Nicolae Breban • 80
Nicolae Breban este naşul meu literar şi, mai mult ca sigur, nici el nu-şi mai aduce aminte, aşa că – sper – va fi o surpriză şi pentru el.
Nu, nu este vreo aluzie la celebrul film, mereu actual, al lui Francis Ford Coppola. Este o întâmplare p
e care am vrut de multă vreme să o mărturisesc şi nu am avut ocazia. Iata acum ocazia, una festivă. Nicolae Breban este naşul meu literar şi, mai mult ca sigur, nici el nu-şi mai aduce aminte, aşa că – sper – va fi o surpriză şi pentru el. Se întâmpla că am încropit prima mea carte (Graffiti), pe care am făcut-o pachet, în manuscris, din strânsura de articole de ucenicie comandate de redacţia revistei Vatra (nu eram cronicar en titre, aşadar mi se indicau cărţile pe care trebuia să le comentez, nu puteam să-mi aleg singură – fapt ce mi-a atras mai apoi, în recenzii, potop de reproşuri privind selecţia aiurea de titluri şi un oarecare patriotism provincial), şi am trimis-o, în ultima zi, pe adresa concursului de debut al Editurii Cartea Românească, aproape fără nici o speraţă, fireşte, dar cu dorinţa ascunsă de a, totuşi, câştiga concursul.
S-a întâmplat minunea vag sperată şi am avut bucuria imensă să îmi fac debutul la prestigioasa editură. Când am avut cartea în mână nici nu ştiam ce să fac cu ea. Am tras un chiot zdravăn, bineînţeles că am recitit-o (vaai, ce ruşine!), şi apoi m-am liniştit. Liniştită am stat până ce Al. Cistelecan, redactorul şef-adjunct al Vetrei pe atunci, m-a întrebat cui am de gând să o trimit. Am făcut ochii mari, adică „cum s-o trimit?” şi, da, „cui?” Nu se găseşte ea în librării? Realizând, el, cât de năucă sunt, mi-a explicat, pedagogic, cui şi de ce i se trimite o carte proaspăt apărută, că aşa se face, iar debutanţii, ca să spere în vreo cronică amărâtă, cu atât mai abitir.
Zis şi făcut. Am luat imensul registru cu adrese al revistei şi am ales de acolo nume şi adrese pe sprânceană. Am trimis-o şi gata. Nu mă aşteptam la nici o reacţie. Am şi uitat de carte, mi-am văzut mai departe de treabă. Momentul de „glorie” îl consumasem deja la primul chiot. A trecut ceva vreme şi acelaşi Cistelecan mă anunţă ritos că am de dat de băut. „Pen’ce?” – debordez eu candoare. „Pen’că nu e de ici de colo ca prima ta cronică să fie semnată de Breban, de-aia.” „Adică cum?” – zic, „Adică aşa.” – zice. Până am asimilat vestea a trecut ceva vreme. Şi mă gândeam eu, aşa, în sinea mea, adică acel Nicolae Breban ale cărui cărţi le cumpăram la pachet, „pe sub mână”, cum era atunci, acel Breban scrie despre mine sau, mă rog, despre cartea mea?! Nu, nu, îmi zic, e încă o mostră de umor tipic cistelecanian. Zic, cu maximă prudenţă: „Ntz!, nu dau de băut!” şi mă uit chiorâş, iscoditor, la el (face mişto de biata debutantă). Scoate revista (Contemporanul. Ideea europeană, nr. 20/ 18 mai 2000 – pentru istoria literară!) şi mi-o arată. Atunci am tras cel de-al doilea şi ultimul chiot literar. Interior, de data asta, doar nu era să mă dau în petec faţă de red. şef adjunct. În exterior am compus o mutră care să cuprindă cât mai fidel, pentru şeful adjunct, o fire ponderată, modestă, dar şi uşor deprinsă deja cu succesul. Un fel de „Ah!” scurt şi moale. Dar în sinea mea ţopăiam, sinea mea toată ţopăia, eram, în interior, toată numai o ţopăială! Nu pot descrie altfel acest sentiment. După ţopăială, am început să mă întreb dacă merit cu adevărat acel cadou. Aşa se face că, meritat sau nu, Nicolae Breban este naşul meu literar. The Godfather.
Să trăiţi mulţi ani frumoşi, feriţi de toate mizeriile, Naşule!
Sărut-mâna, Naşule.
