Timpii oraşului
Felul în care ne raportăm la mediul în care trăim diferă de la un timp la altul şi de la un loc la altul. S‑ar putea spune inclusiv că mediul nostru locativ afectează şi modifică percepţia asupra timpului, astfel încât o simplă vizită în afară oraşului a unui citadin convins poate reprezenta o rupere atât de abruptă de ritmul vieţii intra muros, încât timpul efectiv să pară a se fi dilatat. Ciclurile metabolice sunt diferite de la un mediu la altul. Mediul rural permite locuitorului să‑şi păstreze un metabolism mai apropiat de cel natural, arhaic, ciclul muncă‑repaus fiind în armonie cu ciclul zi‑noapte, mai aproape de necesităţile practice ale existenţei în mijlocul naturii.
Acolo unde natura este permanent suprimată de construcţii atât fizice, cât şi sociale elaborate, unde lumina naturală nu mai înseamnă decât o economie măruntă la o factură infinită de curent, metabolismul natural al locuitorului nu mai respectă aceleaşi cicluri de funcţionare ca în rural. Nu numai raportul muncă/repaus este cu totul altul, dar şi modul de percepţie a timpului este diferit. În oraşele „care nu dorm niciodată”, timpul, care, în ruralul tradiţional, era unul singur, riguros în ritmurile lui ciclice, acum se divide în mii sau milioane de variante, toate cu viteze diferite de scurgere, astfel încât toate tipurile de trăire urbane să fie acoperite: de la cei care lucrează mecanic 8 ore pe zi, funcţionari cu program fix şi monoton sau elevi cu orare standardizate, a căror zi se compune din două tipuri de minute, primele interminabile, dilatate în extrem, celelalte mereu insuficiente, până la cei care lucrează simultan în două, trei zone de timp, în care dimineaţa de pe coasta vestică a Americii, concomitentă cu noaptea din Singapore, nu reprezintă nimic în afara unor minime repere de salut ale colaboratorilor. În mod evident, percepţia spaţiului urban este fundamental legată de timp sau, mai bine zis, de percepţia timpului.
Nu mai există un ciclu metabolic standard al locuitorului urban, există doar juxtapuneri, alinieri, intersectări ale diferitelor ritmuri de trăire şi de percepţie ale timpului şi ale spaţiului. La viteze mari, detaliul dispare, nu mai este perceptibil, astfel încât, pentru cei care trăiesc în timpi rapizi, acceleraţi, şi spaţiul se comprimă, nu la nivel fizic, geografic, ci la nivelul interacţiunii, al comunicării cu el. Un loc în care majoritatea dintre noi, orăşenii, ne reglăm raportul cu timpul şi, automat, cu spaţiul este interiorul căminului. Acolo începem să observăm detaliile, să analizăm amănuntele şi să reflectăm asupra obiectelor şi formelor care ne înconjoară. O crăpătură în gardul casei sau în tencuiala tavanului capătă o importanţă privilegiată, ne solicită atenţia şi ne obligă să îi acordăm timp de reflecţie şi de acţiune. Aşadar, cu cât acordăm mai mult timp unui spaţiu, cu atât el devine mai mare, mai plin de detalii şi de semnificaţii.
Una dintre diferenţele majore între trăirea urbană, modernă, şi cea rurală, tradiţională, este delimitarea spaţiului de locuit. Dacă, în oraş, maximul de conştiinţă a locuinţei ca spaţiu de desfăşurare a propriei vieţi este holul blocului sau, în cazuri fericite, coşurile de gunoi din parcuri şi de pe străzi, în ruralul tradiţional locuirea comună reprezintă cu adevărat o prelungire a casei, a propriei curţi, astfel încât străzile şi piaţa intră în mod natural sub îngrijirea şi administrarea colectivului. Atâta timp cât există o armonie a timpilor de trăire, conştiinţa spaţiului este mai puternică, acesta se dilată în sensul în care detaliile lui sunt perceptibile pentru cei care locuiesc în el.
A fi conştient de spaţiul fizic în care te mişti înseamnă a trăi cu o anumită viteză de curgere a timpului, care să‑ţi permită percepţia detaliului. Avem nevoie de timp pentru a ne uita în jurul nostru, pentru a începe să vedem şi crăpăturile din zidurile oraşului ca, după asta, să putem să reflectăm asupra lor şi, eventual, să şi luăm măsuri.
Recuperarea Paradisului
Dacă am rămâne doar la etapa de reglare a timpilor pentru a putea observa detaliile mediului în care trăim, prin care trecem zilnic în drum spre diverse destinaţii, atunci singurul tip de lectură al crăpăturii din zid ar fi cel al defectului ce ar trebui remediat. Acest tip de perspectivă este specific omului non‑urban, cel care a trăit şi s‑a format în mediul natural[1], în care orice abatere de la ideal are o implicaţie morală şi trebuie rectificată.
Stratificările simultane ale trăirii urbane, de la convenţiile sociale de bază până la subtilităţile mondenităţii, de la bâlciurile cu taraf şi până la rafinamentele sălilor de operă, de la palatele neoclasice invadate de nomazi până la zgârie‑norii unde succesul este măsurat în megabiţi/secundă, toate acestea duc la tipuri de existenţă multiple şi la feluri variate de raportare şi înţelegere a mediului de viaţă. Percepţia culturală este, probabil, singura care implică o schimbare strict mentală la nivelul individului, fără a implica schimbări materiale.
Trăirea paradiziacă presupune sincronizarea timpilor de existenţă interioară şi exterioară, conştientizarea deplină a momentului acum şi a spaţiului aici. Recuperarea Paradisului poate fi atinsă fie prin trăire spirituală directă, fie prin trăire culturală asistată.
PS.Cartea‑album „Arta Gratis” a fost publicată în anul 2018 la editura Tracus Arte cu sprijinul Ordinului Arhitecţilor din România
■ Pictor, istoric de artă
Notă:
[1] Mediul natural este privit aici ca un mediu opus celui urban, care implică straturi multiple ale existenţei (social, politic, cultural etc.).
Dalina Bădescu
