Aceste „lucruri” puţin abordate până acum au de multe ori de‑a face cu rasismul şi palmaresul Globurilor de Aur 2021, care au inclus multe titluri de filme care se referă la această problematică…
Să recunoaştea mai întâi că trăim în plin paradox. Deşi am stat ferecaţi în casă aproape nouă luni în 2020, am văzut mai multe dintre filmele americane ale anului ca altădată. Desigur, stând pe canapele de acasă şi privind la Netflix. Am constatat acest lucru urmărind gala premiilor Globul de Aur, competiţia cinematografică a noului an ce anticipează deciziile şi interesul global al Galei Oscarurilor 2021, care va lipi probabil etichete pe filmele menite să ia, în fine, drumul marilor ecrane, pentru a recupera ceva din marea pierdere financiară generată de lockdown. Până la sperata revenire la normalitate, Gala Premiilor Asociaţiei Criticilor Străini acreditati la Hollywood (HFPA) a avut loc în condiţii de siguranţă sporită. A fost un duplex Los Angeles‑New York, ce a încercat să alieze luxul cu banalitatea (de pildă, premiata Jody Foster, pentru rol secundar în The Mauritanian, a apărut în pijama) şi a fost cea mai scurtă ediţie din ultimele trei decenii. În plus, ceea ce ar putea particulariza evenimentul ar fi evidenta strădanie de a răspunde criteriilor noii corectitudini politice.
Aşadar, în primul rând, a fost o ediţie a femeilor. Au revenit mai multe premii ca altă dată femeilor, regizoarele şi producătoarele fiind favorizate. Dar nu fără justeţe, aşa cum arată filmul din
fruntea palmaresului Nomadland şi cel pentru regie, acordat autoarei lui, Chloe Zhao. Cineasta americană de origine chineză a fost prima femeie‑regizor premiată la Globurile de Aur după 24 de ani, precedentul caz fiind al Barbrei Streisand (pentru Yentl). Drama, ce ia forma unui road movie despre o femeie care rătăceşte prin America în perioada Marii crize economice pentru a‑şi redefini identitatea şi pentru a regăsi un sens existenţei sale, este relatată fără accente melodramatice, cu o rară capacitate de a portretiza afectuos oameni de la marginea societăţii şi de a descrie poetic natura. Aceste calităţi fuseseră apreciate la filmul precedent al lui Chloe Zhao, The Rider, dar sunt intensificate acum de participarea actriţei Frances McDormand, care reuşeşte să „dea corp” emoţiilor generate de dramă. Merită observat că Nomadland a învins în competiţia cu filme importante semnate de cineaşti titraţi precum David Fincher (Mank), Paul Greengrass (News of the World) sau Aaron Sorkin (The Trial of Chicago 7). Cel din urmă a primit, însă, Globul de Aur pentru scenariu, foarte meritat, de altfel, pentru felul cum reconstituie procesul tinerilor contestatari care au organizat, în 1968, cu ocazia Convenţiei Partidului Democrat de la Chicago, un mare protest împotriva Războiului din Vietnam, care a degenerat în acţiuni violente. Meritul filmului stă în echilibrul dintre dramatism şi pasajele umoristice, în felul în care ocoleşte emfaza unor accente prezente, de pildă, într‑un alt film mult premiat despre o demonstraţie anti‑Vietnam (din 1972), Născut pe 4 iulie (1989) de Oliver Stone.
În legătură cu The Trial of Chicago 7 pare a se fi decis şi Premiul Cecil B. De Mille, acordat unei personalităţi care a marcat industria cinematografică, destinatarul ediţiei fiind actriţa Jane Fonda. Unul dintre personajele principale ale filmului – şi un protagonist al organizării manifestaţiei anti‑războiului evocată în film – este Tom Hayden, un fost soţ al vedetei, participantă şi ea, în anii ’60‑’70, la multe demonstraţii contra măcelului vietnamez. Foarte elegantă, Jane Fonda a ţinut să livreze un discurs de mulţumire optimist, lăudând filmele premiate la Globurile de Aur „pentru că ele deschid o cale de a vedea şi de a auzi lucruri pe care ne‑a fost teamă să le vedem şi să le auzim”.
Aceste „lucruri” puţin abordate până acum au de multe ori de‑a face cu rasismul, şi palmaresul Globurilor de Aur 2021 a inclus multe titluri de filme care se referă la această problematică. Este vorba, de pildă, de Ma Rainey’s Black Bottom, un lungmetraj despre fascinaţia muzicii blues în anii Marii crize economice din anii 1928‑1933. Pornind de la o piesă de teatru, filmul arată culisele unei înregistrări a unor piese muzicale scrise de muzicieni afro‑americani ce sunt până la urmă încredinţate unor interpreţi albi. Din distribuţia acestei pelicule a fost ales actorul premiat post-mortem cu un Glob de Aur pentru rol principal într‑o dramă, Chadwick Boseman.
Tot în lumea muzicii îşi plasează intriga, cu multe momente cântate, The United States versus Billie Holiday, a cărui eroină principală este jucată de Andra Day, câştigătoarea unui Glob de Aur pentru rol principal în dramă.
Globul de Aur pentru rol principal în comedie a revenit unui interpret alb, Sacha Baron Cohen, pentru creaţia sa din Borat Subsequent Movie film, deşi actorul mai fusese nominalizat, la categoria Rol principal în dramă, pentru The Trial of Chicago 7. Dar un alt actor de culoare, Daniel Kaluuya, a primit un Oscar pentru rolul secundar din Judas and the Black Messiah, despre conflictele cu poliţia ale organizaţiei extremiste Black Panther.
Globurile 2021 au atestat şi o preocupare mai consistentă a cineaştilor de a modela astfel naraţiunile încât să favorizeze relevanţa personajelor feminine. Un exemplu convingător îl oferă producţia Netflix I care a Lot, o comedie neagră despre cinismul unei femei care îşi face o profesie din custodia legală a unor persoane vârstnice declarate fără discernământ de o doctoriţă coruptă complice, cărora le fură averea. Britanica Rosamund Pike (o fostă „James Bond girl”) a primit un Glob de Aur pentru rol principal în comedie, jucând‑o în vervă pe ipocrita parvenită.
Am apreciat, în cunoştinţă de cauză, şi deciziile privind serialele şi mini‑seriile premiate, pentru că au fost programate, în majoritate, de platforma Netflix. Globul de Aur pentru cel mai bun serial
a fost câştigat de Coroana/The Crown, a cărui materie narativă se bazează pe evenimentele ce au însoţit (şi însoţesc) lunga domnie a reginei britanice Elisabeta a II‑a. Din distribuţia sa remarcabilă au fost aleşi destinatarii a trei Globuri de Aur: Emma Corrin, pentru rolul Prinţesei Diana, Gillian Anderson, pentru felul cum o portretizează pe antipatizata prim‑ministru Margaret Thatcher, şi John O’Connor, pentru interpretarea Prinţului Charles. Gambitul reginei/The Queen’s Gambit a primit Globul de Aur pentru Cea mai bună mini‑serie, în timp ce Anya Taylor-Joy a căpătat Globul de Aur pentru rol feminin la această categorie. Şi aici e vizibil efortul realizatorilor de a scoate în evidenţă personajul feminin principal, geniala jucătoare de şah care spune, la un moment dat, că „nu contează, în performanţa ei, că e de genul feminin”.
Pledoaria pentru diversitate a fost evidenţiată şi de Globul de Aur acordat lungmetrajului Minari (regia Lee Isaac Chang) ca cel mai bun film vorbit într‑o limbă străină. Deşi este o producţie americană, lungmetrajul se califică pentru acest premiu întrucât descrie viaţa unor sud‑coreeni care se stabilesc într‑o zonă rurală din Arkansas în anii 1980. A fost şi un mod de a atrage atenţia că cinematograful din Statele Unite va aduce pe ecran personaje care reprezintă oameni cu profile rasiale şi sociale mai diverse decât până acum. Ca o întărire a acestei promisiuni se poate considera şi autocritica celor din Asociaţia Presei Străine acreditate la Hollywood, care au recunoscut că procentul albilor e zdrobitor în compoziţia organizaţiei şi că lucrul aceasta trebuie corectat. Să vedem dacă asta va duce la realizarea şi promovarea unor filme mai bune.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
