Un Oscar pentru testul Bechdel

Eram aproape sigură că palmaresul Oscarurilor 2021 va fi dominat de filmul Nomadland al chinezoaicei cu paşaport american Chloé Zhao. După ce a câştigat Premiul Globul de aur pentru dramă şi pentru regie, după trofeeele europene BAFTA şi César, lista premiilor a inclus Oscarurile pentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor (a doua femeie‑cineast câştigătoare, după Katherine Bigelow) şi Cel mai bun rol feminin – Frances McDormand.Totul pleda în favoarea acestei alegeri, în actuala perioadă a însoţitelor de manifeste eforturi de recuperare a celor subreprezentaţi în cinemaul american: femeile (ca regizoare şi ca personaje), persoanele cu altă culoare a pielii decât albă, cei de la marginea societăţii în general. Toate aceste cerinţe sunt acoperite de lungmetrajul câştigător, un film poetic despre o femeie de 60 de ani care vagabondează prin America marii crize economice declanşată în 2008, în căutarea propriei identităţi şi a unui motiv de a lupta pentru supravieţuire.

Am putea verifica reprezentarea convingătoare a femeii în Nomadland folosind nu numai criteriul semnăturii feminine, ci şi testul Bechdel, foarte eficient în verificarea importanţei personajelor‑femei în naraţiunea cinematografică. Inspirat de banda desenată „Dykes to Watch Out For” (1986) a lui Alison Bechdel, testul este eficient în evaluarea pregnanţei acestor personaje. Acesta include trei criterii pe care un personaj feminin al BD‑ului amintit le aplică pentru a verifica dacă merită să vadă un film sau nu. Criteriile sunt: „1. Filmul trebuie să aibă cel puţin două personaje feminine 2. Care vorbesc între ele. 3. Despre altceva decât despre un bărbat”. Filmul lui Chloé Zhao trece cu succes acest test pentru că eroina Fran întâlneşte în lungul său drum străbătut la volanul unei dubiţe‑devenită locuinţă provizorie multe personaje care, la fel ca ea, se văd nevoite să‑şi redefinească scopurile şi priorităţile în viaţă, printre care se numără femei care discută cu ea despre aceste nevoi cardinale.

Rareori descoperim în lungmetrajele americane personaje descrise cu atâta empatie şi, în acelaşi timp, cu autenticitate. Cineasta declara că, investigând lumea acestor noi nomazi, a „descoperit mereu bunătatea în oamenii întâlniţi, oriunde am mers în lume”. Trebuie să recunoaştem că „bunătatea” nu e considerată o însuşire care face rating, fie că e vorba de media, fie de ficţiunea cinematografică. La Chloé Zhao prezenţa acestei virtuţi în profilul moral al personajelor sale face parte dintr‑un fel de „poetică” personală, dacă ne amintim şi filmele sale precedente. Era prezentă şi în Cântece învăţate de la fratele meu/Songs that my brother taught to me (2015), o dramă de familie cu indieni americani, şi în The Rider (2017), povestea unui jocheu campion care, în urma unui grav accident, renunţă la cariera de vedetă a spectacolelor de rodeo şi se conversteşte într‑un modest îmblânzitor de cai. Scriam, pentru „Contemporanul (nr. 11/2017), după prima vizionare a acestui mult premiat lungmetraj, cu ocazia Festivalului de la Valladolid: „Cineasta de origine chineză ocoleşte capcanele melodramei şi reconsideră imaginea tradiţională a cowboy‑ului. Eroul ei se situează departe de modelul masculinităţii eroice, dar se revelează, în relaţia cu ceilalţi, mult mai uman şi mai complex.” Eroina din noul film, Nomadland, se înrudeşte cu acest erou‑antierou, iar legătura dintre cele două continuă şi prin încorporarea unor elemente de western, remodelate după cerinţele noii poveşti.

Redescoperim, ca şi în The Rider, peisajele tipice ale Vestului american, frumuseţea şi măreţia naturii atât de poetic descrisă, de pildă, în clasicele lungmetraje ale lui John Ford, cu apusurile de soare profilate peste siluetele Munţilor Stâncoşi. Regizoarea are un simţ plastico‑poetic remarcabil, bine servit de imaginea semnată de operatorul Joshua Janus Richards, care filmează mereu la „ora magică”, cu acea lumină plină de căldură îndelung căutată de cineaştii‑poeţi. În afară de John Ford, cineastul american cel mai aproape de idealul pictural al lui Chloé Zhao, merită amintit americanul Terrence Malick (Days of Heaven), pe carea ea declară că îl admiră. Probabil că plusul de expresivitate al peisajelor vest‑americane vine şi din fuzionarea celor două culturi din care regizoarea se revendică: cea americană şi cea asiatică. Din ultima filiaţie ar trebui să distingem mai ales influenţa cineastului din Hong Kong Wong Kar‑wai, marele specialist al descrierii unor peisaje şi situaţii pline de poezie, cu protagonişti discreţi care preferă lentoarea vitezei vremurilor moderne.

Această dispoziţie contemplativă a eroilor din Nomadland este revelată şi în cadrele, foarte rafinat iluminate de o singură sursă de lumină, a focului de tabără, în care noii nomazi se reunesc într‑o tabără a rulotelor în faţa cărora se aşază şi vorbesc pe îndelete unii cu alţii, comunicând încredere şi solidaritate. La o astfel de reuniune o femeie afirmă, aproape strigând: „Îmi place acest mod de viaţă. E atât de liber!”

Cu tot dramatismul situaţiei lor de paria, oamenii se bucură de această senzaţie şi îşi redescoperă demnitatea, atât de ameninţată de instabilitatea socială. Această exaltare a libertăţii la eroii din Nomadland plasează filmul într‑o relaţie de rudenie cu lungmetrajul unei alte faimoase regizoare, Agnès Varda, Sans toit ni loi, tradus internaţional ca Vagabond şi premiat cu un Leu de aur la Veneţia în 2005. Acolo eroina jucată de Sandrine Bonnaire, o fostă secretară pariziană, rătăceşte cu rucsacul în spate prin zonele viticole din Normandia, trăieşte de pe o zi pe alta şi interacţionează cu alţi solitari care, ca şi ea, preferă acest mod de viaţă marginal pentru a se simţi liberi.

Frances McDormand a fost, desigur, alegerea ideală pentru interpretarea rolului lui Fran, văduvă recentă şi victimă a recesiunii economice, care se decide să străbată Vestul sălbatic, muncind sezonier şi rămânând ataşată doar de dubiţa care îi ţine loc de casă. Actriţa profită de vârsta matură, joacă şi cu ridurile la vedere, cum se mai spune printre meseriaşi, totul în beneficiul unei autenticităţi dezarmante şi bună conducătoare de umanitate. Împreună cu regizoarea s‑a documentat luni de zile privind modul de viaţă al acestor nomazi marginalizaţi de criza economică, pe care statisticile îi înregistrează din ce în ce mai greu. Născută în China şi educată în Marea Britanie şi în Statele Unite, Chloé Zhao a profitat de şansele economice oferite de tatăl ei miliardar şi şi‑a asigurat o pregătire culturală solidă, dar nu a ezitat să investigheze şi să aducă pe ecran drama celor aflaţi de partea opusă. Este modul de exprimare al unei femei emancipate, dar departe de frivolitate, care a ales mediul filmului pentru a vorbi despre şansele şi neşansele lumii de azi.

■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist

Dana Duma