„Cărmăzan este un fel de Bulgakov al României. Filmele sale sunt profund subversive, nu pentru că atacă comunismul, ci pentru că-l ignoră”.
„Oamenii de pământ ai lui Ioan Cărmăzan”: aşa, frumos, se intitulează recenta carte a mai tânărului confrate într-ale criticii, clujeanul de azi Ioan-Pavel Azap (altfel, „taur de mai”, bănăţean ca şi regizorul, născut într-o comună din Caraş-Severin, prin 1967). Este un studiu aprofundat şi adevărat al 
prestigioasei opere cinematografice realizate de unul dintre principalii cineaşti ai „generaţiei ‘80”, Ioan Cărmăzan, studiu axat pe cele mai valoroase creaţii ale acestuia, Ţapinarii, Lişca şi Casa din vis, de fapt primele trei lung metraje ale autorului analizat. În ceea ce mă priveşte (spun asta într-un soi de „paranteză deschisă”), regizorul Ioan Cărmăzan mi-a reţinut prima dată atenţia prin incitantul şi seducătorul său film de Institut Cântă cucul şi pe ploaie (povestea acestui film este relatată, de altfel, detaliat, şi în volumul pe care îl comentăm, chiar de regizor, în amplul interviu care încheie cartea, şi asupra căruia, prin forţa lucrurilor, voi reveni). Este inclusă în carte şi opinia unui comentator american de la „Cineast Magazine” din New York, care spune, printre altele: „Cărmăzan este un fel de Bulgakov al României. Filmele sale sunt profund subversive, nu pentru că atacă comunismul, ci pentru că-l ignoră”. Această constatare este susţinută, indirect, şi de analizele criticului clujean asupra primelor trei lung metraje ale regizorului Ioan Cărmăzan, analize din care înţelegem că regizorul român este chiar mai mult, şi altceva, decât „un Bulgakov al României”, este „un Cărmăzan al României”. La o lansare bucureşteană a volumului, am spus, printre altele, că îl invidiez sincer pe Ioan-Pavel Azap pentru substanţialul şi atât de personalul volum consacrat principalelor filme realizate de regizorul Ioan Cărmăzan, şi aş relua, aici, această idee, pentru că, efectiv, chiar dacă apelează la multe puncte de vedere ale unor alţi comentatori (printre care mă aflu şi eu, citat de mai bine de zece ori, cu opinii din cronicile şi cărţile mele), volumul confratelui clujean este profund original, structurat cu o exemplară rigoare a gândului creator.
Referindu-se, de pildă, la primul lung metraj al regizorului Ioan Cărmăzan, Ţapinarii, Ioan-Pavel Azap selectează, din presa vremii, câteva dintre cele mai pertinente şi incitante puncte de vedere exprimate, printre alţii, de Ecaterina Oproiu, Bedros Horasangian, Manuela Cernat, Ioana Creangă, Tudor Caranfil, Natalia Stancu, Cleopatra Lorinţiu, Călin Căliman, Mircea Nedelciu. Reţin, acum, un singur exemplu: Mircea Nedelciu scria, de pildă: „În 1981 sau 1982, nu ştiu când au început filmările la Ţapinarii (…), având pe mână aparatele, echipa, fondurile, pelicula şi vocea inconfundabilă a lui Dorin Liviu Zaharia, Cărmăzan, cu alura unui Zubin Mehta, s-a urcat la pupitrul unei imaginare orchestre simfonice, să dirijeze un recviem pentru o meserie ce încă nu dispăruse. Cei care dispar sunt copacii, şi, ca să fim precişi, ecologişti şi globali, cu ei
dispar pădurile! Aşadar, filmul Ţapinarii devine şi un recviem al ţapinarilor (ca breaslă) şi unul al copacilor (ca pădure). Asta înseamnă ceremonial, asta înseamnă fâlfâirea aripii morţii prin aerul tare al muntelui, asta înseamnă mister, miracol, vrajă, mit şi ritual păgân. Un fel de mic paradis pentru uriaşul Cărmăzan, regizorul. Atât de numeroase erau tentaţiile şi atât de puternice fantasmele care-l chinuiau din interior, încât a renunţat din capul locului să le reziste”. Printre consideraţiile inspirat alese ale confraţilor, Ioan-Pavel Azap include opinii personale de tipul: „Chiar dacă nu a fost primit cu laude unanime, Ţapinarii a reprezentat un eveniment al acelor ani. Din fericire, şi azi, la peste trei decenii de la premieră, filmul îşi vădeşte valabilitatea şi viabilitatea. Dincolo de cinematografierea tributară unor modele recunoscute şi asumate de regizor – şi prin aceasta neimputabile –, cum ar fi Paradjanov, Tarkovski sau Alain Resnais, este vorba despre ambiţia, nici aceasta conjuncturală, dimpotrivă, de a promova în/prin cinema spiritualutatea românească, filonul naţional cutumiar”.
Despre cel de al doilea lung metraj al regizorului Ioan Cărmăzan, Lişca, prozatorul-scenarist Horea Pătraşcu scria la premieră: „Povestea Lişcăi este o poveste simplă şi în acelaşi timp halucinantă: o femeie, singură într-o comunitate izolată la rându-i, îşi aşteaptă bărbatul plecat pe front, în pofida tuturor datelor ce confirmă moartea violentă a acestuia. Starea de aşteptare a eroinei, dusă parcă peste toate limitele umane, este tragică şi eroică totodată. Lişca este nu numai soţia – ar fi simplist să o considerăm astfel –, dar mai ales femeia conştientă că sensul, împlinirea ei în viaţă nu se pot realiza decât alături de bărbatul ales, iubit, destinat; cât timp mai crede în existenţa acestuia, mecanismul puterii ei funcţionează ireproşabil – în momentul în care credinţa asta încetează a mai fi, acelaşi mecanism se dovedeşte şubred, vulnerabil, mintea ei cufundându-se în întuneric”. Pe lângă astfel de opinii sau alte puncte de vedere exprimate în presa vremii de către Ioan Lazăr, Călin Căliman, Iosif Costinaş, Mădălina Stănescu, criticul Ioan-Pavel Azap subliniază meritul esenţial al regizorului de a fi distribuit-o în rolul titular pe Ecaterina Nazare şi spune, printre altele: „Film «de război» în care nu vedem niciun fel de desfăşurări de trupe, de lupte, în care nu există efectele pirotehnice, Lişca este în primul rând un film de stări, un film al caracterelor, un film al fidelităţii maritale şi al aşteptării (…). Ioan Cărmăzan este unul dintre puţinii regizori care s-au apropiat de proza lui Fănuş Neagu cu reală afinitate, mizând pe sobrietate, benefică în transpunerea cinematografică a destul de prolificului scenarist Fănuş Neagu. Lişca îi consolidează statutul de regizor original, care nu doar vrea, ci chiar are ceva de spus în cinematografua română”.
Printre punctele de vedere privitoare la filmul Casa din vis, exprimate în cronicile lor de autori precum Aluce Mănoiu, Tudor Caranfil, Ioan Lazăr, Grid Modorcea, autorul cărţii include şi un citat din cronica mea de la premiera filmului, în care spuneam printre altele: „Asemănător, prin multe, cu Rămânerea lui Laurenţiu Damian – un «film cerebral» – Casa din vis se distinge prin codul său metaforic, prin disponibilităţile realist-poetice, care apropie filmul de creaţia unui cineast «de suflet» pentru Ioan Cărmăzan, iugoslavul Emil Kusturica”. Concluziv – după ce îşi exprimă şi punctul său de vedere asupra filmului –, Ioan-Pavel Azap caracterizează astfel trilogia „oamenilor de pământ” a lui Ioan Cărmăzan: „Dincolo de orice considerente sau demersuri critice, deşi filmele discutate aici nu reprezintă, cum am mai spus, ceea ce se înţelege îndeobşte prin «film de public», Ţapinarii, Lişca şi Casa din vis îl plasează pe Ioan Cărmăzan în «raftul» nu foarte aglomerat al regizorilor români care au încercat, şi au reuşit, într-o măsură mai mare sau mai mică, să surprindă o dimensiune sau alta a identităţii naţionale fără a cădea în capcana ilustrativismului ori în extrema unui protocronism demagogic. Prin aceste trei filme regizorul Ioan Cărmăzan impune o operă de neignorat în orice istorie onestă a filmului românesc”.
Cum spuneam, volumul cuprinde, pe lângă analiza detaliată a acestei remarcabile trilogii (şi pe lângă „portretul epocii cinematografice” în care aceste filme au fost create), un amplu interviu cu regizorul Ioan Cărmăzan, intitulat „În momentul de faţă, cinematograful e liber şi trebuie reinventat”. Aflăm multe despre biografia şi biografia artistică a regizorului din acest substanţial dialog. Printre altele, aflăm „amănuntul” că filmul Cântă cucul şi pe ploaie a fost premiat la festivalul de la Oberhausen… fără a participa la festival! Două ediţii la rând, oficialităţile române au refuzat filmului dreptul de a participa la binecunoscuta competiţie internaţională, dar pentru că o comisie de pre-selecţie de la Oberhausen selectase filmul lui Cărmăzan gazdele l-au luat în seamă şi l-au premiat. În altă ordine de idei, întrebat dacă există, în tezaurul mondial filme pe care regretă că nu le-a făcut, Ioan Cărmăzan a răspuns că în tinereţe se gândea că ar fi vrut să facă el filmul lui Živojin Pavlović Când voi fi mort şi livid sau filmul lui Andrei Tarkovski Andrei Rubliov („în special secvenţa clopotului”), după cum i-ar fi plăcut să fi filmat el anumite secvenţe din filmele lui Wajda, Fellini, din Farmecul discret al burgheziei de Buňuel, din Fragii sălbatici de Ingmar Bergman… Sunt, aceste opţiuni, definitorii pentru însăşi factura stilistică a operei cinematografice semnate de Ioan Cărmăzan, îndeosebi în prima parte a creaţiei sale.
Una peste alta, volumul lui Ioan-Pavel Azap apărut la editura clujeană „Ecou transilvan” rămâne o carte de referinţă, o privire – cum spuneam la început – „aprofundată şi adevărată” înspre un regizor original şi puternic al cinematografiei naţionale.
