Adeseori, auzim spunându‑se că locul în care te‑ai născut te urmăreşte toată viaţa, făcând parte din universul ce urmează a fi clădit de‑a lungul vieţii. Despre ce reprezintă un om în integritatea lui, cu influenţele religioase şi duhovniceşti din timpul prunciei, cu îndemnuri ale părinţilor şi inspiraţii de la înţelepţii localităţii, se pot contura nenumărate radiografii personale. Fiecare relaţie dialogală din viaţă formează un comportament şi anticipează profilul cuiva de peste decenii. De aceea, se poate afirma că legătura academicianului Eugen Simion cu Biserica vine de departe, din locuri şi întâlniri providenţiale, multe nebănuite, iar copilăria şi tinereţea acestuia au fost definitorii în ascensiunea intelectuală şi realizarea bogatei opere.
Momentul de început al edificării omului de cultură Eugen Simion este venirea pe lume în localitatea Chiojdeanca, din judeţul Prahova, undeva la graniţa ţinuturilor prahovene cu cele buzoiene, într‑un loc deosebit de pitoresc, unde s‑a plămădit acest rapsod al marilor frumuseţi literare şi naţionale. L‑au inspirat în creaţie frumuseţea priveliştilor din satul natal şi celelalte locuri pe care le‑a cunoscut în îndelungata sa viaţă. Am reflectat în mod special la obârşia lui dintr‑un ţinut nu foarte cunoscut, care a oferit intelighenţiei româneşti două mari personalităţi, academicieni, care nu au fost doar reputaţi specialişti în domeniile lor, ci şi Preşedinţi ai Academiei Române. Unul în perioada tulbure a anilor dinaintea ultimei conflagraţii mondiale, juristul Andrei Rădulescu, istoric al Dreptului, Preşedinte al Academiei în perioada ’46‑’48, şi Eugen Simion, Preşedintele Academiei Române în două mandate, din 1998 până în 2006.
Eugen Simion, fiul lui Dragomir şi Sultana, a fost botezat cu numele Ion de părintele Ioan N. Oporan, la 27 iunie 1933, naşă fiind Elena D. Ionescu. Când era copil, părinţii lui, oameni ai gliei, nu priveau cu mare încredere aplecarea fiului lor asupra cărţii. Văzând că în fiecare zi zăboveşte mult timp citind, scriind şi lucrând pentru şcoală, tatăl lui i‑a spus: „Doar nu crezi că vei ajunge şi tu ca Rădulescu!”, făcând referire la reputatul cărturar, înaintaş al său întru cele ale cărţilor, vecin cu familia Simion şi cunoscut îndeaproape al lor. Cuvintele tatălui său l‑au ambiţionat, probabil, foarte mult. Avea să ajungă în rândul marilor cărturari, să fie Preşedinte al Academiei şi să lase în urmă o operă impresionantă, o contribuţie substanţială pentru literatura română. Era, se vede, animat de dorinţa de a oferi altora din darurile primite. În perioada 1 februarie 1994 – 16 ianuarie 1998, a fost vicepreşedinte al Academiei, în perioada 15 octombrie 1997 – 16 ianuarie 1998, preşedinte interimar, apoi preşedinte al Academiei Române, începând cu 16 ianuarie 1998 până la 5 aprilie 2006, iar din anul 2001, preşedinte al Secţiei de filologie şi literatură al forului suprem al culturii şi ştiinţei naţionale.
Eugen Simion nu a fost doar din acelaşi sat cu academicianul Rădulescu, ci vecin, despărţindu‑i doar un pârâu. De bună seamă că această megieşie a avut rostul ei. Chiar dacă s‑au cunoscut prea puţin, trăind în perioade diferite, sunt sigur că Eugen Simion s‑a inspirat şi a avut părtăşie în fibra sa existenţială din lucrarea şi strădania ilustrului său consătean. Aşadar, Chiojdeanca este singura aşezare rurală care a oferit ţării doi preşedinţi ai Academiei Române, doi mari academicieni cu operă bogată şi dragoste faţă de cultura naţională, de neam şi limba română. Acum, localitatea, cu aură academică, aşteaptă ca următorul academician ori preşedinte să răsară din huma sa…
Dintre profesorii pe care i‑a avut la Facultatea de Filologie din Bucureşti, amintesc pe Zoe Dumitrescu Buşulenga, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Şerban Cioculescu, care l‑a şi îndrumat pentru întocmirea tezei de doctorat. În Colectivul Eminescu, condus de Dumitru Panaitescu (Perpessicius), a fost cercetător, continuând proiecte mai vechi de editare a creaţiei marelui poet român.
Opera sa este remarcabilă, însumează peste
30 de cărţi şi aproximativ 4000 de articole. Cele 300 de volume coordonate din seria Opere Fundamentale, includ creaţiile ale lui Eminescu, Creangă, Negruzzi, Caragiale, Slavici, Goga, Mateiu Caragiale, Dimitrie Cantemir, Titu Maiorescu, George Bacovia, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, George Călinescu, Anton Holban, Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, Emil Cioran, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol şi alţii.
În cuvinte elogioase şi calde mi l‑a evocat academicianul Dorina N. Rusu, care a ostenit împreună cu el, precum şi alţi colegi în impresionanta lucrare de editare a tratatelor şi lucrărilor de sinteză elaborată de Academia Română. Dintre aceste proiecte menţionez grandiosul Tratat al istoriei românilor, în 10 tomuri, Dicţionarul general al literaturii române, alcătuit sub coordonarea şi conceptul său. Se adaugă numeroase lucrări, privitoare atât la literatura română, cât şi la cea internaţională. La initiativa sa a fost înfiinţată Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Sub auspiciile acesteia, printr‑o acribioasă cercetare românească academică, ce‑a reunit sub bagheta lui Eugen Simion, elita criticii şi istoriei literare, pe cei mai calificaţi autori de ediţii critice, s‑a constituit un veritabil tezaur, după modelul francez al seriei „Pleiade”, în care regăsim în tipărituri complete, veritabile bijuterii bibliofile, ceea ce au creat corifeii literaturii române.
Eugen Simion a avut vocaţia prieteniei şi fraternităţii intelectuale. S‑a bucurat de prieteni din diferite domenii, cu precădere scriitori şi orfevrieri ai cuvântului, dintre care îl amintesc pe Nichita Stănescu, colegul său de la Liceul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Ploieşti, devenit Liceul şi Colegiul Naţional Ion Luca Caragiale, pe Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Marin Preda, Basarab Nicolescu, Virgil Nemoianu. Cu unii dintre aceştia a legat amiciţii durabile în perioada şederilor sale la Paris.
Puţini ştiu că cinstea numele Ioan, primit la Sfântul Botez, iar tatăl său, precum şi alţi apropiaţi îl strigau „Jan”. Nu a uitat de Taina Botezului, amintindu‑şi adesea de legătura indestructibilă dintre el şi Biserică, invitându‑i în ziua pomenirii Sfântului Proroc Ioan Botezătorul pe colaboratorii şi ostenitorii Academiei în Sala Prezidiului, lângă Aula Academiei Române, unde erau serviţi cu şampanie şi bunătăţi. De la cei mari până la cei mici, cu toţii îi erau alături într‑o astfel de împrejurare, bucurându‑se împreună şi amintindu‑şi că numele primit la Botez nu poate fi uitat.
L‑am întâlnit de multe ori pe domnul Eugen Simion, nu doar în împrejurări oficiale, când participa alături de alţi academicieni la sărbătorile organizate de Patriarhia Română în colaborare cu Academia Română. Ne‑am regăsit şi în situaţii speciale, când, la invitaţia unui prieten comun, am putut zăbovi ceasuri la rând, discutând despre aşezarea literară şi spirituală a poporului nostru.
Fascina prin modul elegant de exprimare. Deşi multe dintre construcţiile frazelor erau eliptice, nu era repetitiv sau obositor. Avea un discurs structurat, asemenea oratorilor vestiţi din Antichitate, transpunând întreg auditoriul în epoci, istorii şi perioade diverse. Din întâlnirile cordiale, păstrate într‑o cuvenită taină, mai ales dintre cele care ne‑au reunit într‑un cadru restrâns, am constatat marea lui dăruire pentru cultura română.
Eugen Simion a fost nu doar un apreciat critic literar, eseist, scriitor, profesor universitar. S‑a distins ca unul dintre marii prieteni ai scriitorilor români. A ridicat pânza uitării de pe opera unor condeieri importanţi, căzuţi însă într‑un prelung con de umbră. A fost şi aceasta una dintre strădaniile de căpătâi ale vieţii lui. Eugen Simion era un om al dialogului. Acumulase multe cunoştinţe în domeniu, avea experienţă vastă, fiind apreciat ca un cărturar de anvergură, strălucitor.
Am fost surprins să aflu că era bucuros să cunoască amănunte despre care nu auzise până atunci din viaţa lui Eminescu. Astfel, la una dintre întâlnirile noastre, i‑am vorbit despre legăturile marelui poet naţional cu lumea monahală. Puţini ştiu că rude ale poetului român au fost călugări la Iaşi, ori la Mănăstirile Neamţ, Coşula, Vovidenia şi Secu, sau călugăriţe, vieţuitoare şi stareţe la Agafton, Văratec şi în alte locuri. Am apreciat în mod deosebit deschiderea lui faţă de acest subiect. Nu ştiu dacă a făcut‑o din curtoazie sau din sinceritate, însă când i‑am povestit despre prezenţele monahale în biografia lui Eminescu, spunea că nu le aflase până atunci. M‑am bucurat că subiectul a revenit în discuţie la alte întâlniri.
Cred că Eminescu a fost tema centrală a vieţii academicianului Eugen Simion.
Deşi nu era născut pe meleaguri moldave, a avut o legătură specială cu ţinutul Fălticenilor, atât prin teza consacrată lui Eugen Lovinescu, Scepticul mântuit, cât şi prin editarea mai multor lucrări dedicate celor din familia Lovinescu (Eugen Lovinescu, Anton Holban, nepotul lui), la care se adaugă şi lucrarea Posteritatea critică a lui Eugen Lovinescu. A fost prezent la manifestări culturale importante găzduite de oraşul Lovineştilor, închinate celui care i‑a fost spirit tutelar. La unul din acele soboare ale criticii, ce aveau pe firmament numele lui Eugen Lovinescu, desfăşurate în ediţii succesive în oraşul de pe Şomuz, la pupitrul cărora s‑a aflat ca un continuator de drept al spiritului lovinescian, Eugen Simion a primit în semn de recunoştinţă din partea Primăriei Fălticenilor Titlul de Cetăţean de Onoare al urbei de obârşie a mareului său înaintaş. Laudatio a fost rostit la acel moment festiv de scriitorul fălticenean Grigore Ilisei, fin cunoscător al operei academicianului.
Eugen Simion a nutrit o preţuire deosebită faţă de slujitorii Bisericii Ortodoxe Române, între aceştia la loc de cinste aflându‑se Patriarhul Teoctist, pe care‑l evoca cu multă cinstire, dar şi ierarhi scriitori, academicieni cu înaltă trăire şi iubire sfântă. Cu toţii l‑au impresionat prin felul lor de a fi.
Eugen Simion s‑a întâlnit cu aceşti oameni mari ai naţiunii române care au iubit Biserica. A făcut parte din aceeaşi ceată. Sunt încredinţat că şi el şi‑a păstrat mereu vie credinţa moştenită în casa părinţilor săi din Chiojdeanca, de la marginea dealurilor prahovene, la o zvârlitură de băţ de ţinuturile Buzăului, unde a venit pe lume. În îndelungata călătorie a vieţii sale a purtat credinţa părinţilor săi ca pe un mare dar, iar aceasta îi slujeşte drept lumină călăuzitoare acum, când a păşit pe treptele Împărăţiei Cerurilor.
■ Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
PS Timotei Prahoveanul
