„Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri.”
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei
Lunga vară fierbinte a statului eşuat ne‑a oferit imaginea colapsului instituţiilor sale. De la „azilele groazei” şi consumul de droguri (ca mâine ne vom trezi că am ajuns o narcodemocraţie înfloritoare, ca să folosim conceptul lansat de agentul Javier Peña) la explozia de la Crevedia şi Droniada din Deltă, valul dezvrăjirii s‑a propagat brutal şi rapid. Şirul de nenorociri ne‑a dezvăluit că‑n lume nu‑s mai multe Românii, dar în România sunt cel puţin două: una imaginară, himeric-spectrală, a politrucilor trăind, precum Ceauşescu, într‑o bulă ideologică, şi una reală, ignorată de clasa politică şi presă. De aceea, nu ne miră faptul că Parlamentul a ajuns o instituţie decorativă, precum Senatul în timpul lui Augustus. Ţara arde şi Curtea Constituţională îşi face somnul de frumuseţe, amânând toate urgenţele la calendele greceşti. Armata, cu ministrul în frunte, nu a ratat nici ea intrarea în zodia ridicolului. Într‑un spaţiu monitorizat de radarele NATO, de nici ţânţarii vagabonzi nu ar fi putut trece nedetectaţi, ne trezim cu un întreg scandal legat de prăbuşirea resturilor unor drone în păpurişul Deltei. Imediat, ministrul de resort se transformă în reporter, preşedintele se contrazice şi începe să se întrebe, hamletian, dacă au căzut sau nu dronele în spaţiul nostru, ţăranii dând şi ei o mână de ajutor prin folosirea metodei neolitice a scotocitului prin bălţi. În aceste condiţii, nu are rost să ne întrebăm încotro merge ţara.
Clasa politică şi spiritul fanariot
În secolul al XVIII‑lea Principatele se găseau într‑o situaţie extrem de dificilă, suportând războaiele austro‑ruse‑turce, precum şi regimul fanariot, un instrument de extorcare fiscală şi control politic creat de turci. Domnitorii greci din Fanar impuşi de Poartă nu puteau să întreţină o armată şi să ducă o politică externă proprie. Tronurile erau licitate, autoritatea domnilor fiind redusă la aceea a unui înalt funcţionar, asimilat unui paşă cu două tuiuri. Regimul de jaf şi spoliere, monopolul economic otoman, rechiziţiile masive din timpul războaielor, haraciul, peşcheşurile, taxele de numire şi confirmare a domniei, venalitatea funcţiilor concurau la sărăcirea şi ruina Principatelor. Fanarioţii aveau obligaţia supunerii faţă de turci, domnia şi viaţa lor depinzând de capriciile sultanilor şi vizirilor. Cu toate acestea, fanarioţii au trecut printr‑un proces de românizare şi au reuşit introducerea unor reforme modernizatoare, fiind autorii primei occidentalizări în spaţiul nostru. Grecul Constantin Mavrocordat folosea limba română şi susţinea interesele ţăranilor români, ignorând doleanţele boierilor, ajungând să fie acuzat de demofilie. La capitolul modernizării instituţionale şi sociale, domnii fanarioţi au fost mai reformatori şi mai moderni decât habsburgii şi ţarii ruşi, care au menţinut iobăgia până în 1848, respectiv 1861. Domnitorii şi boierii, prin arzuri şi memorii, au protestat deseori împotriva abuzurilor, solicitând respectarea autonomiei şi integrităţii Principatelor. Grigore al III‑lea Ghica a plătit cu viaţa opoziţia faţă de cedarea Bucovinei austriecilor în 1775. Între 1769 şi 1830 sunt înregistrate nu mai puţin de 208 proiecte româneşti de reformă adresate marilor puteri. Dacă fanarioţii şi boierimea acelor vremuri au luptat pentru suveranitate, politicienii noştri nu ştiu cum să renunţe mai repede la ea, deşi ei nu sunt funcţionari ai unor puteri străine, ci reprezentanţii unui stat presupus independent şi suveran. De ani buni, România nu mai are o politică externă, a regresat la statutul de obiect în relaţiile internaţionale. În timp ce eurofanarioţii noştri se luptau să renunţe la dreptul de veto în cadrul organismelor UE, maghiarii au folosit inteligent acest drept şi au avut succes în disputa cu Comisia Europeană pe marginea fondurilor din PNRR. Suveranitatea nu trebuie cedată, iată o lecţie a fanarioţilor ignorată de umilii şi slugarnicii noştri politicieni. Transformaţi în simple unelte vorbitoare ale intereselor străine, aceştia au închinat ţara Splendidelor Porţi euro‑atlantice, au favorizat o euroiobăgie postindustrială, au substituit interesele româneşti cu proiecte şi agende străine, cu interesele altora, au acceptat politica de distrugere a sectorului energetic pe altarul utopiei regenerabilelor, de trecere la o economie de penurie şi subzistenţă, precum în ultimii ani ai ceauşismului. Nu se ştie din ce cauză toţi politicienii noştri privesc lumea cu ochii altora, perspectiva străină substituindu‑se celei româneşti. Strategia „Prin noi înşine” a fost demult uitată, în locul ei pricopsindu‑ne cu „Prin alţii, pentru alţii”. Nu există momente festive în care preşedintele şi premierul să nu reafirme jurăminte de credinţă pentru alte state, să promită promovarea intereselor altora până în pânzele albe. Chiar dacă unii dintre fanarioţi au fost maeştri în ştiinţa jafului şi a sărăcirii Principatelor, ei nu au reuşit nici pe departe să atingă standardele clasei politice actuale. Apoi, cultura fanarioţilor nu se compara cu cea a politrucilor de astăzi. Din perspectivă istorică, reformele lui Mavrocordat nu pot fi alăturate heirupismului actual. Privind realitatea, am ajuns să credem că romanul „Ciocoii vechi şi noi” este de fapt un studiu viitorologic al lui Nicolae Filimon, studiu confirmat de istorie, o descriere amănunţită a năravurilor boierimii închinate Bruxelles‑ului şi a stării jalnice a românilor epocii noastre. Dinu Păturică pare a fi mentorul eurofanarioţilor mioritici cu deviza: „Fă‑te om de lume nouă, să furi cloşca de pe ouă!”, în timp ce Tudor Ciolănescu, Zamfir Ploscă, Vlad Boroboaţă, Neagu Chioftea îşi au nepoţii prin mai toate consiliile judeţene, agenţiile şi ministerele patriei. Un fost coleg de facultate se întreba cum a ajuns în mocirla corupţiei filosoful ascet şi idealistul neînţărcat Dumitru Buzatu, pe care vremurile l‑au făcut şef de consiliu judeţean, adică ispravnic. Explicaţia unei astfel de metamorfoze o găsim clar prezentată în romanul lui Filimon, în celebrul moment al negocierii şpăgii pentru isprăvnicia Teleormanului. Cum candidatul se jeluia că preţul era prea mare pentru un om nedeprins cu hoţia şi jecmănirea celor săraci, Păturică îi dă un răspuns tăios, reflectând fidel şi mentalitatea clasei politice actuale: „Astea sunt slăbiciuni care pier ca visele îndată ce te vei sui pe scaunul isprăvniciei”. Ar trebui ca prostia ideologică să aibă nişte limite. Se pare că nu are, iar pentru politrucii noştri limita este cerul.
Epoca de aur a deconstrucţiei României
Mersul ideilor economice la români nu mai pasionează pe nimeni astăzi. Dezbaterile privind viitorul înscris în politicile actuale sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Distrugerea aparatului de producţie industrială, a întreprinderilor, concurenţei, clasei de mijloc nu mai impresionează pe nimeni, nici faptul că raţiunea economică a fost substituită de raţiunea ideologică progresistă woke. Preşedintele, la adăpostul zidului de scuturi al instituţiilor de forţă, impune decizii fără consultări, dezbateri, aprobări ale Parlamentului, anunţându‑ne sec că şi‑a asumat tot felul de lucruri, multe în afara fişei postului. Suntem ţara lui „am hotărât” şi „ne‑am asumat”. Pe tot ce a pus Supremul mâna s‑a ales praful: şcoala, politica externă, sistemul energetic. Acum mânuieşte foarfeca prostiei ideologice, demolarea sistemului energetic având loc în acelaşi timp cu angajarea în cursa înarmărilor, trezindu‑ne cu o combinaţie catastrofală între inginerismul climatic şi militarismul năuc. Nu investim în reindustrializare, înstrăinăm resurse, dar ne înarmăm de mama focului, precum Grecia înainte de faliment. Nu avem deloc strategii şi politici prietenoase cu logica şi interesul naţional. Să măreşti taxele, să te supraînarmezi şi să închizi sistemul energetic pe motiv de emisii cu efect de seră, asta da gândire strategică! Nu mai vorbim de spirala îndatorărilor nebuneşti la dobânzi astronomice, de construcţia greşită a bugetului prin supraestimarea veniturilor, de iarna demografică. Sunt multe întrebări nerostite public: De ce trebuie să ne supraînarmăm? Nimeni nu vrea să‑şi pună o astfel de întrebare de douăzeci de miliarde de euro. Înarmarea înseamnă un transfer de bani de la cultură, şcoală, sănătate, protecţie socială, infrastructură. Ce vom face cu avioane de adâncime strategică, tancuri imposibil de transportat pe infrastructura existentă, submarine oceanice aduse doar pe Dunăre, transportoare scufundabile? Cum reduci emisiile prin înarmare furibundă? Inginerie climatică şi înarmare în acelaşi timp? Nu sunt strategii care se bat cap în cap, anulându‑se reciproc? Nu faci decarbonare cu războaie, arând pământul şi brăzdând cerul cu tancuri şi avioane. Dacă alegem înarmarea, trebuie să renunţăm la pensii, nivel de trai, confort şi bunăstare. Apoi, de ce trebuie să punem capăt mineritului şi să mizăm totul pe eoliene? Ni s‑au impus atâtea reguli cu politica NetZero încât vom avea economia zero. Anunţul viforos al premierului Ciolacu privind încheierea epocii cărbunelui ar trebui completat cu cel privind încheierea epocii curentului electric, pentru a intra în Epoca de Piatră eco. Guvernanţii noştri consideră probabil că Dumnezeu iubeşte eolienele şi centralele atomice mici. Rezilienţă prin închiderea economiei? Reconstrucţie prin faliment? Plan naţional prin măsuri antinaţionale? Integrarea europeană se va realiza prin depopulare, desuveranizare, dezindustrializare, deşcolarizare? Cum să nu ajungi pe marginea prăpastiei, când sunt luate măsuri economice inepte, când incompetenţa produce o adevărată barbarie fiscală, când nu există spirit de prevedere, ţara fiind lăsată în voia crizelor şi şocurilor viitorului. Asistăm la o autodemolare politică, socială, economică, morală, însă nu peste multă vreme realitatea va călca în copite feeria ideologiei guvernanţilor.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Constantin Toader
