„Vai, câte minuni, câte chinezării mi‑au scăpat
De‑a lungul timpului,
Prea chircit în inima Europei,
Lipit de raţiunea grecească,
Dedulcit la silogism
Şi născut prea târziu pentru extremul orient!
Marin Sorescu, Conversaţie pură c‑o literă chinezească
Istoricul chinez Sima Qian (145‑86 î.Hr.), prin intermediul operei Însemnări istorice lasă urmaşilor, pe lângă necesitatea consemnării tuturor faptelor, întâmplărilor, evenimentelor şi personalitaţilor, şi metoda de lucru, constituită din câteva reguli: informarea minuţioasă, structurarea coerentă, verificarea permanentă şi redactarea obiectivă. Anul 2005 este anul în care se cristalizează ideea consemnării istoriei schimburilor literare, realizate între China şi ţări din celelalte continente. Urmează nouă ani de muncă asiduă, individuală şi de echipă, nouă ani care ascund ei înşişi o istorie a colectivului, cu plecări naturale şi noi recrutări, care scot la lumină şaptesprezece volume intitulate China şi lumea. Sunt drumuri pe ale căror două benzi de circulaţie ideile care conţineau concepte specifice timpului se plimbau înspre şi dinspre China, ştiut fiind că „dorinţa de a învăţa unele de la altele fac civilizaţiile mai strălucitoare şi mai bogate”.
Volumul de faţă e o monografie‑monument al prieteniei. Intitulată Istoria schimburilor literare dintre China şi Europa Centrală şi de Est şi semnată de Ding Chao şi Song Binghui (traducere din limba chineză de Mugur Zlotea, Editura Ideea Europeană, 2020), cartea voluminoasă şi extrem de elegantă a apărut iniţial în limba chineză, la Editura Pedagogică din Shandong, în 2016, an care a marcat aniversarea schimburilor umaniste şi culturale dintre China şi statele Europei Centrale şi de Est. Autorii volumului sunt prieteni fideli ai României: Ding Chao, erudit, românolog şi traducător, profesor universitar dr. la Universitatea de Studii Străine din Beijing, şi Song Binghui, profesor universitar dr. la Universitatea de Studii Internaţionale din Shanghai, redactor‑şef adjunct executiv al revistei Literatura comparată în China, ca să prezentăm doar câteva dintre activităţile care le încununează traiectoria profesională.
Impresionant prin anvergură, analiză, informaţii şi erudiţie sintetică, volumul‑enciclopedie are o structură diacronică şi multidisciplinară, prezentând aspecte economice, sociologice, filosofice,
etnografice, culturale, politice, religioase, estetice şi morale, alături de cele literare, evident. Autorii, erudiţi pursânge, iau în vizor Polonia, Bulgaria, Albania, Ungaria, Cehia, Slovacia, ţări din fosta Iugoslavie, România ş.a. Românii, de obicei, aflau date despre propriul trecut de la istoricii europeni, începând cu Herodot şi terminând cu cei naţionali, însă bucuria acestora creşte atunci când descoperă că istoricii asiatici notau, în stilul lor mitic, poveşti despre Regele Mu din dinastia Zhou (976‑992 î.Hr) care, plecând să vâneze spre vest, în şareta trasă de opt armăsari, s‑a întâlnit cu Regina Mamă a Vestului, stăpânitoarea ţinurilor dintre Marea Caspică şi Marea Neagră. Istoricii sunt, totuşi, de acord că primele contacte dintre civilizaţia chineză şi cea europeană sunt generate de interese comerciale şi estetice şi duc la apariţia Drumului Mătăsii. Negustorii transportau nu doar mătase, ci şi porţelan, ceai, ustensile – rod al creaţiei şi al tehnicii – podoabe, piei şi blănuri de zibelină, medicamente, mirodenii, favorizând cunoaşterea şi răspândind cultura materială. Dinspre Occident plecau pietre preţioase, parfumuri sau obiecte de artă.
Literatura este privită în dublu sens. Ovidiu, poetul exilat la Tomis, îi menţionează în Amorurile sale pe seri, locuitorii Sericei sau Ţara Mătăsii. Cronicarul Grigore Ureche (1590‑1647) include, în Letopiseţul Ţării Moldovei, o prezentare a bogăţiilor naturale din China, Cataiia. În cele trei cărţi despre China, Nicolae Milescu Spătarul (1636‑1708) face o radiografie expresivă a geografiei, administraţiei, armatei, societăţii, economiei, politicii şi culturii chineze. Geografii chinezi scriu, la rândul lor, Însemnări despre cele patru continente (Lin Zexu – 1785‑1850), Geografia ilustrată a ţărilor (Wei Yuan – 1794‑1857), Scurte însemnări despre lume (Xu Jiyu – 1795‑1873).
Kang Youwei (1858‑1927) notează, în Jurnal de călătorie în cinci ţări est‑europene, ţări pe care le‑a vizitat în vara anului 1908. Deosebit de interesante sunt impresiile gânditorului, educat în spirit confucianist, dedicat studiului pentru examenele imperiale, despre români, România şi Bucureşti: „Românii se trag din romanii de răsărit. Când turcii au distrus Constantinopolul, romanii de răsărit s‑au strămutat la nord, limba şi obiceiurile s‑au răspândit, fiind mai civilizaţi decât sârbii, bulgarii, turcii şi grecii”.
Kang descoperă influenţe culturale care s‑au armonizat perfect, românii integrând note greceşti, islamice şi occidentale: „Locul este în Europa de Est, dar este şi locul în care se amestecă influenţe culturale din est şi din vest. Palatele regale sunt inspirate din templele greceşti, dar au elemente islamice şi occidentale. Cele trei se împletesc, îţi dau impresia de nou şi sunt minunate când le priveşti. Stilul islamic are sculpturi elegante şi dese, cel grecesc are foişoare cu ţigle asemănătoare cu cele indiene, iar stilul european este generos şi cu puţine încrustaţii. Au luat tot ce era mai bun din cele trei şi este cu adevărat neobişnuit. Clădirile mari nu mai intră în discuţie, dar şi cele mici sunt elegante. Cele mai frumoase clădiri din lume sunt cele germane în stil nou, apoi cele româneşti care îmbină frumuseţea europeană cu cea asiatică şi apoi cele minunate indiene”.
Bucureştiul îl impresionează pe erudit mai mult decât oricare altă capitală din partea de sud. Vorbeşte chiar de invidia pe care şi‑o reprimă europenii, văzându‑ne capitala: „Am ajuns în Bucureşti, capitala României. Clădirile impozante şi elegante stau faţă în faţă. Clădirile ministeriale se întrec unele cu celelalte, iar clădirea poştei centrale este cea mai frumoasă, cu sculpturi exterioare, înaltă şi arcuită. Locuinţa prim‑ministrului este şi ea deosebită şi la fel sunt şi celelalte locuinţe particulare. Este asemănătoare capitalei turcilor, iar cea bulgară şi sârbească par nişte furnici. Casele nu sunt înalte, dar sunt ordonate, curate şi largi, şi la fel sunt şi drumurile. Am ajuns la Bucureşti noaptea la 11, după o zi de călătorit cu maşina. Oraşul era plin de viaţă, luminat, restaurantele, teatrele, bisericile şi băncile erau magnifice, saloanele de dans şi de spectacole erau deschise toată noaptea şi, deşi nu este ca la Budapesta, este o copie mai mică a acesteia. În ultimele zile am trecut prin Bulgaria şi Serbia şi am deschis ochii. Cine îndrăzneşte să‑i umilească pe cei care îşi conduc ţara? Să intri într‑o capitală şi să te facă să ai sentimente de invidie, i‑am auzit pe europeni spunând asta despre România. Astăzi îi cred”.
Acum o sută de ani, Bucureştiul intra în competiţie, pentru frumuseţe, eleganţă şi curăţenie, cu capitalele Europei de Nord: „Românii au grijă de capitala lor, casele ţăranilor sunt curate şi la fel şi gările. În jurul gărilor sunt sălcii înalte care fac umbră, iar pe lângă garduri sunt flori şi totul este păstrat curat. Numai ţările din nordul Europei se mai compară cu ea, cele din sud, ca Franţa, Austria, Italia, Spania sau Portugalia nu se pot compara”.
Secolul XX este cel mai bogat în schimburi culturale, apar culegeri de texte în ambele ţări care se străduiesc să se cunoască mai în profunzime; Slavici, la îndemnul lui Eminescu, îi studiază pe Platon şi Schopenhauer, însă rămâne fascinat de Confucius, cu cele trei principii şi cinci virtuţi. Mao Dun, pe numele său adevărat Shen Yangbing (1896‑1981), este preocupat de literatura popoarelor mici, copia de mână eseurile scurte, iar dacă o revistă publica o astfel de lucrare se abona pe un an de zile, sperând să mai găsească opere din literatura ţărilor mai mici ale Europei. Mulţi scriitori români (ne‑am referit doar la scriitorii români şi la aspecte legate de România, însă volumul prezintă Europa Centrală şi de Est, pentru o mai bună înţelegere a curentelor istorice şi influenţelor de orice tip) au fost traduşi în limba chineză, incluşi în antologii, în studii de literatură comparată, pentru că: „Literatura unui popor este locul în care se vede caracterul naţional, este produsul îmbinării istoriei, societăţii şi a modului de gândire dintr‑o anumită perioadă! Dacă vrem să înţelegem spiritul adevărat al unui popor, acesta se vede în literatură şi numai dacă îl căutăm în literatură îl putem găsi” (Shen Yangbing). Şi mai ales pentru că: „Nu există niciun popor pe lumea aceasta a cărui voce să trebuiască să fie ignorată, chiar dacă este slabă, pentru că ea reprezintă un tip de demnitate şi de existenţă” (Jidi Majia).
Jocul contrastelor este o caracteristică filosofică a metodei: prezentarea detaliată trebuie urmată de o sinteză pentru o înţelegere completă a operei. Ultimele pagini conţin, aşadar, un breviar didactic, extrem de vizual. Volumul, o mostră de autentic respect pentru cel din vecinătatea ta, redă încrederea în sine şi în neam, dacă aceasta a fost vreodată clătinată de conjuncturi nefavorabile. E cu atât mai măgulitor cu cât respectul şi încrederea în noi vin de la o civilizaţie ale cărei consemnări datează din timpurile dinastiei Xia, din anul 2070 î.Hr.
■ Scriitor, eseist, publicist, profesor
Dana Oprica
Vezi cărțile apărute la editura Ideea Europeană în Colecția Civilizația și cultura chineză
