One World Romania 2014
La a şaptea sa ediţie, festivalul şi-a ales ca temă generală „Cine-Luptă”, propunându-ne în primul rând să medităm asupra schimbărilor din ultimul sfert de secol din Europa de Est. Programele de filme cuprinse în secţiuni precum „După 25 de ani”, „Rebeli pentru cauze”, „Statul strâmb”, „Clinica mass-media” sau Retrospectiva Marcel Lozinski ne-au făcut însă să reflectăm la condiţia cinematografului documentar.
Într-o primăvară în care mişcările sociale şi (geo)politice ne-au făcut să simţim mai mult ca altădată că lumea e în fierbere, Festivalul One World Romania, dedicat luptei pentru drepturile omului, a adunat în sălile de cinema mulţi cinefili dornici să vadă cum se reflectă acest lucru pe ecran. La a şaptea sa ediţie, festivalul şi-a ales ca temă generală „Cine-Luptă”, propunându-ne în primul rând să medităm asupra schimbărilor din ultimul sfert de secol din Europa de Est. Programele d
e filme cuprinse în secţiuni precum „După 25 de ani”, „Rebeli pentru cauze”, „Statul strâmb”, „Clinica mass-media” sau Retrospectiva Marcel Lozinski ne-au făcut însă să reflectăm la condiţia cinematografului documentar. Îşi mai păstrează el acele particularităţi care îl disting de filmul de ficţiune? Printre acestea, s-ar număra: documentarul creează iluzia cunoaşterii directe a realităţii, a obiectivităţii; evenimentele nu sunt puse în scenă, lumea descrisă este una reală, nu imaginară; documentaristul observă lumea şi urmăreşte o înregistrare obiectivă a evenimentelor ei. Aproape toate aceste trăsături sunt chestionate azi, mai ales că mai toţi realizatorii ţin să-şi exprime un punct de vedere personal asupra evenimentelor. Încă din 1930, regizorul francez Jean Vigo, autor al revoluţionarului À propos de Nice scria în eseul său „Către un cinema social” despre nevoia ca autorul să aibe o optică proprie asupra lumii.
Iar cineastul care a sistematizat pentru prima dată deontologia şi estetica documentarului, britanicul John Grierson, contrazicea dogma „obiectivităţii” prin faimoasa lui definiţie „tratarea creatoare a actualităţii”. Remodelarea evenimentelor devine justificabilă prin prisma acestei idei, iar tehnicile digitale simplifică acest proces, fie că e vorba despre montajul cadrelor sau multiplicarea punctelor de vedere. Supleţea camerelor de filmat şi miniaturizarea echipamentelor permit „strecurarea” pretutindeni a celor ce filmează, depăşirea unor obstacole şi graniţe insurmontabile până nu de mult.
Unul dintre filmele cu specială reverberaţie în actualitate, Jocurile lui Putin/Putin`s Games de Alexander Gentelev, devine un bun exemplu de privire personală, aproape satirică, asupra unor evenimente recente din Rusia. Pentru a realiza construcţii impresionante şi a moderniza şoseaua pentru Olimpiada de la Soci, guvernul rus a emis o „lege olimpică” pe baza căreia au fost naţionalizate abuziv şi distruse sute de locuinţe şi firme private. În plus, construcţia şoselei care a costat 8 miliarde de dolari a declanşat un lanţ al corupţiei care a urcat astronomic preţul lucrărilor, inspirând glume acide despre adevărul că un metru de drum ar fi fost mai ieftin dacă ar fi fost făcut din aur.
Declaraţiile martorilor sunt autentice, datele statistice şi peisajul de asemenea, dar unghiul satiric defineşte portretele primarului sau administratorilor care se prefac a nu înţelege ce drame au provocat în familiile deposedate şi dislocate. Ne aducem aminte de imaginile cu oamenii evacuaţi din locuinţe peste care se suprapune discursul unui politician despre „spiritul Crăciunului” din Roger and I, lungmetrajul americanului Michael Moore, cineast deseori acuzat de folsirea „unghiului distorsionant”. Jocurile lui Putin face parte din acea specie de documentar interactiv care „presupune interviuri şi tactici intervenţioniste”, face proeminentă prezenţa autorului interacţionând cu oamenii sau evenimentele filmate, după Bill Nichols (în Representing reality Issues and Concepts in Documentary, Bloomington, Indiana University Press, 1989).
Aceleiaşi sub-specii îi aparţin şi alte filme despre abuzurile şi contestarea lor în spaţiul ex-sovietic, ca de pildă Ucraina nu e un bordel, dedicat de australiana Kitty Green grupului feminist ucrainian Femen sau Pussy versus Putin, despre încarcerarea şi eliberarea celebrului grup Pussy Riot, lungmetraj realizat de doi regizori ce semnează cu pseudonimul Gogol`s Wives.
O altă categorie teoretizată de Bill Nichols, documentarul reflexiv a fost bine reprezentat de Aici sunt dragoni de Mark Cousins, câştigătorul premiului ediţiei, stabilit de un juriu format din liceeni. Acest tip de documentar aliază
dorinţa de a mărturisi despre o realitate cu aceea de a arăta convenţiile reprezentării. Se pun întrebări in privinţa mediului şi a puterii sale de a arăta adevărul, se devoalează elemenetele procesului de filmare. Nu ne miră că cineastul scoţian, faimos pentru pasionanta sa incursiune în istoria cinematografului materializată în serialul TV Story of Film:an Odissey, a optat pentru această formulă. El foloseşte ocazia unei călătorii la Tirana, pentru un festival de cinema şi o dezbatere despre salvarea arhivei de filme de aici, pentru a aduna informaţii relevante despre evoluţia unei ţări aflată într-o dramatică izolare înainte de căderea comunismului. Mark Cousins se filmează pe sine investigând, vorbeşte mereu la persoana întâi şi se adresează retoric dictatorului Enver Hodja, care a făcut ca Albania să pară celor din afara graniţelor ei un loc marcat pe hartă cu specificarea „aici sunt dragoni”. El include în discursul său fragmente din filme albaneze interzise în perioada comunistă, necunoscute până acum şi le foloseşte ca dovezi în discursul său antitotalitar. Autorul se arată pe sine şi îşi foloseşte competenţa în domeniul cinemaului pentru a demonstra cum acesta poate deveni o armă de luptă.
Documentarul reflexiv este practicat şi de Marcel Lozinski, cineastul polonez în retrospectiva căruia a fost inclus şi un film-jurnal al călătoriei sale în Franţa, împreună cu propriul său fiu (de meserie tot regizor), numit chiar Tatăl şi fiul în călătorie.
Majoritatea documentarelor selectate la această ediţie (de Alexandru Solomon şi Adina Brădean) amintesc de conceptul cinematograful-daltă teoretizat de John Grierson, care credea profund că cinematograful constituie un factor de intervenţie socială şi morală. Şi filmele româneşti selectate par a împărtăşi aceste principii, după cum se vede mai ales în Bucureşti, unde eşti?, lungmetraj de Vlad Petri care, urmărind intensificarea protestelor anti-guvernamentale din ultimii doi ani în Piaţa Universităţii, semnalează maturizarea simţului civic al concetăţenilor noştri.
Printre cele mai interesante titluri incluse în selecţie se numără cele din secţiunea „Clinica mass-media”, mai ales reflecţiile despre puterea presei electronice şi tipărite. Pe Valea lui Jato de Caterina Monzano şi Sergio Veda Borrego este o cronică a luptei eroice împotriva corupţiei purtată de un mic de post de televiziune dintr-un orăşel sicilian, în timp ce Decupaj de Johanna Domke şi Marouan Omara descrie marele cotidian Al-Ahram ca pe un martor al istoriei agitate a ţării. Mitul obiectivităţii documentarului este spulberat de cele mai multe filme incluse în ediţia de acest an a Festivalului One World Romania, dar noile forme ale acestui tip de cinema ne fac să privim cu interes sporit mărturiile sale despre mersul lumii.
