S‑a stins de curând profesorul Keith Hitchins (1931‑2020), după o viaţă lungă, dedicată cunoaşterii şi cercetării. Între istoricii români, marele intelectual american nu are nevoie de nicio prezentare, dar, pentru publicul larg, anumite sublinieri nu credem că ar fi de prisos. Era de aproape trei decenii (din 1991) membru de onoare al Academiei Române, ceea ce spune enorm de mult despre preţuirea de care s‑a bucurat Keith Hitchins în România.
L‑am cunoscut personal înainte de 1989, la Universitatea din Cluj, prin mijlocirea profesorului meu de istorie medie şi de istoria istoriografiei, Pompiliu Teodor (1930‑2001) şi am fost de la început surprins de câteva lucruri, mai ales de erudiţia sa şi de profunda cunoaştere a istoriei româneşti. De altminteri, Keith Hitchins citea, scria şi vorbea curent româneşte. Dar mai întâi l‑am cunoscut indirect, printr‑o carte a sa, publicată în 1972 la Editura Dacia din Cluj. La câţiva ani de la apariţia acestei cărţi (cu titlul „Cultură şi naţionalitate în Transilvania”), am devenit student al Almei Mater Napocensis şi emul al profesorului Pompiliu Teodor. Doamna dr. Felicia Teodor, soţia profesorului – şi ea acum de pioasă amintire – era redactor la Editura Dacia, alături de alţi intelectuali de marcă de atunci. În timpul unei vizite la domniile lor – aveau casa mereu deschisă pentru studenţi – distinsa doamnă Teodor mi‑a dăruit cartea aceasta de nici 100 de pagini, vorbindu‑mi cu atâta admiraţie de autor încât m‑a făcut foarte curios s‑o citesc. După o vreme, profesorul Teodor m‑a întrebat ce părere aveam de carte. I‑am spus câteva gânduri fugare şi, poate,
superficiale, după care au venit explicaţiile adânci, date de marele savant clujean, care m‑au luminat în legătură cu autorul şi studiile lui. Între timp, am mai citit în acei ani lucrări despre mişcarea naţională românească din Transilvania secolului al XIX‑lea, despre rolul marelui ierarh (acum şi sfânt) Andrei Şaguna, despre efervescenţa luptei ardelenilor de atunci. Pe măsură ce citeam mai mult, înţelegeam cât de mare era Keith Hitchins, istoricul american pasionat de istoria românească şi capabil să o vadă în cadrul ei european. Cărţile şi studiile lui Keith Hitchins au marele avantaj al cunoaşterii trecutului românilor din ultimele trei secole din perspectiva istoriei universale, occidentale şi central‑sud‑est europene, pe de o parte. Stăpânea în adâncime marea istoriografie mondială, dar şi ceea ce se scrisese în afara României despre trecutul românilor. Pe de altă parte, spre deosebite de majoritatea istoricilor străini care au scris despre noi, profesorul american avea în mintea sa şi perspectiva internă românească. Ştia aproape tot ce s‑a scris pe tărâm istoriografic despre acele vremuri de către istoricii români şi în limba română. Şi peste toate acestea, a cercetat sistematic, decenii la rând, arhivele americane, europene şi româneşti despre temele modernităţii românilor de pe la 1700 încoace. Beneficia şi de cunoaşterea mai multor limbi, majoritatea din regiunea central‑sud‑est europeană, fapt care l‑a ajutat enorm să cunoască toate punctele de vedere (unele polemice) semnificative privind trecutul popoarelor vecine românilor. A reuşit să strângă în casa lui de la Urbana (comitatul Champaign) din statul Illinois cea mai mare şi mai valoroasă bibliotecă de carte românească şi referitoare la români făcută vreodată de un savant individual în afara României. Cu asemenea zestre de ideologie şi de metodologie istorică, nu este de mirare că a ajuns să elaboreze unele dintre cele mai bune sinteze de istoria românilor scrise vreodată. Lucrările sale The Romanians, 1774–1866 (Oxford University Press, 1996) şi Rumania, 1866–1947 (Oxford University Press, 1994), cu ediţii frumoase în limba română, rămân antologice şi străbat timpul.
L‑am revăzut în ultimele decenii, din când în când, pe profesorul Keith Hitchins, în vizitele sale periodice în România, la Cluj sau la Bucureşti. Mi‑a rămas în minte imaginea omului reţinut, modest şi înţelept, mereu preocupat de carte. Dacă ar fi să‑mi imaginez un călugăr medieval izolat de lumea dezlănţuită şi aplecat permanent asupra cărţilor manuscrise, în singurătatea unui scriptoriu de mănăstire, chipul acestuia ar lua înfăţişarea profesorului Keith Hitchins. Iar dacă ar fi să reprezint în faţa unui public avid de istorie conceptul de „muncă de benedictin”, l‑aş evoca tot pe profesorul Keith Hitchins, lucrând de dimineaţa până seara la descifrarea mesajelor transmise, adesea cifrat, de înaintaşi.
Profesorul Keith Hitchins a scris istorie şi a trăit prin istorie şi pentru istorie, iar şansa noastră ca popor a fost aceea că mare parte din opera sa este dedicată formării şi afirmării identităţii românilor, din epoca modernă până în contemporaneitate. Mesajul său este unul generos, bazat pe încrederea în forţa intelectului uman şi în capacitatea acestuia de cunoaştere a experienţei istorice. S‑a stins cu proiecte istorice ajunse în stadii diferite, cu multe planuri de viitor şi cu dorul de prietenii români şi de România, pe care a ajuns s‑o iubească aşa de profund ca pe a doua patrie. Sit tibi terra levis!
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
