora „dezinteresului” traducătorului, care nici nu s‑ar fi străduit să realizeze o adaptare corectă. Ea chiar credea că traducătorul fusese cuprins brusc de invidie faţă de un eventual succes al românului fugit din ţară. În Memorii, Eliade notează că eşecul editorial ar fi pus în seama traducerii. Doi ani mai târziu, cel mai probabil învăţată cu neîncrederea în traducerile altora, Monica Lovinescu acceptă să tălmăcească Ora 25 de Constantin Virgil Gheorghiu. Contra cost. Succesul, se ştie, a fost fulminant. Deocamdată, întorcându‑ne la 1946, lucrurile erau mai mult decât sensibile. Lumea încă se aşeza după război, relaţiile şi ierarhiile expaţilor se manifestau haotic, unica certitudine rămâne deschiderea editorilor francezi de‑a publica Ferestrele zidite. Eliade era sigur că moartea soţiei l‑a îndepărtat definitiv de manuscris pe autor. Prea curând, literatura lui Alexandru Vona devenise o anexă a existenţei în exil, nicidecum Centrul.
Retras din orice eveniment într‑o carapace mată, sensibil şi suspicios chiar şi cu sine însuşi, Vona scrie ocazional poeme. Între timp, se angajează în Franţa. Nicio plecare, nicăieri, nu‑şi mai avea rostul. Inginerul preferă ruta care să‑i alunge melancolia. Poezia rămâne unica formă de catharsis mărunt, dar terapeutic. El mărturiseşte că nu s‑a apropiat de manuscris până la publicare, în 1993; singurii care ştiau originalul erau Monica Lovinescu şi Mircea Eliade. Cu certitudine ştim că autorul voia să scurteze romanul, însă, la apariţia ediţiei româneşti, problemele de sănătate îi interzic gestul. Şansă sau cartea avea deja propria voinţă? Devotată, Magdalena Popescu se implicase, de asemenea, în editarea cărţii, însă capitulează şi ea, din lipsa banilor. Ca un cavaler din adânci tinereţi, providenţialul Ovidiu Constantinescu păstrase o copie a manuscrisului, chiar în ţară. Nu ştim, din nou, cât s‑a intervenit pe această variantă înainte de publicare. Sigur e că ediţiile succesive, până la moartea autorului, nu au modificări notabile.
Departe de mine detectivista biografiei unui manuscris. Niciodată nu ştim, când vorbim despre scriitori, adevărul. Majoritatea, la fel ca vânătorii ori pescarii, exagerează, creează legende ale scrierii şi elaborării în genere, prelucrează date despre dospirea ideilor şi rescriere, încât nu‑ţi mai vine să deschizi o carte fără convingerea atingerii unui text sacru. Numaidecât tezaurizat. Pe de altă parte, istoria noastră literară a recunoscut valoarea romanului. Însă l‑a salvat într‑un fişier de la finele anilor patruzeci, fără a‑şi asuma nimeni, până la capăt, responsabilitatea fixării lui într‑o perioadă istorică recentă. Respectiv, dacă a scris romanul în anii patruzeci, el ar trebui tratat într‑o istorie literară ce scanează epoca respectivă. Aşa se face că, după alţii, Alexandru Vona nu are ce căuta în studiile apărute după 1989. Deşi avem un text în care nu ştim cât s‑a intervenit cu adevărat. Luntrea lui Caron nu e un exemplu rentabil, pentru că autorul era trecut deja în lumea drepţilor. Or, câtă vreme un autor trăieşte, el poate decide şi mărturisi orice. Gabriel Dimisianu e de părere că ar trebui să‑l ataşăm anului scrierii, întrucât meritele estetice vor fi observate numai de cei care ştiu că romanul din 1993 a fost scris în 1947. Întreaga problemă s‑ar rezolva cu o ediţie critică.
Poate mai mult decât orice, Ferestrele zidite invită la judecăţi contrafactuale: cum ar fi arătat romanul românesc postbelic dacă debuta cu acesta în deceniul cinci? Dar cu Ora 25? Vă invit la un exerciţiu de imaginaţie: lecturile obligatorii, canonice, să nu fi fost Moromeţii şi Şatra, ci cele două amintite. Defel întâmplător, tot ce s‑a publicat şi a devenit canon între 1945 şi 1955 n‑a avut niciun ecou în străinătate. Cele două, în schimb, chiar publicate în 1949 şi 1993, au creat adevărate mode şi au impus un tip de literatură ce rezona cu universalitatea. Asemenea unei înscenări, din nou, apariţia ediţiei franceze îl prinde pe Vona dezorientat. Nu făcuse niciun demers, nu semnase niciun contract, de unde până unde? Prietenii, cei vechi şi statornici, asigură surpriza: autorul va fi pus în faţa faptului împlinit. Ediţia franceză apăruse independent de ştirea şi voinţa autorului. După 45 de ani de la respingerea editorială pariziană, fără să mişte un deget, Alexandru Vona reuşeşte. Există o soartă a cărţilor, una în care ele se încumetă să apară numai când vor? Sau e vorba de un destin care ne dizolvă speranţele în ceva mult mai misterios? Răspunsurile, cum se întâmplă adesea, sunt ceva mai simple.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ
