Un volum substanţial, excelent lucrat, scris de specialişti într-un domeniu academic foarte căutat nu numai astăzi, dacă ne gândim la Omul în faţa morţii a lui Philippe Ariès, citat, de altfel, de majoritatea participanţilor.
Am menţionat în mai multe locuri că studiile interdisciplinare despre moarte, coordonate de către Marius Rotar şi Adriana Teodorescu la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, reprezintă cea mai solidă instituţie serială de cercetare academică de care dispune în prezent România. Tema stârneşte – aşa cum e de aşteptat – frisoane întunecate printre cei care nu sunt în stare să se detaşeze intelectiv de un subiect delicat, nici congresele internaţionale anuale, pe care cei din Alba Iulia le ţin regulat la fiecare început de septembrie, nu sunt chiar uşor de îngurgitat de firile mai gingaşe (mai ales la categoria imaginilor şi filmuleţelor pezentate), însă congresul (Dying and Death in 18th – 21st Century Europe) a dobândit deja o notorietate continentală de o foarte bună factură şi audienţă, 
participanţii venind buluc din diferite părţi ale lumii. Poate n-ar fi lipsită de interes, pe viitor, o extindere a ariei de investigaţie dincolo de perimetrul cultural european, la care cercetarea se limitează acum, mai ales din cauza mondializării fenomenului academic anglo-saxon – în care se formează majoritatea participanţilor –, sau a celui hispanic, mai puţin prezent din cauze ce ţin de inhibiţiile specifice ale mediilor culturale şi religioase catolice.
Cu toate acestea, thanatologia academică transilvană, girată de către Marius Rotar şi Adriana Teodorescu, e un exemplu de cum se poate întreprinde ceva durabil şi prestigios într-un spirit de modestie exemplară, fără prea multă vorbă, dar dedicat, constructiv, memorabil. Aş mai preciza un singur aspect tangenţial legat de acest fenomen: aşa cum e TIFF-ul clujean (şi exemplele locale se pot înmulţi!), Dying and Death se datorează unor „fanatici” consacraţi obsesiei lor, pasionaţi, care nu s-au descurajat la primele beţe aruncate în spiţe sau la primele oprelişti, perseverând pe o linie pe care cei mai prudenţi au considerat-o ca fiind perdantă, nerentabilă. În unele situaţii, autorităţile locale nici nu conştientizează ce bogăţie le-a picat în poală. Marius Rotar a dobândit, la o universitate „mică”, un prestigiu internaţional pe care cele „mari” n-au reuşit să-l consolideze. Ar trebui ridicat pe un soclu şi finanţat cu generozitate; altminteri, centrele noastre de excelenţă se cam duc, aşa cum se zvoneşte că ar face-o institutele de istorie comparată a religiilor, în ţara – horribile dictu! – a lui Mircea Eliade şi Culianu.
Ce înseamnă prestigiu academic, în cazul de faţă? Un congres anual de înaltă ţinută, considerat de referinţă în domeniul „studiilor despre moarte” (death studies) într-un spaţiu preponderent – dar nu exclusiv – european, un congres ale cărui lucrări se difuzează internaţional nu numai prin intermediul site-urilor academice şi ştiinţifice de referinţă, dar şi editorial. Iată, de pildă, Marius Rotar a publicat, la Cambridge Scholars Publishing, volumul History of Modern Cremation in Romania (2013), şi tot editura britanică a publicat, în 2014, volumul al doilea al seriei Dying and Death in 18th – 21st Century Europe, redactat de către Marius Rotar, Adriana Teodorescu şi Corina Rotar, care strânge laolaltă o selecţie a celor mai bune intervenţii de la congresele din perioada 2010-2012. Volumul se structurează pe cinci arii tematice (etnografie, istorie, filosofie&literatură&muzică, sociologii atitudinale privind moartea, respectiv doliu şi eutanasie), fiind un mixaj interdisciplinar alcătuit din diferite metode: sociologie, cercetare de teren şi interviuri, statistică, hermeneutică, analiză umanistă şi interpretare. Într-un mod firesc, datorită anilor care s-au scurs de la prima ediţie a congresului, temele moderne au fost, încetul cu încetul, epuizate (nu integral!), atenţia multor cercetători focalizându-se, în momentul de faţă, pe sociologia postmodernă a morţii: imagini, simboluri şi reprezentări eclectice, uneori chiar exorcizante într-o direcţie histrionic-comică, „documente” thanatologice şi culturale preluate din comicsuri, din ofensiva eschatologică pe care o trăim, inclusiv în benzile desenate, cinematografie sau literatură şi filosofie. O constatare de ansamblu: mulţi protestanţi de bună factură se ocupă de aceste teme sau se află la originea lor, confirmând, din nou, valoarea culturii de sorginte protestantă care s-a extins în Europa în siajul revoluţiei nietzscheene. Să luăm, însă, temele la rând.
La secţiunea etnografie, clujeanul Bogdan Neagotă analizează necromanţia extatică din Oltenia – Banat („căderea în sfinte”, „datul în sămn” etc.), pe baza unor scrupuloase cercetări de teren şi arhivă, în vreme ce Alin Rus (în prezent, în SUA) descrie şi interpretează două ritualuri funerare din Heleşteni, Iaşi, unul ortodox clasic şi unul penticostal. Interesante sunt consideraţiile legate de motivaţia schimbării religiei: pornind de la constatarea, strict statistică şi documentară, că bătrânii sunt cei care părăsesc ortodoxismul în favoarea neoprotestantismului, Rus exclude ipoteza facilă a „naivităţii”, privilegiind, în schimb, convingeri care ţin de o sticteţe religioasă „ascetică”, pe care mercantilismul BOR nu pare s-o mai susţină. I-aş adăuga întrajutorarea exemplară, esenţială într-o situaţie de criză. Tot aici, remarcăm studiul lituaniencei Rasa Račiunaité Paužuoliené despre apoteoza post mortem din regiune (suflete care urcă un munte înalt sau se regăsesc în Calea Lactee) sau cel al Aleksandrei Pavićevići despre mutaţii funerare din Serbia sfârşitului de mleniu II, unde creşte numărul cazurilor de exorcizare a fricii de moarte prin intermediul umorului negru sau al histrionismului (la priveghi sau chiar la mormânt).
În secţiunea dedicată istoriei, nemţoaica Franziska Rehlinghaus investighează un caz particular, cel al „înmormântării silenţioase” (nocturne) din comunităţile protestante ale secolului XIX-lea. Un fenomen similar va fi analizat şi de către finlandeza Anu Salmela în secţiunea sociologică: rezervată iniţial „nelegiuiţilor” (hoţi, sinucigaşi etc.), înhumarea nocturnă se resemantizează în deceniile de după romantism, „logodna cu întunericul” având, între altele, şi o valoare exorcizantă. Tot acolo, Piero Pasini cercetează cultul eroic, foarte politizat, al relicvelor reînhumate festiv în Veneţia de după Risorgimento, Erika Quinn recenzează reprezentările „văduvelor cernite” în arta şi în expresionismul german de după primul război mondial, în vreme ce Constantina Raveca Buleu continuă foarte studioasa cercetare personală dedicată ezoterismului românesc interbelic – din care a publicat deja câteva studii, documentate la Paris şi Roma –, scriind despre incidenţele morţii şi ale mitului „monarhului ascuns”. Tódor Csaba investighează sociologia (preponderent rurală) a mormintelor pregătite în devans (o bună comparaţie: Satyricon-ul lui Petronius!), pe când Marius Rotar ţinteşte, ca întotdeauna, departe, analizând câteva ceremonii funerare oficiale din comunismul românesc al anilor ’50 (Lothar Rădăceanu, Theodor Iordăchescu), cât şi surprinzătoarele studii favorabile incinerării, pe care Vladimir Prelipcean le publică în Studii teologice (1962, 1967). În ciuda opoziţiei de principiu a BOR, favorizarea incinerării de către unii reprezentaţi ai nomenclaturii comuniste rămâne de cercetat, chiar deasupra lucrărilor de excepţie pe care Rotar le-a consacrat – întru exasperarea multora, în sutană sau nu… – subiectului.
Moartea e un „posibil” al fiinţei noastre, nu un „viitor real”, scrie Heidegger, prilejuindu-i lui Rorty o analiză – parţial lingvistică – a vieţii ca suspendare în aşteptare, a vieţii ca „încă nu” moarte: e ceea ce analizează o specialistă în Rorty, Ormeny Theodora Eva, într-un studiu despre „finitudine”, în secţiunea de filosofie&literatură&muzică, unde trec smerit peste contribuţia mea, pentru a ajunge la ontologia morţii, discutată de către Alfred James Ellar şi la modul în care moartea – nu doar cea eroică – apare în muzică (Anna G. Piotrowska). Trecând la sociologie, atitudini şi mentalităţi, aflăm, în continuare, de la germanii Kornelia Sammet şi Franz Erhard că, strict statistic, fosta Germanie de Est e cea mai… atee regiune din Europa (doar 1/5 din populaţie crede în divinitate), studiul care urmează, semnat de către Gabriel Roman, ducându-ne în comunitatea ţiganilor din Iaşi şi Cluj, prin intermediul unui număr de 48 de interviuri de teren, dintre care jumătate sunt realizate cu bolnavi cronici şi incurabili. Boala şi moartea stigmatizează, poluează – spun respondenţii –, ceea ce face ca mai toţi bolnavii să se retragă sau să se ascundă de comunitate. De reţinut e şi dualismul: omul are două entităţi spirituale, coxano, cea negativă întorcându-se malefic printre cei vii, după moarte. Adela Toplean sintetizează zece ani personali de „death studies”, un foarte bun minicapitol din această secţiune aparţinându-i Adrianei Teodorescu – excelentă poetă, de altfel –, iniţiatoarea unui concurs de eseuri despre opţiunea pentru incinerare.
În secţiunea finală, Maria Xenaki şi Adrian Coyle scriu despre doliul monoparental, macedoneanul Dejan Donev despre bioetica eutanasierii, iar Anna Davidsson Bremborg şi Ingela Rådestad despre doliul suedez prilejuit de moartea copiilor la naştere. Un volum substanţial, excelent lucrat, scris de specialişti într-un domeniu academic foarte căutat nu numai astăzi, dacă ne gândim la Omul în faţa morţii a lui Philippe Ariès, citat, de altfel, de majoritatea participanţilor. Nu mai e mult până când, în septembrie, thanatologii se reîntâlnesc la Alba Iulia…
