şoapte
nimic nu trece în uitare, totul
se răsfiră cu vremea
în compasiune.
tăcerea rarefiată de linişte
mă sprijină spre a putea trece şi peste noaptea asta.
aidoma unui cânt ce m-ar străbate ca o înfiorare
mistuindu-se neştiut de nimeni în apa din jurul insulei.
între iertare şi iubire, aproape nici o deosebire
cântul dus de ape mi-e martor.
iar, dacă adevărul despre un om
se află în ceea ce el caută mereu să ascundă
atunci totul se va înfiripa firesc, ca de la sine acum.
în după-amiaza scursă, târzie de noiembrie
o fată s-a oferit să-mi cedeze locul în autobuz
şi-am surăs lăsându-mi mâna pe umărul ei
în vreme ce pe parbriz alunecau
ramuri desfrunzite de toamnă
acum ploua. bate un vânt rece.
o uşă se deschide – beznă. Nimeni.
ai venit, şoptesc …
aşteptări
Buna mea şedea mereu în faţa ferestrei dinspre trepte
cu chipul blând înrămat de şuviţe albe. Aştepta.
aştepta aţintind depărtările cu singurul ei ochi.
celălalt i-a fost înlocuit cu unul de sticlă
pe care doar când ieşea în piaţă
şi-l tocmea oftând în găvan
cu spatele la noi
cei doi copii.
se spunea că şi-l pierduse de atâta plâns.
în iarna lui patruzecişicinci, de sărbătorile crăciunului
fiul ei, soldat cu termen redus într-o cazarmă din capitală
a vrut să se întoarcă graţie unei permisii în sighişoara. n-a mai ajuns.
jandarmii i-au spus după anchete reluate şi inutile de câţiva ani:
„Doamnă Zanca, prietenii spun că s-a urcat într-un tren
plin cu soldaţi ruşi şi nu a mai fost văzut de atunci”.
se zvonea că ar fi fost aruncat în cazan spre a i se pierde
orice urmă. de-a lungul terasamentelor nu s-a găsit nimic.
vremurile, mi se spunea, erau tulburi. jaf şi beţie.
avea la el daruri de valoare pentru părinţi
din banii strânşi cu grijă de-a lungul anilor.
nu s-a mai găsit nimic, însă
Buna mea îl aştepta. l-a aşteptat toată viaţa.
mult mai târziu, copil fiind, o auzeam
deseori murmurând, atunci când se ivea
o umbră pe trepte: Tu eşti?
au trecut ani. şi ea cobora mereu la trei noaptea din pat
în grabă şi desculţă.
trezită de lătratul câinelui, venea
păşind mărunt, cu greu, bănuind ea oare că sunt eu…
… cel întors în fiecare sâmbătă de la studii…
într-una din nopţi m-a aşteptat fratele la gară.
„Bunica s-a dus”, a murmurat abia auzit.
n-a mai apucat să vină desculţă în întâmpinare.
m-a aşteptat. cum l-a aşteptat pe fiul ei.
tresărind mereu la fiecare pas.
fiul ei, care s-a urcat în patruzecişicinci în bucureşti
într-un tren plin cu soldaţi ruşi, spre a petrece cu ea crăciunul
şi care n-a mai ajuns acasă.
îl aştepta tresărind la fiecare pas în faţa ferestrei.
ani de-a rândul. până-n clipa din urmă.
„incertitudinea asta … să speri mereu că poate totuşi vine
… fratele meu… să plângi… însă să nu-l poţi plânge….”
o auzeam mereu pe mama murmurând …
au trecut ani. au trecut alţi şi alţi ani.
ani grei. ani de răstrişte.
şi acum aştept şi eu noapte de noapte pe această insulă.
Aştept. e linişte. nici o adiere dinspre ape.
nimic. nici un răspuns. doar foşnetul.
câte o frunză lăsându-se
peste alte frunze
căzute.
aştept.
zona de cutremurare
şuieră-n clopote vântul prin sate şi se duc
se duc pe rând bătrânii
spre a lua parte nevăzuţi la câte o naştere
printre străini, pesemne
purtăm cu toţii-n noi regretul morţilor.
eu am încercat mereu să aştern o zonă de cutremurare
spre a putea oferi, spre a putea aşterne o cale.
însă ei vin mereu. vin cu toţii. vin să te vadă prăbuşit
în locul îngust dintre delicateţe şi discreţie
aidoma celor ce-şi uită rolul ales
înainte de-a păşi prin trena de lumină a celor duşi
înspre meleagul acela, unde se vor naşte printre străini
pământ şi cuvânt
războaiele se poartă azi în aşezări, în capitale
cum pe patul de moarte se iveşte în minte
acela de care ne leagă cele mai multe
cum tot pe patul de moarte
prin fereastra deschisă, toamna
n-a fost niciodată mai frumoasă
iar eu aud acum în noapte
cum se prăbuşesc
cărările între noi
cum se cramponează de viaţă cei aflaţi deja pe prag
de parcă, dacă ar mai trăi un mileniu
li s-ar limpezi cumva ochii:
stau faţă-n faţă pe câmpul de bătaie.
se roagă cu toţii, întrebându-se
de partea cui va fi dumnezeu.
doar caii traversează netulburaţi întrebarea.
pasc în linişte după ce au fost sfârtecaţi
şi călăriţi în măcelurile lor.
vor paşte cu aceeaşi negrăită lumină în ochii lor.
însă ea vine mereu la timp. inerentă ca respiraţia.
necesară ca schimbarea anotimpurilor.
iar dacă o mamă îşi iubeşte copilul oricum
orice ar face el, atunci cât de multe
ne poate ierta dumnezeu
unde, dacă teama ar dispărea peste noapte
din multe cupluri, ar mai rămâne oare
o fărâmă de iubire între ei?
se-nclină noaptea peste ape. se lasă încet ca mărturisirea
unui prieten, cu chipul estompat de singurătate, referindu-se
la barba şi părul lui: acum, aproape de şaizeci de ani
e vremea să-mi întocmesc chipul definitiv, într-adevăr
prietenii cei mai de nădejde
sunt cei nezăriţi în această viaţă
