Am urmărit cu tristeţe şi dezgust tirurile bine concertate asupra Academiei Române. Pretextul a fost Nicolae Breban care, bănuiesc, s-a obişnuit cu tentativele de linşaj mediatic încă de pe vremea Răposatului, tentative la fel de eficiente şi astăzi, când democraţia românească dă în clocot, când anticomuniştii „europeni“, prin cele mai comuniste metode şi-au luat, cum se zice, ţara înapoi. Nu mai există nimic sfânt, nimic drept, nimic curat decât interesul lor.
Cum să te aperi, când eşti intoxicat cu spectacole de proastă calitate, într-o lume fără legi, însetată de sânge, alimentată cu delaţiuni şi trădări? Fac fără să vreau o conexiune, amintindu-mi că în Japonia, ca şi în China, clădirile de importanţă istorică, muzeele, palatele foştilor împăraţi şi şoguni, templele sunt, în 
marea lor majoritate, înconjurate de un gard protector, cu înălţimea de cel mult un metru, pentru ca urina acidă a diverselor potăi sau a animalelor de companie să nu provoace daune greu sau chiar imposibil de reparat. Fireşte, fiinţele pomenite fac şi ele ce ştiu, ridică piciorul când trec pe lângă obiecte şi arbori, pentru a-şi marca prezenţa şi teritoriul, iar oamenii fac şi ei ceea ce trebuie să facă pentru a-şi proteja valorile şi mediul. La noi, acest obicei nu există – asta, dincolo de faptul că un asemenea gard nepăzit nu ar rezista locului mai mult de o noapte. Mai demult, respectul pentru istorie, tradiţii, cultură şi tot ce înseamnă civilizaţie era suficient pentru a le păstra pentru cei care vin. Din păcate, imediat după război, prostia şi incultura au ocupat locuri privilegiate şi au prins rădăcini adânci, trainice. A început ceea ce Marin Preda numea „era ticăloşilor“, pentru ca acum, în ultimul deceniu postrevoluţionar, o dorinţă sau o glumă atribuită lui Victor Eftimiu, să se materializeze: „M-am săturat de lichele, exclama poetul, vreau canalii!“ În ceea ce mă priveşte, nu am nici o îndoială că numărul acestora şi locul lor în actuala societate românească i-ar depăşi aşteptările cele mai optimiste.
Academia a rezistat cu pierderi, adesea mari, numeroaselor asalturi ale veleitarilor şi neterminaţilor. Acum ne aflăm iar într-un asemenea moment, dar combatanţii sunt „vechi“, demult cunoscuţi, la fel şi manierele lor, tactica şi scopul urmărit. Ei cunosc foarte bine terenul pe care luptă, lenea şi ignoranţa celor ce s-au obişnuit cu năravurile penibile ale politicienilor şi ale slugilor şi mercenarilor acestora. Unul dintre „maeştrii“ lui Nicolae Breban, Nietzsche, spunea undeva că vulturii nu trăiesc în cârduri, iar din câte îmi dau seama, ne aflăm în faţa celui mai vechi şi mai închegat cârd postrevoluţionar care s-ar putea numi S.R.L. Brucan. Acesta i-a ales pe tovarăşii de crez, i-a numerotat şi, după modelul vechilor celule comuniste din ilegalitate, după o instrucţie rapidă, tovarăşii au trecut la fapte, orientarea politică a scriitorilor, a oamenilor de artă şi ştiinţă fiind, precum odinioară, după război, principalul criteriu de reevaluare. Nu ceea ce au scris era important, nu opera acestora, pentru că şefii poliţiei culturale, la acest capitol nu stăteau prea bine, ci relaţia cu partidul comunist. Şi ei, poliţiştii, făcuseră parte din acelaşi partid, maestrul lor chiar din ilegalitate, dar asta nu s-a pus nicicând la socoteală. Şi atunci, au apărut „colaboraţioniştii“, precum Călinescu, Preda şi alţii de aceeaşi vârstă şi mărime, „expiraţii“, „dataţii“ şi cei cu dosare de Securitate bune pentru a fi manevrate cu dibăcie. Aşa se face că, în locul celor dărâmaţi de pe socluri s-au urcat poliţiştii culturali, şi unii acolo au şi rămas. Iar dacă-i citeşti „nu cazi pe spate“, cum se spune azi, adică nu sunt cine ştie ce, în schimb, dacă citeşti ce se scrie despre ei, rămâi uimit: avem Kierkegaard-ul nostru… Iar Hegel, Schopenhauer, Cioran, Nietzsche, Eminescu, Caragiale şi Goga sunt puşi să stea în aceeaşi bancă alături de Patepievici. O sută de intelectuali de elită sunt gata oricând să iasă în stradă echipaţi cu portavoci, cu fulare, papioane şi lozinci pentru a susţine linşarea marilor noastre valori. Istoria, tradiţiile, religia şi modelele au fost treptat alungate din şcoli şi pentru presă, atâta cât mai există, n-are importanţă ce a scris Eminescu, ci faptul că l-a înşelat Veronica Micle tocmai cu Caragiale! Ion Barbu este pomenit pentru virilitatea sa exemplară şi aşa mai departe. A le aplica marilor clasici aceleaşi unităţi de măsură ca şi piţipoancelor şi masculilor ce populează diversele televiziuni la ceas de noapte nu ar fi semn de mare civilizaţie. Ne aflăm într-un moment trist al istoriei, în care foştii internaţionalişti proletari au trecut de la Est la Vest devenind mari europeni, căci e mult mai rentabil. Aşa stând lucrurile, nu prea e trendy să spui că eşti român şi ţii la ţara ta şi la istoria ei. Iar Nicolae Breban are, printre multe altele, şi acest defect: îşi iubeşte naţia, istoria, civilizaţia românească şi scrie ceea ce simte, dar mai ales ceea ce crede că e obligatoriu de spus acum. Nicolae Breban este un mare scriitor, unul dintre cei mai importanţi din literatura română, iar romanele sale ar ocupa un loc de seamă în orice literatură. Evident, Breban nu a absolvit şcoala de maici, nu a făcut vreun jurământ de supunere şi castitate, a decis să trăiască pentru a scrie, iar scriitorul care îşi respectă vocaţia consideră că nimic nu este interzis cunoaşterii. Dar, pentru a înţelege acest adevăr, trebuie să fii chiar scriitor. Sunt de acord că Breban nu este un ins comod, dar cine se simte deranjat de orgoliul său nu are decât să-l ocolească. Cert este că, aceiaşi, adică tot cei ce l-au „împrietenit“ cu generalul Pleşiţă, i-au făcut şi dosar de turnător. Dosar pe care, de altfel, l-am publicat în întregime pentru a le demonstra celor interesaţi cum arată o improvizaţie ordinară, o murdărie de la cap la coadă asupra căreia justiţia a spus ceea ce era şi firesc să spună. Detractorii de azi trec intenţionat cu vederea un fapt esenţial: acela că, protestând împotriva Minirevoluţiei culturale, Breban şi-a dat demisia din Comitetul Central al Partidului şi de la conducerea României literare, după care s-a întors în ţară. Vestea am aflat-o din Le Monde şi, recunosc, curajul lui excepţional ne-a uimit pe toţi cei care ştiam ce riscuri îşi asumase. Sigur, aş mai putea vorbi şi despre alte întâmplări în jurul acestui eminent confrate, căci curajul şi l-a dovedit nu numai în confruntarea cu oficialităţile comuniste, ci mai ales în încleştarea cu hârtia albă, scoţînd la lumină partea sa de originalitate. Din păcate, nu pentru aceasta a ajuns sub tirul încrucişat al intelectualilor lui Băsescu. Aşa cum şi era de aşteptat, la conferinţa de presă prilejuită de instalarea sa la preşedinţia I.C.R., domnul Radu Boroianu a uitat să mă invite, ca nu cumva să-şi supere noul duhovnic care pare a fi nimeni altul decât domnul Horia-Roman Patapievici. Şi sunt convins că peste puţin timp pasiunea lor comună se va vedea cu ochiul liber. Prin urmare, nu ştiu decât din reproduceri ce a spus Nicolae Breban la ICR, dar l-am urmărit cu multă atenţie la Antena 3, dialogând cu gazetarul de mare valoare şi probitate morală care este domnul Radu Tudor, şi nu-mi amintesc să fi făcut vreuna dintre afirmaţiile care i se reproşează. Nu a vrut să împuşte pe nimeni, nici aici şi nici la Academie, unde domnului Liiceanu nu i s-a rostit numele nici măcar din întâmplare, dar potrivit obiceiurilor şi practicilor autointitulatei „elite“ nu putea să lipsească de niciunde, cu atât mai puţin dintre viitoarele victime. Dacă a supravieţuit din lupta disperată cu comunismul, măcar din cea cu Academia nu trebuia să lipsească sau să iasă în lume fără răni. Din păcate, intelectualii băsişti au găsit în domnul Boroianu un om slab, fără convingeri solide care se cere şi se lasă apărat. Marea lui admiraţie pentru Nicolae Breban a încetat brusc, la prima bătaie de vânt. Se vede că elita şi-a găsit fiinţa care s-o treacă strada. Fostul preşedinte al României trebuie să fie mândru că intelectualii lui se descurcă acum şi singuri. În aceeaşi ordine de idei, am urmărit şi interviul domnului Patapievici şi, recunosc, este demn de zilele noastre: minte cu uşurinţa cu care respiră. A spus că i-am lăsat moştenire doar trei institute culturale în străinătate, ca fondator şi fost preşedinte al ICR, când, în realitate, au fost 16, cum lesne se poate vedea în Monitorul Oficial; că a tradus vreo 350 de cărţi în străinătate, dar nu spune ale cui, cât au costat traducerile, la ce edituri au apărut şi, mai ales, ce urme au lăsat ele în conştiinţa… Europei. A uitat să spună, bineînţeles, ce a desfiinţat sau îngropat. Mă refer la centre de cercetare, edituri, publicaţii. A mai afirmat că l-am criticat în editorialele mele şi mă grãbesc să recunosc. De pildă, atunci când tocmai în ziua alegerilor, a declarat în Spania, în ziarul La Vanguardia, că domnul Băsescu, candidatul la preşedinţia României pentru un nou mandat, deţine o casetă în care contracandidatul său „primeşte sex oral“, casetă pe care însă încă nu o dă… Să-l laud pentru că a coborât sub nivelul unui agent electoral de cartier? Pentru situaţia jenantă în care ne-a pus, nu-mi amintesc să se fi supărat nici un intelectual, nici unul din suta de suporteri care-i stau la dispoziţie nu a zis nimic. Nu doresc să mă mai refer şi la textele lui atât de cunoscute, dar încerc să înţeleg şi eu, cum poate un intelectual să facă aşa ceva şi să nu intre în pământ de ruşine? Aici a ajuns Kierkegaard-ul nostru? Dai lecţii Academiei, o tragi la răspundere, vorbeşti despre ura care, chipurile, ar putea duce la pogrom, dar uiţi că ura, în această ţară, a întreţinut-o cu măiestrie chiar sponsorul tău şi al celorlalţi poliţişti culturali, obiectul laudelor şi al admiraţiei tale nemãsurate şi a lor. Am aflat, de asemenea, cu această ocazie, că lui Andrei Marga i-a lăsat moştenire un BMW sau chiar un Mercedes, dar că acesta n-a ştiut să le mânuiască. Din păcate, la o cercetare chiar superficială, s-a văzut că nici una dintre maşini nu era nici măcar Dacie, ci un banal Trabant. Înfruntarea cu Breban îmi aminteşte de o glumă şi de replica şoricelului vanitos care se plimba pe un pod alături de un elefant: „Tropăim, tropăim!“ Fiindcă războiul cu Breban a depăşit hotarele patriei, cred că totuşi putem avea o certitudine: flancul de Est al NATO nu are niciun motiv să se alarmeze deocamdată. Breban nu a făcut armata, nu cred că a tras vreodată cu praştia şi nici cu urechea. Un scriitor, când e mare, ştie – vin iar şi spun – că vulturii nu trăiesc în cârduri.
Sursa: Revista Cultura nr. 522 din 25.06.2015
