Inversând istoria literaturii române, deci contextele, în Hasdeu, poetul, îl străvede pe Bacovia, la fel procedează cu alţii, iar Goga îi apare, surprinzător, sincron cu poeţii crepusculari italieni. Pe alţi scriitori „vechi” îi reabilitează artistic: Heliade, Kogălniceanu, Hasdeu-poetul, Alecsandri-prozatorul,
Slavici-nuvelistul.
Un tip de memorialistică profund critică citeşte M. Martin, „cu nesaţ”, în Tema alegerii (Matei Călinescu – Ion Vianu) (1994). Nesaţul lecturii – există ceva mai îndepărtat de teoria lecturii? Practicând empiric „lectura atentă”, Valeriu Cristea dialoghează, se identifică cu opera, citită ca pe o fiinţă. Criteriul 
„suprem” este, pentru criticul pliat pe mesaj şi nu pe formă, „adevărul omenesc”.
Despre mult apreciatul, de către M. Martin, Liviu Petrescu, citim că „Lectura lui era predominant ideologică, nu formalistă.”
În Între analiză şi sinteză (Ion Vlad), despre volumul Lectura romanului, aplicaţie de poetică a respectivei specii epice, autorul este privit sau primit doar ca teoretician, elogios însă, „teoretician reputat”, încă unul cu, alt merit rar, particularitatea autodistanţării, întrucât el „nu-şi absolutizează ipotezele”. Despre George Bălăiţă, cel din romanul lui spectaculos receptat, Lumea în două zile, Ion Vlad crede că „istoria stăpâneşte poetica scriitorului”. O fi bine, o fi rău? În cronicile literare, teoreticianul de vocaţie păstrează lexicul semiotic şi poetic, iar în exerciţiul critic el refuză rar şi numai prin elogiu. Oarecum asemenea lui M. Martin, aş spune. M. Martin e cât se poate de deschis cu domeniul critic şi subiecţii lui. Explicit este identificat, la atipicul, multidisciplinarul Solomon Marcus (2011), poeticianul matematic, cu axioma paradoxală „cunoaşterea matematică e de natură metaforică”, un „concept lărgit de cultură”. În fapt, ajunge să fie vizat un concept critic deopotrivă de extins. Un ferment oportun, astfel îi apare S. Marcus, cu „spiritul său critic, constructiv şi prospectiv”, în „adevărate şi binevenite cure de precizie şi rigoare pentru critica literară românească”. Baza lui metodologică în critică este semiotica, una extinsă fără limită, semiotica totală, pan-semiotica – o spune în perspectivă existenţială – vieţii integrale.
Scrisul apropiat până la confundare cu autorul, ambele tulburate şi tulburătoare, excesive şi totodată relevante, astfel este receptat Marin Mincu (v. „pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi”). Iar „opera lui e masivă şi consistentă”. Critice-le în siajul lui T. Maiorescu dezvăluie grandomanie imperturbabilă, rodnică: bine primit de I. Negoiţescu, îşi mută cariera în Italia, unde primeşte premii sau prietenia lui U. Eco şi a altora. Omul e opera (stilul acesteia) şi viceversa, prin „ardoare şi gravitate, capacitate 
speculativă şi imaginativă, spirit de iniţiativă şi, mai mult ca sigur, spirit de sacrificiu”. Studiul introductiv şi întreaga antologie despre avangarda literară românească, teoretic abordată ca „practică semnificantă”, primeşte, într-un alt comentariu, notă bună (altfel, M. Martin, în general, nu scrie despre cărţi, oricâte obiecţii ar face). Este „O lucrare în genere bine orientată şi bine scrisă, pe măsura ambiţiilor autorului ei”. Faţă de Critice şi Ion Barbu, M. Mincu „a câştigat rigoarea pe care n-o avea”. M. Martin e de acord cu practica semnificantă a avangardei. Spirit larg, cum îl ştim, din raţiuni comparatiste (şi ce nu se poate compara, dincolo de rezonabilitate!), el admite relaţia avangardei poetice cu N. Stănescu şi M. Cărtărescu, găsind aici „un dublu efect pozitiv: avangarda e de-istoricizată, actualizată, prin productivitatea care i se descoperă în poezia tânără, pe de altă parte, această poezie tânără este, într-un fel, istoricizată, adică legitimată şi prin precedentul de la care se (sau nu se) revendică”.
Avangarda literară românească, ajunge în acord cu opinia comună M. Martin, nu e radicală. Ion Pop (v. Ion Pop şi legitimarea modernistă a Avangardei româneşti, 2011) încă vede esteticul, literaritatea, în ea. Face analiză modernistă la avangardism. O analiză raţionalistă. Caută responsabilitatea artistului, „nu adoptă ideologia estetică a Avangardei” (scrisă cu majusculă). M. Martin aprobă demersul acesta, motivând că el ar aduce „beneficii mari” avangardei, „legitimează estetic Avangarda în cultura românească postbelică”.
Comentându-l pe Cornel Ungureanu, M. Martin ştie de acum, din 1987, de o „proiectată geografie literară a României”. Pledează aici metoda directeţii: „Mi-aş dori să citesc acea sinteză care să spună lucrurilor pe nume”. Fragmentarist, producând „corelaţii deseori surprinzătoare”, Ungureanu are o propensiune „ezoterizantă”. Pe el îl interesează nu forma, ci temele, mentalităţile, contextul istoric mai mult decât textul. Contextele sunt prezentate neutru, neacuzator. Contextul est european la el nu apare tot atât de rar ca la alţii.
Metoda lui Gelu Ionescu este prinsă asociativ, analogic: criticul e bun ca „variantă proprie la acel fantastic borgesian al bibliotecii imaginare”. E un asociativ cordial. Citează pozitiv, nu negativ, el (constatare recurentă, simptomatică, la M. Martin) „nu simte nevoia s-o discrediteze (opinia, n. m.) cu tot dinadinsul, precum alţi confraţi, pentru ca apoi să lanseze cu mult zgomot propria ipoteză”.
Transesteticul, etnopsihologicul îi impun la Ilina Gregori, în prefaţa la o carte din 2002. Interesată de poetică, naratologie, concepte de felul con-, arhi-, hiper-textualitate, prezentă în ceea ce s-a mai numit grupul critic de la Timişoara, doctoranda Adriana Babeţi convinge prin „competenţa pluridisciplinară şi metodologică”. Predominant teoreticiană, într-o „contribuţie în cantemirologie realizată cu precădere prin clarificări de ordin taxonomic”. Evaluată într-o coadă de peşte barocă: „Nu tot ce ni se spune aici este original, dar tot ce ni se spune este descoperit şi argumentat pe căi noi şi cu mijloace mai sigure.”
Cum procedează Gheorghe Crăciun în teza sa de doctorat, Aisbergul poeziei moderne, explică M. Martin în prefaţa volumului: răbdător, el a aprofundat conceptele şi sistematizat demonstraţia. Dintr-o atitudine structural negatoare faţă de o limitare sau sărăcire a poeticului modern, „contestă identificarea modernă a poeziei cu limbajul conotativ şi figurat”, intranzitiv. De o „claritate aproape geometrică”, un savant al exegezei pillatiene, îi apare Alexandru Cistelecan, practicantul fără conştiinţă teoretică al metodei criticii de identificare. În cartea sa de după teza de doctorat, „Critica criticii care urmează este o mică… capodoperă de stringenţă metaliterară şi metacritică.”
La o temă veche, experienţa revelatoare, temă a unei teze de doctorat, Virgil Podoabă aplică o „subiectivitate necenzurată”. Lui îi recunoaşte referentul entuziast o invenţie teoretică problematică, un sistem fenomenologico-existenţialist, un abstractism în descendenţa lui G. Poulet.
O poietică, „un fel de ontologie”, urmează Marius Ghica, în 1986, aplicat la P. Valéry.
Poziţii adverse are Mircea Martin faţă de Sorin Alexandrescu şi privitor la teoria literară, ultimul susţinând că la noi este domeniul literar cel mai „imobil” (vezi dialogul cu Ovidiu Şimonca, 2005). Locul înalt al imobilităţii ar aparţine, totuşi, după M. Martin, care nu este încântat de prezenţa teoriei literare autohtone, a istoriei literare. Iar mefienţa teoretică lărgită s-a petrecut mai puţin în comunism, când s-au tradus nu puţini teoreticieni literari străini, decât acum, când ei sunt mai curând uitaţi (v. dialogul cu Sorina Sorescu, 2009). Polemic este, tot aici, (şi) M. Martin, cu Eugen Negrici, referitor la volumul Iluziile literaturii române: „După ce recunoaştem (toate) iluziile şi denunţăm (toate) relele, ce ne rămâne, cu ce rămânem?” O sugestie profesorală produce acum M. Martin: critica teoretizantă să facă, aşadar, circuitul de la da la nu şi retur, într-un fel gânditor şi creator.
Poate că un fel de protocronism, de văzut cât de justificat, practică şi M. Martin, câtă vreme pe Tudor Vianu îl înseriază şi înscrie în universalitate, nu ca un sincronizat, dar ca un precursor. Pentru deschidere şi lărgire metodologică: în 1942 (Semnificaţia filosofică a artei), cu 30 de ani înainte de Murray Krieger (Teoria criticii), „esteticul este împins cu adevărat până la antropologic”; „despre nebunie ca «absenţă a operei»” (la Michel Foucault, în 1961), 30. Procedează cu Vianu în acest fel, ajungând să-l indexeze chiar ca proto-postmodern: aproape de il pensiere debole (G. Vattimo).
Într-un interviu acordat lui Ovidiu Şimonca, în 2005, M. Martin se revede şi recunoaşte poziţionat, în deceniile 8-9 ale secolului trecut, împotriva protocronismului, nu şi a promotorului său respectat şi admirat, Edgar Papu. În articolul Avangarda ca „practică semnificantă” (Marin Mincu), abia sugerează termenul protocronism, decelând la Mincu (o spusese şi Grigurcu) „unele exagerări anticipaţioniste”.
Şi La reeditarea Istoriei… lui G. Călinescu, în 1982 (articol unde, în treacăt fie spus, subiectul, identificându-i-se polivalenţa generic-literară, este ignorat în postura de dramaturg), M. Martin reia constatarea că el „exaltă literatura” ca forţă creatoare artistică pentru conştiinţa naţională, ca act patriotic, amintindu-se în termeni de pamflet că (şi cum) „mediocrităţile şi nulităţile” l-au citit pe dos. M. Martin face priză la felul în care este susţinută literatura, în formă existenţială, făţiş anti-administrativă: ca fiinţă, nu ca instituţie. Pe de o parte, Istoria… literară îşi recapătă şi redă autorul, istoricul. M. Martin îşi aminteşte că G. Călinescu s-a ridicat „împotriva «colectivizării» ideilor sale” din Istorie…. Pe de altă parte, autorul, istoricul, sunt prezenţi ca o persoană reală şi nu mitizată, mistificată, divinizată. De aceea, acum, se poate depăşi acel tip simili-artistic şi istorico-critic de „cult”. Istoria… este umanizată, se înfăţişează, prin creaţia epic-tipologică, larg recunoscută în exegeza corectă, drept „profund subiectivă şi provocând subiectivitatea cititorului”. Doar aşa este, rămâne fiinţă.
Criticul de direcţie într-un anumit sens, prin metodă, Tudor Vianu, „amendează rigorismul kantian şi se înscrie într-o tradiţie deschisă de Dilthey, Bergson şi Croce, continuată de Whithead şi Richards şi ilustrată de contemporanii săi, care sunt criticii conştiinţei.” Înseriere în care, în 1987, se autoînscrie M. Martin însuşi.
O comedie a erorilor critice înregistrează cartea lui Liviu Rusu despre Titu Maiorescu. Este cartea unui exeget sarcastic, amar, nu ironic, corect, când infirmă hegelianismul crezut de Vianu că exista la mentorul „Junimii”. L. Rusu este însă un critic aşa-zicând incomplet. El nu ajunge şi autocritic, autorevizuitor, întrucât lui îi lipseşte polemica cu sine însuşi, nu ajunge la „un dialog interior”.
Despre Ion Negoiţescu, calificat drept un spirit rar într-o cultură, mult ştiutor, chiar de pe la 22 de ani, estet, dar şi moral („Meditaţia de ordin etic nu lipseşte din valorizările lui estetice.”), „integru”, „acest mare critic”, căutător într-o operă de esenţe de gândire şi viziune, în chip artistic, chiar ficţional, M. Martin notează că ar putea exista într-o autoiluzionare de tip romantic.
Prin termenii puşi între ghilimele (Adrian Marino sau „calea netulburată”), criticul ideilor literare şi comparatistul îi apare lui M. Martin încă rămas în proximitatea lui G. Călinescu, dramaturgul, acum recunoscut, al lui Şun, eroul paradigmatic. Vocaţie sau aspiraţie? Voinţă sau putere? Voinţă, întâi, dar şi putere, apoi. Cu resurse proprii, transcendente modelului. El este recunoscut ca fiind mereu „nu numai inteligent, dar şi sârguincios”, progresând, sistemic, într-un „proiect ambiţios”, orientat spre teme noi, tratate erudit, în structurări în răspăr cu fragmentarismul şi jurnalismul. Proiectul lui rămâne convingător pentru M. Martin, în linie extensivă, de lărgire a domeniului critic şi nu, cum s-a înţeles cu temere de excluziune, de îngustare a lui: „Nu critica e redusă la critica ideilor literare, ci critica ideilor literare este extinsă până la a acoperi întreg domeniul criticii”. Prin cercetarea ca „formă de viaţă”, se constată că Marino îl augmentează chiar pe Vianu. Iar prin teoria ca existenţă, pe Papu, s-ar fi putut spune. Dincolo de aceştia, însă dincoace de G. Călinescu, pare a-i fi propriu lui Marino polemismul, considerat şi de Martin atipic la un teoretician. Problemă de dozaj al structurii (nu al expresiei), nicidecum o problemă de prezenţă. Teoria în sine, deşi contemplativă, prin zona sa de gândire, nu poate fi altfel decât polemică. Stilistic, se observă, Marino rămâne un autoironic ingenuu, care îşi reprimă pamfletul. De adăugat că îşi interzice şi artisticitatea. Nu a făcut pamflet, dar l-a suportat. „Nu o dată, fandărilor sale de floretă li s-a răspuns cu o bardă grosolană.” Purtătorii bardei nu sunt, după obişnuinţa criticului, nominalizaţi la premiul de descalificare. Cum s-a tot observat, se admite şi aici că Marino resuscită o epocă de avântat început raţionalist, erudit, eminamente constructiv: iluminism, enciclopedism, monumentalitate. Ceea ce, constat, l-a făcut prezent în traduceri, iar la noi doar editat şi menţinut de criticii foiletonişti „creativi” pe linie secundară.
M. Martin admite entuziast, în Posteritatea critică bacoviană (Mihail Petroveanu), 1970, o lectură în siaj filosofico-literar existenţialist, nominalizaţi fiind poetul G. Trakl, prozatorul F. Kafka, dramaturgul şi prozatorul S. Beckett. Concluziile studiului ar fi unele „noi şi îndrăzneţe”. Cu ce preţ metodologic? Cu orice preţ, noutatea şi îndrăzneala l-ar justifica pe deplin. Era (şi la noi, în regim cenzorial) vremea diversităţii metodologice, (pri)vegheate, însă, cu unele concesii trecătoare, ideologic. George Bacovia, care în 1957 era sărbătorit şi ca model al simbolismului provenit, cum spusese odată G. Călinescu, din bolnava mahala proletară, socialistă, iată, neînfrântă şi visătoare, era şi un poet care, notează M. Petroveanu, exprimă tragic o „spaimă universală”, existenţialist-religioasă, emanaţie a unui „Iov patetic”.
Retrospectiv, în Silvian Iosifescu sau despre „mobilitatea privirii” (2006), cel numit este amintit ca a fi fost şi un constructor, dar în refuz (ca, într-o linie de perspectivă, N. Manolescu?): el „îşi construieşte obiectul mai mult prin negaţii, obiecţii şi rezerve decât prin afirmaţii tranşante, sigure de infailibilitatea lor”. Tăcutul autorevizuit, iată, mai şi „recomandă luciditatea critică şi autocritică”. De la o discutabilă reabilitare, se ajunge în acest caz la o uluitoare, encomiastică, abilitare: M. Martin constată că postmodernismul îl urmează pe S. Iosifescu prin amestecul formelor. Şi el ar fi un teoretician, în primul rând, original (calificativ atât de frecventabil foiletonistic), în reconfigurarea raporturilor dintre literar şi nonliterar. Restrictiv, în chestiunea intenţionalităţii auctoriale, M. Martin devine acum, pe aceeaşi bază a separării ficţional-nonficţional, extensiv în condiţia discursului literar contiguu în discursul documental. Concluzia face din S. Iosifescu un cap de serie (formula este, cum se ştie, a lui M. Eliade) în domeniu: „un înainte mergător în cultura postbelică”. Cam împleticit, înainte-mergătorul. Poate nu mai amestecat decât contextul istoric?
Romul Munteanu este fixat ca autor critic prin „voluminoase şi docte sinteze culturale”, în „Jurnal de cărţi” străine şi româneşti, cronică la volumul 3 dintr-o serie mai lungă cu acelaşi titlu. La punctul critic al superlativelor, M. Martin impune în Freud şi freudismul „cea mai cuprinzătoare sinteză existentă la noi pe acest subiect”, la acea dată. Dar trebuie precizat: de metodă totalitar-marxistă.
Ca şi altora, şi lui M. Martin, Mircea Zaciu (v. O critică a „hranei spirituale”, un titlu cu citatul din A. Thibaudet), în culegeri precum Colaje, Viaticum, i se arată în chip de războinic, purtător de campanii, polemist autonom, critic cuprinzător, cercetător, dar şi creator, estet (cam exagerat: „Rareori o critică mai artistă decât cea a lui Zaciu.”, „Inflexiunea lirică”), imaginativ, visător şi reflexiv, afectiv şi etic, riguros şi cu îndrăzneală. Caz, s-ar spune, ideal. Între sinteza epică a lui G. Călinescu (critică de creaţie) şi şcoala clujeană, printr-un fel de comparatism, aduce şi el istoria literară spre prezent. Inversând istoria literaturii române, deci, contextele, în Hasdeu, poetul, îl străvede pe Bacovia, la fel procedează cu alţii, iar Goga îi apare, surprinzător, sincron cu poeţii crepusculari italieni. Pe alţi scriitori „vechi” îi reabilitează artistic: Heliade, Kogălniceanu, Hasdeu-poetul, Alecsandri-prozatorul, Slavici-nuvelistul.
Un jucător, dar şi un „spirit jucăuş”, astfel îi apare Laurenţiu Ulici, în 1988, când publică antologia contra „Nobel”, considerată corectă, cu excepţia autorilor propuşi înainte de a se impune ca să-l merite: Kafka, Joyce, Musil. Văzut în călătorie prin patrie, Ulici, acum în postumitate, în 2001, îi aminteşte că a avut flerul să dea cuvântul celor din generaţia ’80, într-o reuniune literară de la Iaşi, în 1978, a mentorat generaţia ’90, a convins prin opinii critice care semănaseră nedumerire. Un bun companion critic al său se vădeşte M. Martin.
Nu repetări, dar „nuanţări şi aprofundări”, „rigoare, sobrietate şi profunzime”, sunt notate într-un probabil referat la o matură, târzie, teză de doctorat despre Lucian Blaga a lui Cornel Moraru.
În Aisbergul poeziei moderne, 2002, Tudor Vianu este învinuit de Gheorghe Crăciun de „generalizare pripită”. Cartea ambiţioasă, puternic sprijinită de M. Martin, este văzută şi ca „o replică demnă la volumul Despre poezie al lui N. Manolescu, având un caracter mai demonstrativ, pe de-o parte, mai sistematic, pe de alta”. Poezia din ultimele două secole ar fi, după Crăciun, „lingvistică (ludică şi experimentală), reflexivă şi tranzitivă”. Poeziei neomodernist-şaizeciste, el îi cere să-şi asume „viciul de raportare la real”. Excepţiile sunt ignorate: M. Sorescu, P. Stoica şi cine va mai fi fost.
Siguranţă şi rafinament, „unghiuri inedite de abordare” (neprecizate), în cărţi despre I. L. Caragiale şi E. M. Cioran sunt notate generos la Mircea A. Diaconu.
Despre critici, din interviuri, reţin două lucruri. Primul, că Tudor Vianu este mai accesibil şi mai controlabil decât G. Călinescu (în discuţia cu Titus Crisciu, 1987). De unde ar reieşi că bibliografia sabotează trecerea, succesul. Al doilea, că S. Iosifescu, S. Bratu, Vera Călin, Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu sunt „nuli” cum crede S. Alexandrescu, pe care, de altfel, M. Martin îl preţuieşte ca „renovator” în cultură (în discuţia cu Ovidiu Şimonca, 2005). De unde se vedea, întâi, că orice extreme se pot, măcar unilateral, împăca, dar cu ce se vrea, nu cu ce ar exista.
