În Lumea de mâine, volumul în care Ion Biberi reunea, în 1946, interviurile cu 22 de personalităţi culturale româneşti, cele mai multe dintre previziunile acestora legate de societatea noastră, după Al Doilea Război Mondial, s‑au dovedit a fi false. Şi încă de o naivitate istorică aproape înduioşătoare, ca şi cum nimeni nu ar fi putut să anticipeze ceea ce totuşi se observa atunci cu destulă claritate: instalarea comunismului în România, comunizarea cu forţa şi prin fraudă a ţării. În general se aşteaptă de la intelectuali să fie cu un pas înaintea vremurilor în care trăiesc, să aibă intuiţii mai exacte şi o perspectivă ce le‑ar lipsi oamenilor „obişnuiţi”. Dar, în cazul acesta, intelectualii şi artiştii „vizionari” intervievaţi de Biberi au ratat sistematic formularea fie şi aproximativă a unui mâine ce deja venise.
Cartea Alexandrei Ţichindelean Influenţa politicului asupra vieţii culturale a românilor. 1947‑1971 (Editura Eikon, Bucureşti, 2023, 358 p.) analizează felul în care regimul comunist a luat în proprietate şi posesiune întreaga viaţă culturală; iar analiza e făcută, constant, în două modalităţi. Una este cronologică, lineară, dinspre momentul unui anumit eveniment istoric, social şi politic către ceea ce avea să urmeze. Iar alta este retrospectivă şi retroproiectivă, privind fiecare eveniment de atunci cu o perspectivă a întregului, dinspre prezentul ştiutor al cercetătoarei înspre trecutul nostru colectiv. Prima modalitate e folosită adesea de romancieri, care creează personaje prinse într‑un timp istoric căruia nu‑i cunosc cursul: perspectiva e dramatică şi dramatizabilă, personajul nu are de unde să ştie ce urmează pentru ea sau el în propria existenţă. Modalitatea a doua e una, aşa zicând, cu know‑how: cercetătoarea a fost într‑o explorare sistematică, de tip academic, intrând în Arhivele Naţionale Istorice Centrale (la Bibliografia consistentă, sunt listate ca surse inedite), consultând colecţii şi volume de documente, jurnale şi memorii, dicţionare, cronologii, enciclopedii, periodice, lucrări generale, lucrări speciale, studii şi articole, în fine, materiale disponibile ca surse online şi care completează acest semnificativ efort de cuprindere a subiectului.
Spre deosebire de personalităţile culturale intervievate de Biberi şi care nu ştiau ce urmează să trăiască (asemenea unor personaje romaneşti, fără omniscienţa naratorului unic), autoarea ştie exact în ce fel regimul totalitar de import şi implant sovietic a transformat în profunzime cultura şi artele din România. Cartea este o radiografie făcută, fără patetisme şi inflexiuni eseistic‑publicistice, unei epoci tragice din istoria României, iar datele factuale abundă, argumentaţia şi demonstraţia istoriografică bazându‑se mereu pe date precise şi pe continua lor inter‑relaţionare. O caracteristică a unui regim totalitar, aşa cum am avut noi între 1947 şi 1989, e dată tocmai de coerenţa lui, de logica strânsă şi cvasi‑implacabilă a evenimentelor. Astfel, în primii ani ai regimului trecut, România este subordonată total Uniunii Sovietice, şi prin urmare tot ce se întâmplă în sfera culturală şi educaţională are o legătură directă şi nemijlocită cu ucazul sovietic. După 1956, Gheorghiu‑Dej va iniţia o „cotitură” de 180 de grade faţă de U.R.S.S., dar nu din veleităţi de independenţă naţională, ci din dorinţa de a‑şi păstra puterea, în faza hrusciovistă de după moartea lui Stalin. Liberalizarea culturală de la finele epocii Dej nu este deci efectul vreunei „iluminări” democratice a liderului, ci rezultatul unui calcul de oportunitate, pe care‑l va relua şi succesorul lui Dej, Ceauşescu: „cotitura” faţă de sovietici era importantă, esenţială chiar pentru un lider român, în măsura în care ea îi asigura continuitatea puterii şi dictaturii personale. Că nu e vorba de vreun insert de liberalism şi democraţie, ci de înstăpânirea unui dictator „de‑al nostru” peste România, o dovedeşte chiar suita de evenimente produse în a doua jumătate a anilor ‘50. După moartea lui Stalin din martie 1953 şi lacrimile naţionale de rigoare se produce o uşoară relaxare ideologică şi regimul pare „să se umanizeze cât de cât”. Raportul secret al lui Hrusciov din februarie 1956 şi „destalinizarea controlată”, revoluţia ungară din toamna lui 1956 şi retragerea trupelor sovietice din România în 1958 ar fi putut indica o liberalizare a regimului Dej determinată prin de‑stalinizare. Urmează însă o nouă „eră glaciară” în România, în 1958‑59, şi de care responsabil nu mai e nici răposatul Stalin, nici succesorul său Hrusciov, ci Dej însuşi, care strânge din nou „şurubul” ideologic‑totalitar şi comandă un alt val de arestări politice, cei condamnaţi pentru motive absurde fiind chiar intelectualii: lotul numit Noica‑Pillat.
Alexandra Ţichindelean revede cu toate documentele la îndemână această perioadă istorică şi urmăreşte metodic, cu acribie, condiţionarea lumii culturale şi intelectuale româneşti de aceste imperative şi directive ideologice venite de sus. Cum se ştie, Dej şi Ceauşescu au avut o evoluţie inversă: primul a început şi a continuat ca un dictator literalmente sângeros, liberalizându‑se în ultimii săi ani de domnie absolută, în timp ce al doilea a început ca un lider reformist, pentru a sfârşi ca un dictator reprimând revoluţionari la Timişoara şi la Bucureşti. „Epoca de Aur” a lui Nicolae Ceauşescu nu este analizată în totalitate în carte, întrucât cercetătoarea s‑a oprit la pragul 1971; în schimb, epoca Gheorghe Gheorghiu‑Dej e investigată, în detalii, pe tot cuprinsul ei, imaginea de ansamblu fiind cea cunoscută de pasionaţii de istorie şi, nu mai puţin, de către cei din generaţiile mai vârstnice care au şi trăit‑o.
Iată un exemplu al felului riguros şi totodată, cum spuneam, inter‑relaţionat în care autoarea radiografiază viaţa culturală românească pe fiecare segment al unei epoci de ideologie unică, manifestată totalitar: „Plenara CC al PMR din 28 iunie‑3 iulie 1957 va aduce câteva clarificări referitoare la limitele libertăţii de creaţie; astfel, Gheorghiu‑Dej remarca necesitatea partidului «de a combate concepţiile idealiste», în vreme ce Gheorghe Apostol era de părere că tratarea cauzelor care au dus la evenimentele din Polonia şi Ungaria impune necesitatea creşterii nivelului politic şi ideologic, precum şi a vigilenţei partidului (ANIC, Fond CC al PCR, Cancelarie, dosar nr. 29/ 1957, f. 53). În timp ce Dej îndemna la răbdarea în lupta cu intelectualii, Vasilichi îi va răspunde, cu o nonşalanţă izbitoare, că intelectualii «au posibilitatea şi capacitatea să înveţe şi să ştiţi că armata bătută învaţă cel mai mult, şi eu am fost bătut şi mult am învăţat şi trebuie să se primească aceasta ca un ajutor nu ca o pedeapsă pentru ca să poată aduce contribuţia lor la munca gigantică pentru construirea vieţii noi» (Ibidem).” (p. 211). În curând, Dej va pune în practică aceste frumoase recomandări, lotul Noica‑Pillat arătând, prin sonoritatea numelor care îl compun şi numărul atât de mare al intelectualilor arestaţi, puterea dictatorului român: de la Constantin Noica la Sergiu Al‑George, de la Dinu Pillat la N. Steinhardt, de la Al. Paleologu la Vladimir Streinu ori Păstorel Teodoreanu – în total, 25 de arestaţi, conform unui text redactat de Clara Mareş (ea însăşi cercetătoare a istoriei comunismului românesc) la IICCMER.
Pe măsură ce citim această carte remarcabilă şi, practic, oriunde autoarea citează şi analizează, compară şi pune în relaţie fapte aparent disparate, vom vedea modul de operare al unui regim totalitar (inclusiv în perioadele lui de „liberalizare”). Regimul trecut îşi are şi astăzi, hélas!, nostalgicii lui; dar şi cercetători obiectivi şi riguroşi precum Alexandra Ţichindelean.
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
