Fantezie de seară
În faţa colibei sale stă liniştit la umbră
Plugarul; frugal îi fumegă vatra.
Ospitalier îi sună călătorului
Al serii clopotului din sat.
Barcagii se întorc acum în port,
În depărtate oraşe zgomotoasă-i piaţa
De-afacerii tumult; sub liniştitele frunze
Străluceşte conviviala masă a prietenilor.
Spre unde? Trăiesc muritorii
Din leafă pe muncă; între efort şi linişte
Totul e bucurie; de ce nu doarme acel
Ghimpe şi-n pieptul meu?
Primăvara înfloreşte pe cerul nocturn;
Fără număr înfloresc trandafirii, şi calmă
Pare lumea de aur; o, acolo să mă duceţi
Nori violeţi! Şi poate mai sus
În lumină şi-n aer mi se topeşte trupul, suferinţa! –
Dar, parcă alungată de-o vrere nebună, fuge
Magia; se face-ntuneric, şi singur
Sub cer, ca-ntotdeauna, sunt eu. –
Vino, blândă aţipire! Prea dorită
De inimă; dar în sfârşit, tinereţe! Tu arzi,
Tu neliniştită, visătoare!
Paşnică şi veselă rămâne bătrâneţea.
Amintire
Nord-Estu-mi suflă-n piept
Cel mai iubit dintre vânturi
Căci, spiritu-i de foc
Promite drum bun corăbierilor.
Dar du-te acum şi salută
Frumoasa Garonă[1],
Şi grădinile din Bordeaux
Acolo, unde pe malul abrupt
Coboară puntea în valuri,
Adânc cade pârâul, deasupra însă
Priveşte o nobilă pereche
De sus din stejari şi plopi argintii;
Încă mai gândesc la ce şi cum,
Vârfurile-ntinse ale pădurii
De Ulmi se-nclină peste moară,
În curte însă creşte un smochin.
De sărbători merg
Femeile brunete –
În vreme de martie –
Pe mătăsosul pământ,
Când noaptea şi ziua-s egale,
Şi peste lente podeţe
Grele de vise aurii
Vântul alene trece.[2]
Dar ajunge,[3]
Plină lumina de-ntuneric
Îmi întinde o parfumată cupă,
Spre a mă odihni; pentru că dulce
Mi-ar fi sub umbră aţipirea.
Nimic nu-i bine,
Sufletul liber de muritoare
Gânduri să fie. Bine totuşi
Este o vorbă, un cuvânt
Părerea inimii a spune, multe
Din zile dragostei s-auzi
Şi toate cele ce se-ntâmplă.
Dar unde sunt prietenii? Bellarmin2
Cu tovarăşul său? Unora
Le e frică să meargă la izvor;
Fiindcă bogăţia porneşte
Din mări. Ea,
Ca toţi pictorii, aduce frumosul
Pământului aproape, şi nu sărăcesc
Înaripata luptă şi
Traiul în singurătate, ani de zile, sub
Acelaşi catarg defoliat,
unde noaptea nu luminează
Sărbătorile oraşului,
Nici cântul de coarde
nici dansul indigen.
Dar acum spre India
Bărbaţii-s plecaţi,
Acolo, pe vârfuri de aer,
Pe dealuri cu vie, unde mai jos
Dordogna3 vine,
Şi împreună cu magnifica
larga mare Garonne
Se stinge al apei curent. Îl ia
Şi-i dă mării amintirea,
Iar iubirea fixează cu sârguinţă ochii,
Dar ceea ce rămâne, ctitoresc poeţii.
Traducere din germană şi note de Christian W. Schenk
■ Poet, eseist, publicist, traducător şi editor
Note:
[1] Gorona este cel mai mare râu din sud-vestul Franţei, care îşi are izvorul în Pirineii Catalani şi curge prin Arantal cu două râuri şi se alătură Dordognei la Bec d’Ambès pentru a forma Gironda, care apoi formează un estuar mare spre Atlantic
[2] Roberto Francesco Romolo Bellarmino (n. 4 octombrie 1542 la Montepulciano, † 17 septembrie 1621 la Roma) a fost iezuit, teolog şi cardinal. El a fost un mare adept al romano-catolicismului şi al supremaţiei papale în secolul al XVI-lea.
[3] Dordogne [dɔʀˈdɔɲ] (occitană Dordonha) este un râu din sud-vestul Franţei. Se formează în zona Mont-Dore, lângă Puy de Sancy, din confluenţa pârâurilor Dore şi Dogne.
