Trăim vremuri „interesante”, cu războaie, crize fuzionate şi ameninţări apocaliptice. Politicienii, la noi şi în Occident, par să fi descoperit calea cea mai scurtă spre catastrofe şi autodistrugere. Poate că multe dintre deciziile dezastruoase luate ar fi fost evitate dacă aceşti lideri politici s‑ar fi întâlnit cu cărţile de istorie şi nu ar fi intrat în periculoase bule ideologice. Cultura istorică precară a cetăţenilor din statele democratice reprezintă şi ea o vulnerabilitate serioasă, după cum o arată evenimentele din Orientul Apropiat.
Studierea istoriei – între ideologizare şi ostracizare
În vremuri tulburi, studierea istoriei ne ajută să înţelegem adecvat realitatea, să nu pierdem busola, să facem faţă manipulării, dezinformării şi războaielor imagologice. Istoria oferă o veritabilă vaccinare a cetăţenilor împotriva extremismului, ignoranţei şi prostiei. Când istoria este transformată de politicieni într‑o slujnică a ideologiei, funcţia sa formativă este anulată. Din păcate, supunându‑se comandamentelor multiculturalismului, responsabilii din Educaţie au hotărât, încă de acum două decenii şi jumătate, ideologizarea disciplinei Istorie. Astfel, într‑un stat naţional titulatura identitară a fost înlocuită cu cea generică, numărul de ore a fost înjumătăţit, conţinutul programelor fiind şi el modificat drastic. Istoria a ajuns să fie predată de parcă societatea românească a devenit peste noapte una multiculturală şi multirasială. Semnalând decidenţilor din minister, în repetate rânduri, criza învăţământului istoric, mi s‑a explicat ritos că studierea explicită a istoriei naţionale, spre exemplu, nu este prevăzută în planurile cadru pentru că s‑a urmat „un model european”, prin care „istoriile naţionale au fost integrate în discipline care poartă titulatura de Istorie”[1]. În noul context, nimeni nu ar mai păstra „separarea dintre istoria grupului etnic dominant numeric şi istoria europeană”. Apoi, definiţiile civice date astăzi naţiunii ar impune dimensiunea integrativă, iar a asocia istoria „cu o anumită etnie, fie ea şi majoritară”[2] ar reprezenta un pas înapoi în studiul acestei discipline. Cu alte cuvinte, istoria „monoetnică” nu este sănătoasă în era globalismului progresist, iar o oră pe săptămână ar fi, la o analiză atentă, mult prea mult, fiind de dorit să se studieze în respectiva oră Istoria şi Geografia împreună. Practic, prin „tematizare”, „integrare” şi anularea criteriului cronologic, disciplina a fost transformată de experţi într‑un ghiveci ideologic, numai bun să ridice analfabetismul noilor generaţii dincolo de nori. Cum noul model al studierii istoriei nu a fost elaborat la noi, nu trebuie să ne mirăm că studiul acestei discipline a cunoscut un regres dramatic şi în Occident. Aşa au apărut şi acolo generaţii de analfabeţi, lipsite de spirit critic în abordarea, verificarea şi evaluarea informaţiilor obţinute din surse diverse, în judecarea credibilităţii lor, în rezistenţa în faţa manipulării şi dezinformării. Marginalizarea şi denaturarea studiului istoriei au dus la apariţia unor cetăţeni cu o identitate fluidă, fără conştiinţă istorică, fără discernământ valoric şi spirit critic, adică fără acele competenţe esenţiale formate prin studiul Istoriei. Patul lui Procust impus acestei discipline a afectat grav atât înţelegerea lumii actuale, cât şi cultivarea identităţii. Istoria este disciplina care asigură setul de „ancore identitare”, fără de care indivizii şi comunităţile nu ar şti cine sunt, de unde vin şi, evident, nu ar putea nici proiecta planuri de viitor, după cum tot ea oferă o perspectivă multidimensională asupra lumii, în timp ce ideologia impune o perspectivă unidimensională, deformată, dogmatică.
Dezvrăjirea Hamas şi orbirea ideologică woke
Războiul Hamas – Israel a avut, printre multe alte consecinţe, şi pe aceea a dezvrăjirii brutale a Occidentului woke, scoţând la iveală analfabetismul noilor generaţii şi sfânta mare ipocrizie a universităţilor progresiste, altfel pline ochi de diversitate, toleranţă şi incluziune. Cu decenii în urmă, Jean Francois Revel a denunţat islamo‑fascismul şi tendinţa şcolii occidentale de a întreţine ignoranţa faţă de trecut, pentru a uşura manipularea tinerilor. Astăzi observăm apariţia islamo‑progresismului woke şi uşurinţa cu care numeroşi cetăţeni sunt atraşi în vâltoarea antisemitismului şi extremismului religios. Fanatismul corectitudinii politice a fuzionat, se pare, cu fundamentalismul islamic şi ignoranţa fudulă. Legendara Judith Butler, creatoarea teoriei de gen, recomanda cu seninătate înţelegerea „Hamas şi Hezbollah ca mişcări progresiste de stânga”. Constatăm că dezintegrarea woke a culturii politice democratice a făcut loc extremismului islamic pe străzile oraşelor occidentale. În treacăt fie zis, Hamas a ajuns să folosească senzopropaganda recomandată de Goebbels, bazată pe forarea până la „zăcământul resentimentelor”, pentru a crea valuri de furie şi „a organiza cu sânge-rece ura şi disperarea”. Mai mult, în cadrul jihadului global, Hamas a reuşit să implice în dezinformare mass-media occidentală, aceasta preluând cu entuziasm imaginile cu victimele „ocupantului”, fără ca teroriştii Hamas să apără pe undeva, ori să se vorbească de copiii ostateci luaţi de ei. Prin acest război imagologic, teroriştii au reuşit implicarea cetăţenilor occidentali în sprijinirea cauzei Hamas, înrolarea lor în jihadul idioţilor utili. Cu o minimă cultură istorică şi cu un minim bun-simţ progresiştii woke ar fi observat că statul palestinian nu a existat vreodată, că Israelul nu ocupa Gaza când Hamas a atacat, că populaţia Fâşiei a fost adusă în sapă de lemn de guvernanţii Hamas, toate fondurile trimise de UE şi alţi donatori generoşi fiind deturnate pentru terorism, tuneluri, război. Practic, Republica Kamikaze Gaza a fost transformată într‑un sanctuar civil Hamas, milioane de palestinieni fiind transformaţi în scuturi umane. Când moraliştii progresişti fac contabilitatea şi echivalarea vieţilor pierdute în conflict, ar trebui să se adreseze şi teroriştilor, să‑i înveţe valoarea vieţilor palestiniene, să‑i educe şi reeduce, pentru a nu mai comite atrocităţi, pentru că ei sunt vinovaţi de declanşarea războiului. Demonstranţii pentru pauze umanitare pro Hamas ar trebui să observe că Gaza de la suprafaţă îndeplineşte o dublă funcţie: de scut uman şi de detonator al jihadului global, în timp ce teroriştii şi‑au instalat centrele de comandă şi depozitele de armament sub spitale, şcoli şi tabere ONU. În acest fel, civilii kamikaze sunt sacrificaţi cu cinism, în timp ce şobolanii Hamas din subteran rămân invizibili. Urmează apoi scutul reţelelor sociale şi al presei woke, teroriştii devenind invizibili pentru opinia publică mondială, inducându‑se senzaţia că Israelul a declanşat un genocid, luptând orbeşte cu civilii nevinovaţi, nu cu teroriştii Hamas. Luptele cu teroriştii nu sunt relatate, iar în marile capitale occidentale cauza statului palestinian „de la râu la mare” a fost îmbrăţişată entuziast şi iresponsabil de elitele anulării culturii.
Graţie curajului şi perseverenţei premierului Marcel Ciolacu, şcoala românească a primit recent o nouă disciplină, „Istoria evreilor. Holocaustul”, prin studiul căreia se doreşte combaterea recru-
descenţei antisemitismului şi fascismului din spaţiul nostru. Nu‑l ştiam pe domnul Ciolacu expert în pedagogie şi pasionat de istorie, încât să creeze noi discipline de învăţământ şi să modifice planurile cadru şi programele. De fapt, în scandalul „azilelor groazei”, dacă ar fi citit mărturiile supravieţuitorilor Holocaustului, precum cartea doctorului Miklós Nyiszli, Am fost medic la Auschwitz, ar fi evitat să se laude că nu a putut să lectureze până la capăt un raport amărât despre neregulile din azile, încât i‑a afectat puternic „naturelul simţitor”. Cultura istorică ne permite să nu cădem în capcana comparaţiilor neavenite, pentru că instrumentalizarea Holocaustului reprezintă o formă gravă de negaţionism, iar a compara „azilele groazei” cu lagărele de exterminare naziste înseamnă minimalizarea Holocaustului. Agresiunea Hamas a arătat însă cine anume are nevoie cu adevărat de studierea Holocaustului, unde anume constatăm recrudescenţa antisemitismului, extremismului genocidar. Iniţiativa domnului Ciolacu este una valoroasă, doar „adrisantul” nefiind nimerit, Occidentul woke având nevoie de o astfel de disciplină, mai ales acum când antisemitismul zguduie cerul. Nu în România, unde nu există manifestări antisemite, ci în Occident este nevoie de lecuirea de ură şi violenţă a musulmanilor aduşi de valurile migraţiei şi a studenţilor revoluţionari, în statele cu democraţie avansată este absolută nevoie de studiul acestei istorii, state în care oraşele gem de protestatari pro Hamas, cimitirele evreieşti sunt vandalizate sistematic, înjunghierile sunt la ordinea zilei, iar Greta Thunberg, prinţesa abandonului şcolar şi al chiulului de fiecare vineri, deşi nu are habar de Shoah, se joacă inconştient cu simboluri antisemite.
După ce a făcut primul pas prin introducerea unei „istorii etnice” în şcoala noastră, domnul Ciolacu ar putea să repună în drepturi studiul istoriei naţionale, după decenii de ideologizare şi marginalizare. Într‑o eră în care identitatea românească este sub asediu, iar cultura istorică a devenit o ciudăţenie, o astfel de iniţiativă ar aduce o speranţă de mai bine.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Note:
[1] Adresa IŞE, nr. 101/30.01.2017.
[2] Ibidem.
Constantin Toader
