Filmoteca

Independenţii şi atracţia genurilor cinematografice

La puţin timp după ce ediţia de anul acesta a prestigiosului festival de la Cannes a fost câştigată de un film independent american, Anora de Sean Baker, a început, la Bucureşti, a opta ediţie a festivalului iniţiat de Cristian Mungiu, cu un profil asemănător celui care a cucerit recentul Palme d`Or. Reunind lungmetraje produse în SUA, dar neîndatorate criteriilor hollywoodiene de obţinere a maximului succes de casă, evenimentul a avut un profil puţin special, marcat totuşi de cochetăria acestor producţii atipice cu convenţiile de gen.

Foarte marcantă a fost legătura filmelor independente cu formatul horror, acest lucru fiind sugerat nu numai de proiectarea unor filme în decorul castelului Bran (pentru occidentali sediul incontestabil al contelui Dracula), dar şi de peliculele omagiale incluse, precum Casa Usher, opera prima (din 1960) a lui Roger Corman, cel care a devenit regele neîncoronat al producţiilor cu buget redus şi mentorul aşa-numiţilor the Hollywood brats, generaţia lui Francis Coppola care a schimbat ierarhiile şi regulile cinematografului cel mai influent din lume, cel hollywoodian. Adaptare a nuvelei cu acelaşi titlu de Edgar Alan Poe, lungmetrajul depune mărturie despre abilitatea recent dispărutului Corman de a realiza cu un buget modest filme cu efecte speciale complexe şi de a pune în valoare un star special, specializat în roluri monstruoase, Vincent Price. Retrospectiva unor maeştri care au marcat cinemaul independent din SUA a fost completată de proiecţia filmului Targets, un omagiu al peliculelor horror semnate de cineastul‑cinefil Peter Bogdanovich, şi a primului sezon din Twin Peaks – David Lynch, un alt model al adaptării şi modernizării genului „de groază”. Am putut verifica opiniile flatante despre aceşti cineaşti conţinute în recenta traducere a cărţii lui Quentin Tarantino, Speculaţie cinematografică, unde celebrul regizor cu antecedente de critic marchează enorma influenţă a celor trei asupra modernizării cinemaului american.

Deschiderea evenimentului cu filmul lui Richard Linklater, Hit Man, care a avut premiera la Veneția și a fost în selecția de la Sundance Film Festival, este plină de semnificaţii. Unul dintre cei mai importanți regizori americani contemporani, el este cunoscut publicului (mai ales graţie distribuţiei pe micile ecrane a seriei formată din Before Sunrise (1995), Before Sunset (2004) și Before Midnight (2013) și pentru ambițiosul proiect cinematografic Boyhood (2014), filmat de‑a lungul a 12 ani. În Hit Man este considerat „un neo noir luminos”, derivat din povestea reală a unui fals ucigaş în serie folosit de poliţie under cover. Actorul Glen Powell interpretează cu farmec rolul lui Gary Johnson, un personaj care duce o viață dublă de profesor și fals ucigaș plătit din Departamentul de Poliție din New Orleans. El dovedeşte o capacitate extraordinară de a intra în pielea diferitelor personaje și personalități, ajungând să se metamorfozeze avantajos atunci când se înamorează de o suspectă interpretată de actriţa foarte sexy Adria Arjona (True Detective 4). Aventura lor generează o reacție în lanț de schimbare de măşti, de suspiciuni şi complicităţi surprinzătoare. Scris de Linklater și Powell, Hit Man este un fel de parodie a filmelor cu ucigaşi plătiţi.

The Holdovers, titlu despre care s‑a scris mult înainte şi după ediţia de anul acesta a Globurilor de Aur, reuneşte echipa de creatori a filmului‑cult Sideways, apreciatul regizor Alexander Payne și Paul Giamatti, la 20 de ani după succesul precedent. Payne activează reflexele noastre empatice propunând o poveste emoționantă despre trei oameni singuri, reuniţi, din întâmplare, în vacanţa de Anul Nou, la un internat din New England, unde petrec şi Revelionul 1971. Giamatti (cunoscut publicului de la noi mai ales graţie rolului din serialul Miliarde/Billions) este un profesor de istorie morocănos de la o prestigioasă școală americană, pe care timpul petrecut în timpul vacanței de Crăciun îl revelează ca mai generos decât pare. Nu a surprins că Giamatti a câştigat un Glob de Aur pentru acest rol. Asistăm la cimentarea unei legături neașteptate cu unul dintre elevii dificili, un tânăr inteligent și afectat de indiferenţa mamei (jucat admirabil de debutantul Dominic Sessa) și cu bucătăreasa școlii, care tocmai și‑a pierdut un fiu în Vietnam, interpretată de Da’Vine Joy Randolph, actriță premiată cu un Oscar pentru rol secundar, un Glob de Aur și un trofeu BAFTA.

Un alt film care a generat mari aşteptări este Kinds of Kindness, proaspăt revenit de la competiția Festivalului de la Cannes de anul acesta. Este un triptic narativ foarte elaborat, cu care unul dintre cei mai captivanți regizori ai momentului, Yorgos Lanthimos, revine la mai puțin de un an după succesul răsunător al filmului său Poor Things (nominalizat la Oscar şi câştigător al trofeului pentru rol principal feminin – Emma Stone). Atât Stone, cât şi Willem Dafoe revin în Kinds of Kindness, jucând roluri diferite în cele trei povești aparent autonome, dar prezentând legături subtile. Urmărim povestea unui om aparent amorf care încearcă să preia controlul asupra propriei vieți, pe cea a unui polițist îngrijorat că soția sa, care fusese dată dispărută pe mare, s‑a întors părând o persoană total diferită și ultima poveste, a unei femei hotărâte să găsească pe cineva destinat să devină un lider spiritual prodigios. Actorul Jesse Plemons (Other People, The Power of the Dog), care a câştigat pentru acest rol un premiu la Cannes, este adevărata revelaţie a acestui film, judecat de mulţi critici ca fiind prea „rece”, prea distant faţă de oamenii portretizaţi. Kinds of Kindness va fi lansat în premieră oficială în România în luna septembrie.

Amintind de cinemaul fraţilor Coen, un alt film al selecţiei, LaRoy, Texas, marchează debutul în regie al lui Shane Atkinson. Se mizează pe farmecul unor actori indie precum John Magaro (First Cow, Past Lives), Steve Zahn (The White Lotus) și Dylan Baker (The Americans, The Good Wife). Lungmetrajul este o comedie neagră despre crimă, cu personaje excentrice şi răsturnări de situație care alcătuiesc o poveste despre lăcomie și trădare, cu stângăcii care nu alterează prospeţimea punctului de vedere. Publicul a putut dialoga cu Shane Atkinson la un Q&A pe Zoom, după proiecția filmului.

Agreat de public, Between the Temples (regia Nathan Silver) este o comedie romantică cu Jason Schwartzman și Carol Kane, inspirată din clasicul Harold and Maude al lui Hal Ashby. Cu plăcere a fost primit şi originalul Riddle of Fire de Weston Razooli, un basm modern, plasat în Wyoming, în care trei copii năzdrăvani iau parte la aventuri extravagante, fiind răpiți de braconieri, se luptă cu o vrăjitoare, îi vin de hac unui vânător, se împrietenesc cu o zână etc.

Programul a mai cuprins o coproducţie SUA‑Mexic, La Cocina, semnată de Alonso Ruizpalacios, regizor multipremiat la Berlin. Lungmetrajul este un tribut tragicomic adus oamenilor invizibili care ne pregătesc mâncarea, filmat în alb‑negru, avându‑i în fruntea distribuţiei pe Raúl Briones Carmona şi Rooney Mara. Festivalul a contribuit şi în acest an la cunoaşterea filmelor independente nord‑americane, care evită convențiile hollywoodiene. Apreciate de critică și selectate în circuitul marilor festivaluri nord‑americane precum Sundance, New York ori Tribeca sau europene (Cannes, Veneţia, Berlin), filmele prezentate în festival au mobilizat din nou un mare număr de cinefili, interesaţi de înnoire în cinema.

■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist

Dana Duma

Total 1 Votes
0

Dana Duma

Dana Duma, publicist, critic de film. Publica la Ideea Europeana monografia „Woody Allen Bufon si filosof”, carte distinsa cu Premiul Uniunii Cineastilor. „Woody Allen este un erou. Nu numai pentru ca multi il considera «ultimul mare comic american» dar si pentru eroica lui putere de a rezista in cadrul cinematografului dominant. In peisajul din ce in ce mai dezolant al comediei cinematografice, el reprezinta alternativa datatoare de sperante: inca se mai poate rade inteligent in salile de cinema, unde glumele «fiziologice» fac ravagii printre adolescentii hraniti cu hamburgeri si educati cu jocuri video. Cum sa nu-l simpatizezi pe ochelaristul comic american cand el este, in plus, cel mai european (in spirit) dintre cineastii de peste ocean? Desi unii socot ca Woody Allen ar satisface un gust mai sofisticat, adresandu-se celor care apreciaza umorul lui de «bufon literat postmodern», hazul sau cucereste mai degraba prin sinceritatea din care se naste: el este permanent alimentat de obsesiile personale ale regizorului-scenarist. Reteaua lor marcata de referinte autobiografice este tratata in paginile acestei carti ce urmareste parcursul exceptional al cineastului care, ajuns la ora celebritatii, incearca sa lupte cu imaginile-cliseu: «Au vazut ca port ochelari si au crezut ca sunt intelectual». Cand Allen primea, in toamna lui 2002, din mainile altetei sale don Felipe de Borbón, unul dintre prestigioasele premii «Principele de Asturias» si era condus, pe taram spaniol, intr-o caleasca regala, fragilul comic spunea, intimidat : «E o poveste cu zane». Reusita alleniana este, in peisajul cinematografului de azi, un fel de basm cu zane, care merita a fi povestit intr-o carte.” (Dana Duma). „Se pare ca lumea se imparte in buni si rai. Cei buni dorm mai bine, dar cei rai profita mai mult de orele de trezie”. (Woody Allen)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button