Remarcabil este faptul că şi Nicolae Balotă, un spirit academic, un umanist, un admirabil profesor de literatură universală a citit cu încântare poezia lui Coman Şova, omagiind printre altele discreţia ei.
Am pe masa de lucru cinci cărţi recente de (şi despre) Coman Şova. Vederea numelui lui mă face să simt un amestec de nostalgie şi recunoştinţă. Cu mulţi ani în urmă, student fiind, i-am trimis o povestire 
intitulată Salvatorul. Nu-l cunoşteam, dar deţinea o rubrică de „poşta redacţiei” în revista studenţească Amfiteatru. Apariţia acelui text, cu o prezentare plină de căldură purtând semnătura lui, a însemnat mult pentru mine. Apoi, l-am întâlnit pe Coman Şova la revista Magazin (i-am fost succesor la conducerea ei). M-a impresionat şi mi-a impus respect comportarea lui de o politeţe desăvârşită. Nu m-am mirat când am aflat că părinţii săi proveneau din nordul Moldovei, unde oamenii au un stil de viaţă demn şi ceremonios. În sfârşit ne-am apropiat după 1989, îmbătaţi de aerul proaspăt care pătrunsese pe neaşteptate în istoria ţării noastre. Coman Şova şi soţia lui, Ana Diculescu, eu şi soţia mea, Domniţa, am trăit, împreună, momente de comunicare fericită şi exuberantă. Ce oameni frumoşi sunt Coman Şova şi Ana Diculescu! El, poet adevărat, nu pozează deloc în poet. Se poartă prevenitor cu cei din jur, cucerindu-i (şi făcând o puternică impresie femeilor, cu înfăţişarea lui de Maurice Ronet). Dar are din când în când momente de absenţă, când pare transportat în alt spaţiu. Ea, o femeie desenată de Dumnezeu într-un moment de inspiraţie, este inteligentă şi energică. Declarată după treizeci de ani de carieră cel mai bun avocat din România, şi-a păstrat luciditatea şi firescul. Dar şi umorul, care o ajută să se sustragă oricărei constrângeri.
*
Mă întorc la cărţile din ultimii ani ale lui Coman Şova, personalitate complexă, poet şi om de teatru, publicist şi cineast:
1. Coman Şova, Paharul cu îngeri, ediţie îngrijită de autor, studiu introductiv de Nicolae Balotă, Bucureşti, Ed. Semne, 2013 (cuprinde opera poetică, un tabel cronologic şi un dosar critic), coperta de Adrian Covrig. 560 pag.
2. Coman Şova, Cuvinte de reazem, col. „Opera omnia – poezie contemporană”, Iaşi, Ed. Tipo Moldova, 2012 (cuprinde poeme, aşezate în ordine cronologică, după anul de apariţie a volumelor din care au fost preluate şi un dosar critic), coperta de Cristian Almăşanu. 596 pag.
3. Coman Şova, Astrul nimănui, ed. A II-a, îngrijită de autor, Bucureşti, Ed. IPPA, 2013, coperta de Adrian Covrig. 56 pag.
4. Coman Şova, Die Liebe ist mein Alltagskleid, gedichte (aus dem Rumänischen übersetzt mit Illustrationen versehen und mit einem Nachwort von Ioana Crăciun), Verlag Neue Literatur, Jena Plauen, Quedlinburg, 2010 (volum tipărit în Germania). 192 pag.
5. Florentin Popescu, Coman Şova, omul şi scriitorul, monografie, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Semne, 2014 (cuprinde şi o suită de fotografii), coperta de Adrian Covrig. 252 pag.
Poemele sunt inegale ca valoare (ca la toţi poeţii de azi). A dispărut, în istoria recentă a literaturii româ-ne, cultul pentru perfecţiune, care îl făcea pe Eminescu să să modifice sau să rescrie un text în întregime de zeci de ori. Nichita însuşi era un improvizator: dacă nu-i plăcea o poezie a sa, nu lucra la ea obsesiv, ci scria alta. La Coman Şova există mai puţină improvizaţie, dar selecţia poem
elor pentru tipărirea lor în cărţi este îngăduitoare. Ca şi cum ar fi legat sufleteşte de fiecare text al său, poetul le păstrează pe toate în sumarul fiecărei ediţii retrospective. Aşa se întâmplă şi cu volumele recent apărute, Paharul cu îngeri şi Îngeri de reazem, amândouă impunătoare prin numărul mare de pagini (560 şi, respectiv, 596). Criticul care le analizează, trebuie nu să le parcurgă poem cu poem, ci să-şi alcătuiască, din mers, o antologie de uz propriu.
Dintr-o asemenea antologie n-ar putea să lipsească scurtul poem Clipa ta, replică modernă la Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie:
„Mergi unde vrei, fiule,/ ai pământul întreg şi văzduhul/ şi binecuvântarea,/ aleargă,// e vremea ta să alergi,/ să alegi.// Poţi vedea ceea ce nu se vede,/ poţi auzi ceea ce nu se aude,/ tu singur alege,/ aleargă.” Aşa cum n-ar putea să lipsească Rugă, reprezentare emoţionantă a temerilor obscure pe care le induce bătrâneţea: „Dă-mă jos din prag de iarnă în copil,/ dă-mă din octombrie în april,/ dă-mă din zăbavă în febril,/ dă-mă, Doamne, pentru-o noapte Will.// Dă-mi putere pân-la capăt, dă-mi,/ dă-mi iubire şi copii mai dă-mi,/ cât exist nu mă opri la vămi −/ dă-mi putere pân-la capăt, dă-mi.”
Poetul are un mod firesc de a fi reflexiv. Nu îşi duce, gânditor, un deget la tâmplă, nu filosofează cu ostentaţie, ci face din idei idei trăite. Iată, ca exemplu, cum ne comunică un adevăr tulburător şi anume acela că iubirea îi conferă unui om conştiinţă de sine, îl înfiinţează:
„Iar ai venit lângă mine,/ iar m-ai făcut visător,/ iubită cu sânge de vară,/ iubită cu trup plutitor.// Iar nu mai ştiu decât una,/ ochii tăi dragi lunecând/ în stele, în nouri, în unde,/ aici şi acum şi oriunde…// iar ai venit şi iar sunt” (Aici şi acum şi oriunde).
Versul final – „iar ai venit şi iar sunt” – reprezintă una dintre cele mai tulburătoare definiţii lirice ale iubirii din câte există.
*
Adrian Păunescu, cunoscut ca un devorator de poezie bună, a făcut şi el cândva un fel de an
tologie de uz propriu din versurile lui Coman Şova, cu un entuziasm exploziv: „Nu-mi trecea prin cap că aş putea vorbi despre Coman Şova ca despre un poet excepţional. Cum altfel aş putea califica pe autorul, fie şi numai al acestei strofe: «E tare frig iubito, hai să fugim de-aici/ noaptea e prea lungă, luceferi nu mai sunt/ văd două felinare din os de măscărici/ şi paznicii de noapte cu chipul de pământ»?” În genere, tonul, atât de important în artă, e forţa autorului pe care era să nu-l mai văd, că prea ţineam la vechea lui prietenie: «Linişte ca-n sângele urşilor iarna/ când zăpezile uită să se mai oprească». Dar cât de transparent şi savant e descrisă suferinţa, în aceas-tă poezie, Spital: «Trebuie să port nitroglicerină la mine/ ca indianul laba de iepure/ Vecinul meu de pat îşi ia pulsul/ femeia de serviciu a vrut să fie doctoriţă/ dar s-a luat cu altele/ Ninge ca în copilărie/ Sunt în miezul unui conflict/ Mi-e dragă floarea dintre geamuri/ Vecinul meu de pat îşi ia pulsul/ Aştept revelionul anului 2017/ ascultând un colind/ cu flori de măr/ şi lerui-ler»”.
Adrian Păunescu remarcă, bucurându-se cu candoare, numeroase alte versuri frumoase scrise de Coman Şova: „Arama sună ca în preistorie”, „O casă este un alt trup/ în care intri şi ţi-e cald”, Eşti atât de departe mereu/ tu care-ar trebui să-mi fii umbră” etc.
Remarcabil este faptul că şi Nicolae Balotă, un spirit academic, un umanist, un admirabil profesor de literatură universală a citit cu încântare poezia lui Coman Şova, omagiind printre altele discreţia ei: „Dra-ma cuvântului este lăuntrică, exacerbată însă de drama istoriei. Chiar şi exasperarea poetului nostru în faţa poeziei gălăgioase, a vorbăriei interesate şi intempestive din preaj-ma lui, se exprimă discret.”
În cărţile pe care le-am enumerat la început, apărute în ultimii ani, găsim aproape totul despre Coman Şova. Volumul Die Liebe ist mein Alltagskleid dovedeşte interesul de care se bucură poezia lui Coman Şova şi în străinătate şi nu oriunde, ci în exigenta Germanie, ţară care – spre deosebire de ceea ce crede în mod curent – cultivă sistematic interesul faţă de literatură.
Foarte bine scrisă şi edificatoare este monografia Coman Şova, omul şi scriitorul, de Florentin Popescu. Rare sunt cazurile în care un monografist îş cunoaşte atât de bine personajul aşa cum îl cunoaşte Florentin Popescu pe Coman Şova.
Dar… aventura încă nu s-a încheiat. „Astăzi − explică Florentin Popescu − Coman Şova continuă să scrie literatură, să facă publicistică (este fondatorul şi directorul unei reviste din ce în ce mai apreciate de public, Bucureştiul literar şi artistic), rămânând un scriitor aflat încă foarte departe de a «pune lira-n cui».”
Numele lui Coman Şova este titlul unui capitol din istoria literaturii române.
