Răzvan Theodorescu • 80. „Frumuseţea, bogăţia, diversitatea, europenitatea artei noastre…”
Am încercat în marea unitate a artei româneşti să vedem şi diversele specificităţi regionale care sunt foarte importante. Ca şi Europa, spaţiul nostru trebuie văzut în diversitatea sa de pajişte, nu de cazarmă, nu în unitatea unei cazărmi. Eu vorbesc mult despre aceste lucruri…
Un tom uriaş
Mihaela Helmis: Stăm să avem, domnule profesor, domnule academician, în faţă, în faţa ochilor, şi pentru tot sufletul românesc două volume într‑o casetă, se intitulează Arta din România, pentru a ne simţi aşa cum suntem, cât de bogaţi suntem din punctul acesta de vedere. Dar înainte de a ajunge la aceste două fabuloase volume care dau sama despre tot ceea ce s‑a întâmplat pe „pământurile noastre”, daţi‑mi voie să le spun aşa, ar trebui să vă întreb ce a stat în locul acestor volume. În vremea formării dvs. unde vă găseaţi informaţiile de acest gen?
Răzvan Theodorescu: Întrebarea dvs. este foarte potrivită, mă face şi uşor melancolic. Acum 50 de ani, exact acum 50 de ani, când eram tânăr cercetător în Institutul de Istorie a Artei, mi s‑a făcut onoarea să fiu cooptat într‑o echipă care a realizat o Istorie a Artelor Plastice în România. A apărut în ’68 volumul I, în ’70 volumul al II‑lea, care trata epoca veche, epoca medievală, sau cum îi spun eu acum
într‑o periodizare care într‑un fel îmi aparţine, Evul Mediu şi Premodernitatea, până la sfârşitul secolului al XVIII‑lea. A fost un tratat care pentru oamenii de cultură, pentru studenţi, a ţinut 50 de ani, a fost o carte de căpătâi, spuneam că sunt melancolic pentru că am constatat că sunt singurul supravieţuitor din acea echipă.
Acum echipa este numeroasă, dar…
Acum am format o echipă de oameni tineri, de foşti studenţi de‑ai mei mulţi dintre ei, foşti studenţi ai universităţii clujene de asemenea, pentru că a fost o colaborare foarte fructuoasă cu şcoala de la Cluj. Acum 50 de ani existau nişte adversităţi academice între Cluj şi Bucureşti, astăzi ele nu numai că nu mai există, dar cei doi coordonatori ai volumului sunt academicianul Marius Porumb şi cel care vă vorbeşte. Îi datorez lui Marius Porumb aş spune foarte mult, pentru că el s‑a ocupat foarte direct de adunarea textelor, sunt aproape 50 de colaboratori, adunarea ilustraţiei, am tratat prin el cu o excelentă editură şi îi fac publicitate, Editura Mega, care a colaborat cu Editura Academiei pentru a scoate aceste volume. Deocamdată aveţi volumul I, volumul I a ieşit, volumul al doilea este sub tipar şi, cum spuneaţi dvs., într‑o casetă vor fi două volume care însumează cam 1200 de pagini, peste 1000 de ilustraţii color, doamna Helmis, ceea ce este extraordinar, pentru că putem să ne prezentăm cu toată frumuseţea, bogăţia, diversitatea, europenitatea artei noastre din preistorie până în contemporaneitate.
Şi trebuia să apară acest impresionant proiect al Academiei Române de a da sama despre fiecare dintre domenii cu tot ce era mai important, mai impresionant în fiecare dintre creşterile acestora pentru ca aceste două volume, acest tom uriaş să apară?
Cele două volume ale noastre care, prin faptul că au o ilustraţie color, prin faptul că sunt atât de masive, impresionante, se detaşează, spun eu ca unul din redactorii responsabili, se detaşează în câmpul acestei producţii foarte bogate a Academiei din acest an. Trebuie spus că mai ales colegul meu de academie, vicepreşedintele Academiei Victor Spinei a făcut o muncă extraordinară de coordonare a numeroase – cred că sunt 20, dacă nu mă înşel – volume pe domenii: istorii ale diverselor domenii ştiinţifice, din ştiinţele tari, din ştiinţele umaniste, de curând au ieşit două volume ale colegului meu Octavian Lazăr Cosma, Istoria muzicii, şi Istoria artelor merge în paralel; trebuie să adaug şi va fi marea surpriză, cele două volume sinteză de istorie a României, eu sunt unul dintre coordonatorii, sunt autorul unui capitol şi ştiu ce spun, este o sinteză care va suplini o lipsă foarte mare. Nimeni nu citeşte zece volume de Istorie a României, dar două volume sunt la îndemâna studioşilor, studenţilor, oamenilor de cultură. Acum, doamna Helmis, ajung la o parte dureroasă, dar îmi place să‑i dau drumul pe unde: aceste texte trebuie şi traduse şi aici este o politică, sper, că ICR‑ul, Institutul Cultural Român ne va ajuta în acest sens, dorim, de pildă, să traducem Istoria Artelor în englezeşte, cel puţin în englezeşte, cu nativi, cu oameni care să ne dea o traducere foarte bună.
„Absenţi în marile biblioteci ale lumii şi în marile universităţi”
De altfel, e vehiculul indus şi impus fiecăruia dintre volume, pentru că toate domeniile acestea merită, trebuie să fie cunoscute în marile biblioteci ale lumii şi în marile universităţi.
Absolut. Noi suntem foarte absenţi în marile biblioteci ale lumii, suntem foarte absenţi în Biblioteca 
Congresului, am făcut de curând la Biblioteca Naţională din Paris o cercetare şi este tristă prezenţa noastră, cel puţin pentru domeniul meu, pentru domeniul umanioarelor, şi sper să putem suplini multe absenţe editoriale prin ceea ce a făcut Academia în ultimul an.
În ultimul an de când sunteţi şi în funcţia de vicepreşedinte al Academiei şi vorbim despre o echipă care „trage tare”.
E o echipă, într‑adevăr, dumneavoastră m‑aţi provocat, e o echipă bună, în care ştiinţele omului, umanioarele, au un loc important, preşedintele este un foarte distins tânăr istoric, colegul meu, Spinei, şi el vicepreşedinte, e istoric, eu sunt istoric şi istoric de artă şi ceilalţi colegi din conducere, academicienii Bogdan Simionescu, Victor Voicu şi Ion Dumitrache, sunt nişte oameni care sprijină toate eforturile acestea editoriale. Poate este o echipă bună. În orice caz vreau să spun că acest volum n‑ar fi apărut, nici el şi nici volumul doi, dacă n‑ar fi fost colegul meu clujean Marius Porumb, care mi‑a luat o serie întreagă de sarcini de pe umăr şi s‑a ocupat ca un benedictin de acest volum şi vreau să‑i mulţumesc public pentru acest lucru. Vom lansa, doamna Helmis, acest volum, cum vom lansa şi Istoria României într‑un cadru special, Istoria aceasta a Artelor va fi lansată aici, la Academie, în luna martie sau la începutul lui aprilie.
Rămânem la ceea ce faceţi în fiecare zi şi vorbim despre structura acestei Istorii a Artei din România până la urmă a felului în care a crescut acest domeniu. Ar trebui să stabilim clar un lucru: istoricul de artă, cred, nu poate să fie decât şi istoric, aşa cum sunteţi.
Da. În sfârşit, eu sunt cazul unui istoric care foarte timpuriu s‑a ocupat de istoria artei, ca profesor fac Istoria civilizaţiei şi istoria artei, pentru mine arta este o parte din „cultura mentis”, cum o numeau latinii, care la rândul ei face parte din civilizaţie. Legătura este directă şi întotdeauna am încercat să fac
şi în cazul românesc, şi în cazul sud‑est european, de care mă ocup iarăşi de o viaţă întreagă, să fac aceste conexiuni.
Fiecare dintre autorii sau coordonatorii volumelor sinteză de acest fel din marele proiect al Academiei sunt sigură că doresc să aibă „prinţese”, să‑şi prezinte volumele şi de fapt activitatea…
Putem spune chiar regine.
Chiar regine. Dar aceste două volume, sigur, graţie specificului, au şi acest aspect fabulos şi, mai mult decât atât, au o structură la care aţi ţinut.
Da, am ţinut foarte mult şi m‑a bucurat că toţi colaboratorii mei mai tineri au aderat la această periodizare care pentru mine este fundamentală, secolele al XVII‑lea şi al XVIII‑lea sunt deja secole de premodernitate, tot mai mult vorbim pe plan internaţional de o premodernitate care este aceea de după Renaştere şi până în Epoca Luminilor inclusiv. În spaţiul românesc nu mă gândesc acum neapărat la sincroniile lovinesciene, dar spaţiul românesc se sincronizează perfect cu Europa din acest punct de vedere, există un baroc care nu este numai al Transilvaniei, este şi un baroc al ortodoxiei polibizantine, 
există un clasicism care este oarecum în Moldova, mai ales în Moldova are trăsăturile sale specifice. Am încercat în marea unitate a artei româneşti să vedem şi diversele specificităţi regionale, care sunt foarte importante. Ca şi Europa, spaţiul nostru trebuie văzut în diversitatea sa de pajişte, nu de cazarmă, nu în unitatea unei cazărmi. Eu vorbesc mult despre aceste lucruri. De curând a apărut o carte a mea în ediţia a doua, publicată de Editura Ideea Europeană, Cele două Europe, unde vorbesc de diversitatea europeană, de diversitatea continentului nostru din punct de vedere artistic, teologic, economic, politic. Ceea ce fac la nivelul Istoriei civilizaţiei am încercat să aplic şi la nivelul Istoriei Artelor şi m‑am bucurat să văd că lecţiile profesorului nu s‑au pierdut în van şi avem aici o periodizare care este noua periodizare modernă a istoriei artelor româneşti.
Şcoala de la Bucureşti, şcoala de la Iaşi, şcoala de la Cluj. În ce fel tratează, de pildă, o temă precum aceea care ne împinge foarte departe pe noi, cei care locuim aici, în istorie odată cu o cultură cel puţin fabuloasă şi incomplet înţeleasă precum Cucuteniul.
Cucuteniul, de pildă, care‑şi are locul său la începutul volumului, este poate prima noastră ofrandă de notorietate mondială. Legăturile care se pot stabili între spaţiul acesta neolitic al Cucuteniului şi spaţiile chineze, de pildă, care au realizări absolut similare, spun foarte multe despre felul în care Eurasia, în cazul de faţă, se prezenta cu milenii în urmă. Sper că acest volum, şi cu celelalte lucruri care sunt, post‑cucuteniene, cu arta bronzului, cu arta dacică, prezintă chipul unui spaţiu românesc protoistoric demn de cel mai mare interes, dar nu pot să nu adaug de îndată că am şi tristeţea că unele cetăţi dacice de prin Munţii Orăştiei sunt total neglijate de administraţiile locale. Nu realizăm ce bogăţie avem, asta v‑o spun şi ca ministru al culturii, am reuşit să introducem în patrimoniul mondial UNESCO multe, multe ansambluri. Avem peste şapte ansambluri care încep cu preistoria şi termină cu secolul al
XVIII‑lea. Am ratat altele, de curând, cum este cazul Brâncuşiului de la Târgu Jiu, din motive asupra cărora nu mă opresc acum. Noi trebuie să ştim foarte bine că prezervarea acestei moşteniri este marea noastră carte de vizită, noi cu asta intrăm în istoria lumii, cu arta noastră, cu monumentele noastre. Literatura nu este traductibilă întotdeauna, muzica contează foarte mult. Sigur, tipul lui Enescu este o culme. Dar cu aceste lucruri vizibile, cu monumentele care nu mint niciodată, cum spunea un istoric de artă englez, „monumentul nu minte, monumentul exprimă o epocă pe care o înţelegi chiar dacă ai o cultură mai redusă”… Impresionează vizualul, artele vizuale au această extraordinară capacitate de a transmite imediat nişte emoţii şi nişte cunoştinţe.
„România? O Europă în miniatură”
La un moment dat, şi nu e demult de când în sprijinul Ministerului Culturii venea printr‑o iniţiativă interesantă un Senat, un Sfat al înţelepţilor care să susţină activitatea de legătură între ceea ce avem şi ceea ce trebuie să păstrăm de fapt, între avere şi banii care să susţină prin administrare corectă şi înţeleaptă.
Da, într‑adevăr, dar lucrurile au rămas oarecum într‑o fază incipientă. Sper că se vor dezvolta cu timpul, pentru că trebuie înţeles ceva: monumentele, monumentele istorice aduc bani, nu cer numai bani. Spania, Grecia, Turcia trăiesc din monumentele lor, care sunt vizitate şi răsvizitate. La noi lucrurile nu stau chiar aşa. Avem nişte centre importante unde se poate face turism, dar nu pot să nu vă dau un exemplu. Când eram ministru am încercat cu cei de la turism să facem o legătură între grupul monumentelor UNESCO din Bucovina, bisericile pictate, şi grupul monumentelor UNESCO din Maramureş, bisericile de lemn. La un moment dat însă mi s‑a spus: există un mic impediment. Între Borşa şi Iacobeni sunt 30 de km de drum prost şi este foarte greu să uneşti cele două. Vă daţi seama? Vizitatorii care ar fi fost într‑un loc şi într‑altul ar fi văzut nişte minunăţii, ar fi lăsat şi nişte bani aici, pentru că turismul cultural este un turism care aduce bani. Asta se întâmpla în 2004. În 2018 am făcut o vizită la Baia Mare. Am ţinut o conferinţă în care am spus: iată cum era situaţia în 2004, sper că acum ea sigur s‑a ameliorat.
Sunt mai mulţi kilometri…
Şi mi s‑a spus: nu, nu s‑a ameliorat deloc, e mai rău. Asta ca să vă dau un exemplu de cum turismul, monumentele, cultura pot să ajute sau nu la dezvoltarea economiei. Din acest punct de vedere suntem, doamna Helmis, foarte departe de ce ar trebui să fim.
Dintre temele acestea atât de diverse care alcătuiesc arta noastră, spre care ne îndemnaţi să ajungem cu pasul? De altfel, sunt atât de vii şi de grăitoare aceste imagini, încât îţi vine să te duci în fiecare dintre aceste locuri. Ştiu că e greu să alegeţi; sunt cu toţii copiii dvs.
Ar trebui descoperită mai bine Oltenia, monumentele din Oltenia. Nu spun numai monumentele de tipul Hurezi, care este monument UNESCO, dar există în Vâlcea, în Gorj, în Mehedinţi ctitorii ţărăneşti de secol al XVIII‑lea şi început de secol al XIX‑lea, epoca lui Tudor Vladimirescu, există biserici, există culte care sunt specifice acestei zone şi care merită să fie văzute. De asemenea, foarte importantă este arta Banatului, care este mai puţin cunoscută, cu monumentele sale de modernitate, Banatul era extrem de deschis spre Viena, spre arta neoclasică sau barocă vieneză. Odată mi s‑a cerut să spun ce gândesc despre România, cum aş defini‑o, şi am spus: o Europă în miniatură. De ce? Pentru că este singurul loc după căderea Iugoslaviei, după destrămarea Iugoslaviei, în care un turist venit de pe un continent
îndepărtat poate să vadă în 24 de ore toată arta europeană de la Cucuteni la Avangardă, la Art Nouveau şi la Deco sau la cubism. Poate în acelaşi timp să vadă toate, dincolo de artă, toate cultele, toate confesiunile Europei, de la unitarienii maghiari la islamicii tătari. Suntem din acest punct de vedere un unicat pe care nu ştim să‑l exploatăm suficient. Eu aş organiza, fiindcă avem aceste volume în faţă, aş organiza adevărate tururi ale României pentru străini, în care putem să arătăm evoluţia nu numai a artei noastre, evoluţia continentului european. Suntem capabili să facem asta, dar avem nevoie şi de puţină imaginaţie.
Şi de buna folosire a resurselor, aşa încât să nu se lungească distanţa între Maramureş şi nordul Bucovinei.
Exact. Să se paveze drumul dintre Borşa şi Iacobeni. E simplu.
Ar trebui oare să stea în puterea Academiei şi asta?
Academia poate să atragă atenţia, Academia poate să prezinte starea patrimoniului nostru şi din când în când vocile Academiei ar trebui ascultate. Noi nu obosim să spunem aceste lucruri, dar nu există suficiente urechi care să ne audă. Există o insulă, insule în care să face mult bine şi acest lucru. O să dau ca exemplu Alba Iulia. La Alba Iulia s‑au folosit fonduri europene pentru cetate şi sunt o bijuterie acum cetatea şi reţeaua hotelieră creată în jurul ei. Zona Branului, iarăşi, a fost inteligent exploatată turistic. Dar sunt zone care sunt absolut abandonate, dacă te duci în Munţii Orăştiei şi vrei să vezi acele unicate care sunt cetăţile dacice…
Te duci cu felinarul, aproape.
Exact, te duci cu felinarul. Lipsa unui Minister al Turismului, cred că nu mai există un Minister al Turismului, dovada că nu sunt sigur înseamnă că lucrurile nu merg foarte bine; altfel aş şti. O conlucrare. Când eram eu foarte tânăr Academia conlucra cu Ministerul Turismului şi cercetătorii de la Academie făceau cursuri pentru diverse domenii pentru cei care dezvoltau turismul. Erau anii ’60, anii aceia interesanţi ai unei liberalizări care conta. Mă întâlnesc încă cu oameni care ascultau atunci prelegerile noastre şi care mărturiseau că şi‑au făcut după aceea cariera de ghizi, o carieră foarte interesantă, aproape patriotică; să stai să explici străinilor, dar şi conaţionalilor, în ce constă valoarea unui monument mai vechi sau mai nou.
„O propunere din zona disperării”
Vorbeaţi despre, şi aţi pus în paranteză sau aţi pus chiar punct, Brâncuşiul nostru de la Târgu Jiu. Ce ar trebui să dea totuşi unitate şi greutate acestui dosar, aşa încât să poată să fie trecut acolo unde merită?
Îmi puneţi o întrebare foarte grea. S‑au făcut atâtea prostii acolo, încât am lucrat la un moment dat, când eram ministru, cu aşa‑numitul World Monument Fund, din Statele Unite, care ne‑au ajutat într‑o serie întreagă de lucruri. S‑au făcut nişte restaurări interesante, dar după aceea a intervenit cu tot soiul de lucruri, de arhitectură peisageră aiurea. Parcă au făcut acolo plantaţii, parcă erau într‑o cazarmă. Jiul, care curge în apropiere şi care avea o legătură pentru Brâncuşi, era un omagiu pentru eroi. Jiul care 
curgea în apropiere a fost zăgăzuit, s‑au pus nişte plăci uriaşe nu ştiu din ce motive. Sunt foarte sever, acum îmi dau seama, dar la Târgu Jiu poţi să vezi într‑un fel că în unele zone ale culturii ne‑am mahalagizat, doamna Helmis, ne‑am mahalagizat. Această superbă desfăşurare monumentală de la Coloană până la Poarta Sărutului a fost stricată, acea „via sacra” dacă vreţi, care trebuia păzită, care trecea printr‑o biserică şi atâta tot, trebuia păzită cu sfinţenie. Ei nu, s‑au făcut locuri, s‑au făcut hoteluri, cu o rea voinţă şi cu o incultură care egalează aproape epoca în care, cum ştiţi, s‑au pus nişte lanţuri pe Coloană şi au vrut s‑o dea jos şi s‑o dea la fier vechi. Sunt lucruri pe care eu nu le înţeleg şi, bineînţeles, UNESCO, este ansamblul sculptural aproape unic în lume care putea să intre pe poarta cea mare a patrimoniului mondial. Dar nu, a fost respinsă pentru că ceea ce se întâmplă acolo este de neiertat. Sunt foarte sceptic în legătură cu viitorul ansamblului de la Târgu Jiu. Deie Domnu să mă înşel.
Mi‑aţi sugerat lanţurile, cele puse pe Coloana lui Brâncuşi, dar în acelaşi timp mi‑aţi sugerat prin lanţuri şi poate ideea că, aşa cum s‑a întâmplat la Bucureşti pentru a se păstra anumite biserici în calea demolărilor, s‑ar putea şi la Târgu Jiu retrage de pe „via sacra” acele construcţii care ne fac să nu fim suficient de credincioşi şi de eleganţi pentru a ne păstra valoarea.
Doamnă, sigur că asta ar fi o soluţie, eu sunt mai drastic. Şi demolarea ar fi o soluţie. Merită să creezi un spaţiu aşa cum îl văzuse Brâncuşi, între „Piaţa de Fân”, cum se numea, o piaţă foarte sărăcăcioasă în care venea să se înalţe acest simbol şi apa Jiului, dar nu îi văd pe edilii noştri, nu‑i văd nici pe guvernanţii noştri făcând acest…, având mentalul necesar… Există chiar o idee, cu care eu n‑am fost de acord, o idee disperată a unora de mutare a întregului ansamblu în altă parte, pentru ca el să trăiască într‑un spaţiu dat. Mie mi se pare că aşa ceva nu se poate. Există, dar există această propunere, o propunere care vine din zona disperării, pentru că un monument de valoarea acestuia nu poate să devină un monument de prestigiu mondial.
Să ne punem nădejdea că se va găsi acea soluţie care să nu taie rădăcinile energetice pe care le găsea Brâncuşi pentru marile sale ofrande pentru Târgu Jiu şi pentru România şi pentru până la urmă dezvoltarea artei contemporane.
Absolut. Noi intrăm în arta contemporană cu fruntea sus printr‑un Brâncuşi, în primul rând, dar şi prin
alţi mari artişti pe care i‑a dat România sau care au lucrat în România, dar nu ştim încă să preţuim aceste valori. De curând făcusem o prelegere în legătură cu arhitectura modernă. Şi nu numai eu, şi alţi colegi ai mei, unii din Academie, arhitecţi, spuneau: câţi bucureşteni ştiu că Bulevardul Magheru este una dintre cele mai frumoase artere din Europa în materie de arhitectură modernă? Uitaţi‑vă la el cum arată, îngrozitor!
Ar fi putut să fie. A fost.
Câţi bucureşteni ştiu că în Piaţa Charles de Gaulle s‑a aflat şi se mai află, dar e aproape o ruină, o bijuterie care este Blocul Bazaltin din 1935, al lui Marcel Iancu, acest mare arhitect şi pictor de talie internaţională şi care zăcea aproape de izbelişte, în ruină. Sunt lucruri care dor. Din acest punct de vedere eu iubesc foarte mult Orientul, dar n‑aş vrea să fiu un oriental, însă un mare poet francez, Cocteau, spunea undeva: „Orientul începe acolo unde nu mai întreţii nimic”. Din acest punct de vedere mă simt uneori cu tristeţe un oriental.
Faţă de primele volume pe care le dedicaţi bisericilor şi artei religioase din nordul Bucovinei şi ceea ce avem acum, Arta din România, cum simţiţi că au evoluat lucrurile? În fond, profesorul care sunteţi, profesorul atâtora dintre artiştii plastici şi istoricii noştri de artă trebuie să simtă cum merg lucrurile, cum stă şcoala aceasta?
Mulţumesc pentru întrebare. Avem o foarte bună şcoală în momentul de faţă, judec după tinerii pe care i‑am introdus ca autori şi care au făcut o treabă excelentă. Îi ştiam şi din lucrările lor de doctorat de foarte multe ori. Avem o şcoală foarte bună. Faţă de echipa noastră de acum 50 de ani, din care, repet, sunt singurul supravieţuitor, avem acum o şcoală, o echipă care este absolut remarcabilă. Datorăm înaintaşilor tot ce datorăm. În situaţia asta şi eu sunt un înaintaş. Avem acum o generaţie sau două care sunt demne de nivelul cel mai înalt al istoriei de artă, al criticii de artă din Europa sau din Statele Unite. Din acest punct de vedere ceea ce a reprezentat şi reprezintă încă arta plastică românească, reprezintă şi istoriografia şi critica de artă românească.
Revenind la acest amplu tom în două volume, intitulat Arta din România din preistorie în contemporaneitate, până unde anume ajungeţi cu această cercetare, dare de seamă, oglindă?
Până în zilele noastre. Sunt colegi mai tineri care au studiat epoca sau arta epocii de dinainte de ’89, care a avut momente foarte interesante. Cultura românească în vremea aceea era departe de a fi o „Siberie a spiritului”, cum s‑a spus grăbit şi prosteşte. Sunt colegi istorici de artă şi arhitecţi care merg până în anii 2000 cu realizările care sunt, unele, încă discutabile în materie de arhitectură a ultimelor două decenii. În legătură cu arta monumentală a ultimelor două decenii, este o intervenţie poate critică în legătură cu ce se întâmplă astăzi în România în peisajul artistic.
Nişte nume precum Sorin Dumitrescu, Paul Neagu, Râmniceanu, cum stau?
Toţi îşi găsesc locul lor, toţi sunt evocaţi şi din acest punct de vedere. Sper că va fi un echilibru deplin. N‑am intervenit în textele colegilor mai tineri, n‑am intervenit în zonele acestea pe care unii dintre noi le‑am trăit direct, dar vă asigur că panorama artistică românească este completă.
În câte exemplare va apărea acest tom, aşa încât să putem să vedem ceea ce până acum am descris doar?
Graţie colegului meu, academicianul Marius Porumb, graţie lui, subliniez, care s‑a zbătut să obţină comenzi în toată ţara, pot să vă spun că vom tipări aceste volume în 3000 de exemplare. Ceea ce cu ani în urmă părea derizoriu, astăzi este ceva impresionant. Cărţile nu vor fi nici foarte scumpe. Două volume din acestea într‑o casetă din câte am înţeles nu vor depăşi 200 de lei.
Îmi pare simbolic la cât se adună aici şi dacă aş sta să „preţăluim” toată valoarea pe care o încorporaţi aici. Mulţumim.
Mihaela Helmis în dialog cu Răzvan Theodorescu
